Comuna din Paris

Pe 18 martie se aniversează 146 de ani de la Comuna din Paris. Comuna din 1871 a avut un rol important atât în dezvoltarea ideilor anarhiste, cât şi a mişcării anarhiste, astfel că ea nu trebuie uitată şi, în acelaşi timp, trebuie să tragem învățămintele necesare din ea.

Comuna din Paris a fost creată după ce Franţa a fost învinsă în războiul franco-prusian (1870-1871). Guvernul francez a încercat să trimită trupe pentru a recâştiga artileria Gărzii Naţionale din Paris şi pentru a împiedica căderea acesteia în mâinile populaţiei. Soldaţii au refuzat să tragă asupra mulţimii zgomotoase şi au întors armele împotriva ofiţerilor lor. Aceste evenimente s-au petrecut pe 18 martie; Comuna se năştea. În alegerile libere cerute de Garda Naţională din Paris, parizienii au ales un Consiliu format în majoritate din iacobini şi republicani şi o minoritate socialistă (formată mai ales din blanquişti, socialişti autoritari şi adepţi ai lui Proudhon). Acest Consiliu a proclamat Parisul autonom şi a dorit să organizeze Franţa drept o confederaţie de comune. În cadrul Comunei, membrii Consiliului puteau fi revocaţi şi primeau un salariu mediu pentru activitatea lor. Mai mult, ei erau responsabili direct în faţa celor care îi aleseseră şi puteau fi demişi de electorat dacă nu îşi îndeplineau cu bine mandatul.

De ce acest eveniment a aprins imaginaţia anarhiştilor este clar – existau similarităţi puternice cu ideile anarhiste. De fapt, exemplul Comunei din Paris era foarte similar cu modul în care Bakunin prezisese că va izbucni revoluţia – un oraş important se va declara autonom, se va organiza, şi prin exemplul său va duce la ridicarea restului planetei.(vezi în acest caz „Scrisoare către Albert Richards” în Bakunin on Anarchism). Comuna din Paris a iniţiat procesul creării unei societăţi noi, una organizată de jos în sus. Astfel, la acea vreme Bakunin comenta:

socialismul revoluţionar [anarhismul] şi-a încercat prima lovitură şi demonstraţia practică în Comuna din Paris. [Bakunin on Anarchism, p. 263]

LIBERA ASOCIERE

Mulţi anarhişti au fost implicaţi în Comuna din Paris, de exemplu – Louise Michel, fraţii Réclus şi Eugene Varlin (ultimul ucis în urma represiunii care a urmat Comunei). În ceea ce priveşte reformele iniţiate de Comună, cum ar fi redeschiderea locurilor de muncă sub forma cooperativelor, anarhiştii şi-au văzut ideile despre asocierea muncii începând a fi puse în practică. Până în mai, 43 de întreprinderi erau conduse în sistemul cooperativei, iar Muzeul Luvru era o fabrică de muniţie condusă de un consiliu muncitoresc. Făcându-se ecoul lui Proudhon, Sindicatul Mecanicilor şi Asociaţia Muncitorilor Metalurgişti considerau că „emanciparea noastră economică…nu poate fi obţinută decât prin formarea de asociaţii muncitoreşti, singurele care ne pot transforma din situaţia de salariaţi în cea de asociaţi”. Acestea şi-au instruit delegaţii din Comisia Comunei pentru Organizarea Muncii să susţină următoarele obiective:

Abolirea exploatării omului de către om, ultima rămăşiţă a sclaviei.

Organizarea muncii în asociaţii mutuale şi cu capital inalienabil.

În acest sens, ei sperau că „egalitatea nu va fi un cuvânt lipsit de sens” în cadrul Comunei. [Eugene Schulkind (ed.), The Paris Commune of 1871: The View from the Left, p.164] Sindicatul Inginerilor a votat la o şedinţă din 23 aprilie că din moment ce scopul Comunei este „emanciparea economică”, aceasta „ar trebui să organizeze munca prin intermediul unor asociaţii unde responsabilitatea să fie comună” pentru „a suprima exploatarea omului de către om”. [Stewart Edwards, The Paris Commune 1871, pp. 263-264]

Astfel, în Comună teoria producţiei asociate expusă de Bakunin şi Proudhon a devenit în mod conştient o practică revoluţionară.

