Max Stirner (1806-1856) – Anarhismul individualist

Max Stirner promovează cea mai extremă formă de anarhism individualist. El nu acceptă nici bunăvoinţa individului dar nici toate entităţile abstracte, precum Statul, Societatea, Umanitatea, Dumnezeu. El se revoltă împotriva întregii tradiţii raţionaliste a filosofiei Occidentale, şi în locul abstracţiei filosofice, propune imediata experienţă personală.

Numele său real este Johann Kaspar Schmidt şi s-a născut la Bayeruth în 1806, ca fiu al unui artizan de flaute. Crescut de rudele sale, întrucât tatăl său moare, iar mama sa este lovită de demenţă, Johann termină cu dificultate studiile universitare. La câţiva ani după ce moare prima sa soţie, în urma naşterii unei fiice, Max se alătură grupului tinerilor hegelieni de stânga, grup denumit The Free (Cei liberi). Începe să publice o serie de articole precum Das unwahre Prinzip unserer Erziehung (Principiile false ale educaţiei noastre) şi Kunst und Religion (Artă şi Religie), se recăsătoreşte, iar la sfârşitul anului 1844 apare lucrarea sa Unicul şi ceea ce îi aparţine. Câţiva ani mai târziu, realizează prima traducere a Avuţiei Naţiunilor a lui Adam Smith, publicată în Germania.

În cadrul grupului hegelienilor, Stirner i-a cunoscut pe Marx şi Engels, care l-au tratat foarte serios, numindu-l “inamicul pasnic al oricărei constrângeri” şi dedicându-i o lucrare intitulată “Sfântul Max”, în care Marx îi critică, în mod sever, incapacitatea acestuia de a oferi o interpretare exactă a realităţii. Totuşi, sunt destule puncte comune care pot fi observate între cei trei: materialismul dialectic, analiza muncii, critica abstracţiilor, şi “chiar Engels a admis că după ce a citit cartea lui Stirner a fost convertit la egoism, cu toate că acest lucru a fost temporar.” Influenţele s-au văzut şi mai târziu, când Engels a afirmat că “în aceeaşi măsură şi datorită egoismului suntem comunişti”.

“Ceea ce îl interesează cu adevărat pe Stirner este propria subiectivitate, existenţa sa concretă şi originală.” Folosirea noţiunii de “individ” face referire doar la individualitatea sa personală, spre deosebire de cazul anarho-comuniştilor care foloseau de asemenea noţiunea de “individ”, însă doar pentru a accentua importanţa acestuia în raport cu evenimentele pe care le poate produce.

Stirner critica teoria lui Feuerbach conform căreia Omul trebuie să devină Dumnezeu, considerând că acesta nu a făcut decât să transfere divinitatea din cadrul nonexistenţialului în planul real, concret, însă nu a eliminat conceptul de divinitate, care constituie baza alienării individului. Omul devine Dumnezeu în sensul că Omul devine o altă abstracţiune, fiind acum în stare să ceară sacrificii în numele acestei deveniri, precum religia cerea sacrificii în numele sacralităţii.

Prin urmare avem de-a face cu refuzul tuturor atributelor generice, al tuturor acestor entităţi abstracte care sunt Natura umană, Esenţa omului, etc. Să ne întoarcem la ceea ce este unic, la Eul fără conţinut, adica la nimic: Mi-am întemeiat cauza pe nimic…

Viaţa este parcursă de trei etape: copilăria, tinereţea şi maturitatea. Copilăriei îi este asociat realismul, tinereţii îi este asociat idealismul, iar etapei maturităţii îi este asociat egoismul. Egoismul exclude posibilitatea individului de a mai avea pretenţia să modeleze lumea în conformitate cu propriile idealuri, însă aceasta este tocmai o critică ce îi este adusă filosofiei stirneriene: aceea că nu interpretează realitatea, ci doar că nu constituie decât o altă modelare a realităţii, producându-se astfel o confuzie între lumea “aşa cum e ea” şi reprezentarea individului despre lume.