În apelul Comunei la federalism şi autonomie, anarhiştii şi-au văzut „alianţa federativă a tuturor asociaţiilor muncitoreşti” care vor „constitui Comuna” şi care va fi baza „federaţiei de asociaţii insurgente, comune şi provincii” şi care va organiza „o forţă revoluţionară capabilă să oprească reacţiunea…[şi pentru] auto-apărare”. [M. Bakunin, Selected Writings, p. 170-171] Acest lucru se poate observa în „Declaraţia către poporul francez” a Comunei, unde se reflectă ideile anarhiste. Se considera „unitatea politică” a societăţii ca fiind bazată pe „asociaţia voluntară a tuturor iniţiativelor locale, concursul liber şi spontan al tuturor energiilor individuale pentru obiectivul comun, bunăstarea, libertatea şi siguranţa tuturor”. [Edwards, op. cit., p. 218] Noua societate pe care o visau comunarzii era bazată pe „autonomia absolută a Comunei…asigurându-se fiecăruia drepturile sale integrale şi fiecărui francez exercitarea deplină a aptitudinilor sale, ca om, cetăţean şi muncitor. Limita autonomiei Comunei va fi autonomia egală a tuturor celorlalte comune care vor adera la contract; asocierea lor trebuie să asigure libertatea Franţei”. [„Declaraţia către poporul francez” în George Woodcock, Pierre-Joseph Proudhon: A Biography, p. 276-277] Cu viziunea sa asupra confederaţiei de comune, Bakunin a avut dreptate afirmând despre Comuna din Paris că a fost „o negare curajoasă, clar formulată a Statului”. [Bakunin on Anarchism, p. 264]

Mai mult, ideile Comunei despre federaţie reflectă influenţa lui Proudhon asupra ideilor radicale franceze. Într-adevăr, viziunea Comunei cu privire la o Franţă comunală bazată pe o federaţie de delegaţi cu mandate imperative date de către electorii lor şi putând fi schimbaţi oricând este ecoul ideilor lui Bakunin şi Proudhon (Proudhon, ca şi Bakunin, a fost în favoarea „implementării mandatului revocabil” în 1848 [No Gods, No Masters, vol. 1, p. 63] şi pentru o federaţie de comune). Astfel, atât din punct de vedere economic, cât şi politic Comuna din Paris a fost puternic influenţată de ideile anarhiste.

MARX ŞI COMUNA

Karl Marx, desigur, a susţinut că realizarea Comunei din Paris a confirmar ideile lui. Într-adevăr, Engels a denumit-o ca primul exemplu al „dictaturii proletariatului”. Marx însuşi a numit Comuna ca fiind „forma politică, în sfârşit descoperită, prin care să se realizeze emanciparea economică a muncii” ca şi folosirea delegaţilor, „revocabili în orice moment şi legaţi de un mandat imperativ (instrucţiuni formale)”. El nu a menţionat nimic de faptul că aceste lucruri fuseseră afirmate de Bakunin şi Proudhon cu mulţi ani înainte. La fel, Marx vorbeşte despre „schiţa aproximativă a organizării naţionale” realizată de Comună, însă nu spune nimic în mod direct despre „Declaraţia către poporul francez”, care este evident federalistă.

Anarhistul K.J. Kenafick afirmă următoarele lucruri evidente:

Comparaţia va demonstra faptul că programul aplicat este…sistemul Federalismului, pe care Bakunin îl susţinea de ani de zile, şi ale cărui baze i-au fost puse de Proudhon. Proudhoniştii…au exercitat o influenţă considerabilă asupra Comunei. Această „formă politică” nu a fost aşadar „în sfârşit” descoperită; fusese descoperită cu ani înainte; iar acum fusese dovedită ca fiind corectă prin însuşi faptul că în această criză muncitorii din Paris au adoptat-o aproape automat, sub presiunea circumstanţelor, decât ca un rezultat al teoretizării, şi a fost forma cea mai convenabilă prin careclasa muncitoare şi-a exprimat aspiraţiile. [Michael Bakunin and Karl Marx, p. 212-213]

În mod similar, Comuna nu a fost produsul proletariatului (al muncitorimii industriale). Marxiştii de mai târziu au argumentat că numai 10% din muncitorimea Parisului lucra în fabrici. Restul lucra în întreprinderi artizanale sau semi-artizanale. Într-adevăr, Marx afirmase în 1866 că muncitorii francezi fuseseră „corupţi” de ideile „proudhoniste”, „mai ales cei din Paris, care, lucrând în meşteşuguri de lux, sunt puternic legaţi, fără să o ştie [!], de vechiul gunoi”. [Marx, Engels and Lenin, Anarchism and Anarcho-syndicalism, pp. 45-46] Cinci ani mai târziu, aceşti muncitori (influenţaţi, evident, încă de „vechiul gunoi”) au creat „forma politică” a „emancipării economice a muncii”. Cum poate fi atunci Comuna din Paris „dictatura proletariatului” din moment ce 35 de membri ai consiliului comunei erau artizani şi doar 4-5 erau muncitori industriali (adică proletari)? Cam greu să-i ataci pe anarhişti ca fiind „mici-burghezi” din moment ce Comuna din Paris a fost creată de oameni din această clasă socială!

Mai mult, „vechiul gunoi” pe care muncitorii parizieni l-au suportat era cu mult înaintea timpului său. În 1869, delegatul Sindicatul Muncitorilor din Construcţii din Paris afirma că „asocierea diferitelor corporaţii [sindicate] în funcţie de oraş sau de ţară…duce la comuna viitorului…Guvernul este înlocuit de consiliile alese ale corpurilor muncitoreşti şi de către un comitet format din delegaţii acestora”. Mai mult, „o grupare locală care permite muncitorilor din aceeaşi regiune să stabilească contacte între ei zi de zi” şi „care să facă legătura între diferite localităţi, zone, regiuni, etc.” (de exemplu federaţiile internaţionale sindicale sau ale muncii) ar asigura „organizarea muncii din prezent şi viitor fără a mai fi nevoie de salariile sclavagiste”. [No Gods, No Masters, vol. 1, p. 184] O astfel de viziune asupra consiliilor muncitoreşti şi a muncii asociate prezintă similarităţi evidente cu sovietele create spontan în revoluţia rusă din 1905. Şi aceste soviete au fost organizate pe baza unor consilii alese din delegaţii muncitorilor. Desigur există şi diferenţe, însă ideea de bază şi viziunea sunt identice.

Totuşi, evoluţia Comunei este, în mod ironic, relevantă în analizarea marxismului. După cum a scris Marx, Comuna „a fost formată din consilieri municipali, aleşi pe baza sufragiului universal în diferite cartiere ale oraşului”. Anarhiştii au formulat însă critici referitoare la acest aspect. Spre sfârşitul Comunei, majoritatea consilierilor a votat înfiinţarea unui „Comitet de Siguranţă Publică” carea vea rolul de a apăra Parisul în faţa înaintării contra-revoluţiei. Minoritatea din Comună (care îi includea şi pe libertarii din Internaţionala I) s-a opus acestui lucru, afirmând că „autoritatea Comunei din Paris a fost predată unei dictaturi”, iar Majoritatea „s-a ascuns în spatele unei dictaturi pe care electoratul nu ne-a autorizat să o acceptăm sau să o recunoaştem”. Aşadar, în primul aşa-zis stat muncitoresc al mitului marxist, aleşii nu mai erau sub controlul maselor si au abuzat de puterea lor. Nici nu este de mirare, din moment ce Statul se bazează pe delegarea puterii către o minoritate şi care împiedică astfel participarea şi controlul maselor. Comuna a demonstrat faptul că aşa-zisa „dictatură a proletariatului” s-a transformat într-o „dictatură asupra proletariatului” pur şi simplu pentru că statul nu este făcut pentru a fi folosit de masele populare.