Liberalismul este clasificat în liberalism politic, social şi umanitar. Liberalismul politic produce situaţia în care “cel care este liber nu este omul ca individ – şi numai acesta se poate numi om – ci burghezul, “cetăţeanul”, omul politic, care însă nu este un om, ci un exemplar al speciei burgheze, un cetăţean liber.” De asemenea, constată că obiectivismul este doar un instrument al clasei dominante prin care ideile convenabile acestora sunt legitimate. De exemplu, cei care nu acceptă valoarea sau rolul banilor suferă în egală măsură ca cei care acceptă statutul acestora. Din acest motiv, indivizii ar trebui să realizeze puterea de care dispun şi să decidă să o folosească.

Liberalismul social garantează egalitatea tuturor prin intermediul legii. Însă egalitatea în faţa legii nu exclude inegalitatea proprietăţilor, averea devenind astfel elementul cheie în descrierea indivizilor. Stirner nu este însă de acord nici cu desfiinţarea proprietăţii, catalogând acest fapt drept “un al doilea furt pe seama personalităţii, în profitul umanităţii” şi afirma că “individului nu i se mai lasă nici dreptul de a comanda, nici dreptul de a poseda: Statul îl preia pe primul, Societatea pe cel de-al doilea.”

Critica liberalismului umanitar pleacă de la premisa că niciun individ nu poate lupta decât pentru propria libertate, pentru propriile beneficii, şi nu poate pretinde că lupta în numele eliberării umanităţii. “Liberalismul umanitar este culmea caliciei. Trebuie să începem prin a coborî până la ultima treaptă a sărăciei şi a mizeriei dacă vrem să accedem la individualitate.”

Egoismul a fost criticat aspru în cercurile hegeliene, dar tocmai din acest motiv Stirner l-a ales pentru a-l transforma în singurul concept care merită analizat şi adoptat, sfârşind însă în a-l transforma doar într-o alta abstracţiune. Scopul său nu este acela de distruge ceea ce exista ci de a se ridica deasupra acestora, neavând niciun obiectiv social sau politic de îndeplinit, acţiunile sale fiind în consecinţă egoiste. El afirma că fiind “proprietar şi creator al dreptului meu, nu recunosc nicio alta sursă a dreptului în afarî de mine, nici Dumnezeu, nici Statul, nici natura, nici măcar umanitatea însăşi.” Nu există drepturi sociale, naturale, politice sau de orice alt tip, ci singurul drept este acela dat de capacitatea individului de a acţiona, aşadar dacă individul poate să facă un anumit lucru atunci, în mod automat, are şi dreptul de a face acel lucru. Din această perspectivă este pornită şi critica împotriva Statului, a cărui existenţă nu poate avea nicio justificare, la fel cum nicio justificare nu poate avea “contractul social” al lui Rousseau. Singura suveranitate este aceea a individului, şi nu a Statului. Şi chiar într-un stat democratic, minoritatea ar rămâne la fel de supusă majorităţii, ca şi în cazul monarhiei absolute.

Cu toate că Stirner asociază egoismul maturităţii, el propune idealismul – specific tinereţii – ca metodă terapeutică, individul nefiind nevoit să schimbe lumea, ci doar să-şi schimbe concepţia sa despre lume. Raporturile dintre indivizi sunt catalogate ca fiind în egală măsură superficiale şi ipocrite. “Când ne uităm la un arbore sau la un animal, nu vedem în aceştia pe semenii noştri, iar ipoteza potrivit căreia ceilalţi ar fi semenii noştri îşi are originea într-o ipocrizie… Aproapele meu, aidoma tuturor celorlalte fiinţe, este un obiect pentru care am sau nu simpatie, un obiect care mă interesează sau nu, de care pot sau nu să mă servesc.”

Stirner rămâne o prezenţă ciudată şi incomfortabilă. Valoarea sa constă în abilitatea de a penetra mistificarea şi reificarea Statului şi a societăţii autoritare. Critica sa asupra felului în care comunismul poate distruge individualitatea este aptă, şi evidenţiază corect faptul că un stat al muncitorilor este la fel de puţin probabil să fie mai liber decât un stat liberal.