ANARHIŞTII ŞI COMUNA

Pentru anarhişti, Comuna nu a acţionat îndeajuns de mult. Aceasta nu a reuşit abolirea statului din cadrul ei şi nici dincolo de ea. Comunarzii s-au organizat „într-o manieră iacobină” (pentru a folosi cuvintele ascuţite ale lui Bakunin). Ei nu s-au organizat „numai de jos în sus, prin asociere liberă sau federaţii libere ale muncitorilor, mai întâi în sindicatele acestora, apoi în comune, regiuni, naţiuni şi, în final, într-o mare federaţie internaţională şi universală”. Cu alte cuvinte, nu s-au organizat într-o federaţie a consiliilor muncitoreşti. Folosind forme etatiste, Comuna urma să se ciocnească inevitabil cu cei care o aleseră. Numai când „este organizată într-o federaţie liberă de asociaţii agricole şi industriale…organizată de jos în sus prin mijloacele de delegare revoluţionară” poate o revoluţie „să fie creată de popor, iar controlul suprem…să aparţină poporului”. [Michael Bakunin: Selected Writings, p. 206 and p. 172]

Aşadar, Comuna din Paris „nu s-a despărţit de tradiţia Statului, a guvernului reprezentativ, şi nu a încercat să ajungă în interiorul ei la acea organizare de la simplu la complex pe care o inaugurase prin proclamarea independenţei şi a federaţiei libere de Comune”. [Kropotkin, Fighting the Revolution, vol.2, p. 16] Cu alte cuvinte, „dacă nu era nevoie de un guvern central pentru a conduce comunele independente, dacă guvernul naţional este răsturnat, iar unitatea naţională este obţinută printr-o federaţie liberă, atunci un guvern central municipal devine inutil şi dăunător. Acelaşi principiu federativ este valabil şi pentru Comună”. [Kropotkin, Evolution and Environment, p. 75]

În loc să abolească Statul din interiorul comunei prin organizarea de federaţii din adunări democratice directe ale maselor, cum au fost „secţiunile” pariziene din Revoluţia de la 1789-1793 (Kropotkin, Great French Revolution), Comuna din Paris a păstrat guvernul reprezentativ şi a avut de suferit de pe urma acestui lucru. „În loc să acţioneze pentru ei înşişi…oamenii, încrezându-se în conducătorii lor, le-au încredinţat acestora puterea de a lua iniţiative. Acest lucru a fost prima consecinţă a rezultatului inevitabil al alegerilor”. Consiliul a devenit în curând „cel mai mare obstacol în calea revoluţiei”, demonstrând astfel „axioma politică conform căreia un guvern nu poate fi revoluţionar”. [Kropotkin, Revolutionary Pamphlets, p. 240, 241,249]

În 1936, anarhiştii spanioli au făcut aceeaşi greşeală. După ce au învins armata pe străzile Barcelonei, militanţii aflaţi în fruntea lor au decis că lupta împotriva fascismului era mai importantă şi au convenit astfel să nu menţioneze nimic despre comunismul libertar „până când nu va fi cucerită acea partea a Spaniei din mâinile rebelilor”. Kropotkin i-a criticat pe cei care susţineau „lăsaţi-ne să fim siguri de victorie, iar apoi vom vedea ce se poate face”. Comentariul lui merită citat în întregime:

Să fim siguri de victorie! De parcă ar exista o altă soluţie de a transforma societatea într-o comună liberă fără să ne atingem de proprietatea privată!

De parcă ar există vreo posibilitate să înfrângem pe marele duşman atâta timp cât marea masă a poporului nu este interesată direct în triumful revoluţiei, în participarea la bunăstarea materială, morală şi intelectuală a tuturor! Ei au căutat să consolideze mai întâi Comuna amânând revoluţia socială pentru mai târziu, deşi singura soluţie viabilă de a proceda era consolidarea Comunei printr-o revoluţie socială!

La fel stăteau lucrurile şi cu principiul guvernării. Proclamând Comuna liberă, locuitorii Parisului au proclamat un principiu anarhist esenţial…Dacă admitem, în fapt, că un guvern central este inutil în reglarea relaţiilor dintre comune, de ce atunci trebuie să ne încredem în necesitatea lui pentru reglarea relaţiilor mutuale între grupurile care constituie Comuna?…Un guvern în Comună nu are nici un drept de a exista mai mult decât un guvern asupra Comunei. [Kropotkin, Words of a Rebel, p. 97]

Avertismentul lui Kropotkin avea să se adeverească, după cum a simţit pe pielea sa CNT. Aşteptând până la victoria din război, ei au fost înfrânţi. Kropotkin, de asemenea, a prezis efectele inevitabile ale acţiunilor CNT-ului în cooperare cu Statul şi a participării în organele reprezentative. Iată cuvintele lui:

Parisul…şi-a trimis fiii devotaţi la Hotel-de-Ville [primăria Parisului]. Într-adevăr, imobilizaţi acolo de cătuşele roşii, forţaţi să poarte discuţii în timp ce acţiunea era cea mai necesară, şi pierzându-se acea sensibilitate care vine din contactul continuu cu masele, ei s-au văzut reduşi la neputinţă. Paralizaţi de distanţarea lor de centrul revoluţiei – poporul – , ei înşişi au paralizat iniţiativa populară. [op. cit., p. 97-98]

Ceea ce, pe scurt, s-a şi întâmplat cu liderii militanţi ai CNT care au colaborat cu Statul. Kropotkin s-a dovedit a fi avut dreptate, după cum a avut ,de altfel, şi teoria anarhistă de la Bakunin încoace.

Mai mult, încercările Comunei de reformă economică nu au fost foarte avansate, neîncercându-se transformarea tuturor întreprinderilor şi fabricilor în cooperative (de exemplu, prin expropierea capitalului) şi formarea de asociaţii ale acestor cooperative pentru a se coordona şi a-şi susţine activităţile economice reciproc. Deoarece oraşul se afla sub asediul neîncetat al armatei franceze, este totuşi de înţeles de ce comunarzii erau concentraţi la alte probleme. Totuşi, pentru Kropotkin o astfel de poziţie adoptată a fost dezastruoasă:

Ei au considerat problema economică una de natură secundară, de care urmau să se ocupe mai târziu, după triumful Comunei…Însă înfrângerea dezastruoasă care a venit în curând şi răzbunarea sângeroasă a clasei de mijloc au dovedit încă o dată că triumful unei Comune populareera imposibil din punct de vedere material atâta timp cât nu exista un triumf paralel al poporului în domeniul economic . [Kropotkin, Evolution and Environment, p. 74]

Consiliul Comunei s-a izolat din ce în ce mai mult de cei care l-au ales, devenind astfel din ce în ce mai irelevant. Şi pe măsură ce-i creştea inutilitatea, i-au crescut şi tendinţele autoritare o dată cu crearea de către majoritatea iacobină a „Comitetului de Siguranţă Publică” pentru „apărarea” (prin teroare) a „revoluţiei”. Comitetului i s-a opus minoritatea libertară socialistă şi a fost, din fericire, ignorat practic de poporul Parisului în timp ce îşi apăra libertatea în faţa armatei franceze, care-i ataca în numele civilizaţiei capitaliste şi a „libertăţii”. Pe 21 mai, trupele guvernamentale au intrat în oraş, urmând şapte zile de lupte de stradă sângeroase. Grupuri de soldaţi şi de membri înarmaţi ai burgheziei mergeau pe străzi, omorând şi împuşcând la nimereală. Peste 25000 de oameni şi-au pierdut viaţa în luptele de stradă, iar mulţi au fost executaţi după ce s-au predat, iar trupurile le-au fost aruncate în gropi comune.

Pentru anarhişti, lecţia Comunei din Paris a avut trei consecinţe. În primul rând, forma politică necesară unei societăţi libere este confederaţia descentralizată a comunităţilor. („Aceasta este forma pe care o revoluţie socială trebuie să o ia – comuna independentă”. [Kropotkin, Revolutionary Pamphlets, p. 163]) În al doilea rând, „nu există nici un motiv pentru existanţa unui guvern în interiorul Comunei, după cum nu există nici pentru unul asupra ei”. [Kropotkin, Fighting the Revolution, vol. 2, p. 19] Acest lucru înseamnă că o comunitate anarhistă se va baza pe o confederaţie de adunări muncitoreşti şi regionale învecinate care să coopereze liber. Şi în al treilea rând, este imperios necesar unificarea revoluţiei politice şi a celei economice într-o revoluţie socială. „S-a încercat mai întâi consolidarea Comunei, iar revoluţia socială a fost amânată pentru mai târziu, cu toate că singura modalitate de a consolida Comuna era revoluţia socială!” [Kropotkin, op. cit., p. 19]

INFO-PROPAGANDA

Initiațiva Autonomă—Craiova