Marxismul, libertatea și statul

Notă: Aici e prezentată versiunea lui Bakunin despre ruptura dintre el şi Karl Marx care a avut loc la sfârşitul deceniului 1860 şi începutul deceniului 1870. Bakunin a văzut ruptura dintre ei devenind din ce în ce mai mare în urma percepţiilor diferite pe care le-au exprimat asupra funcţiei Statului în programul socialist. Bakunin a susţinut că Internaţionala tindea să privească cu mult prea multă indulgentă conceptul de Stat, pe care el îl vedea ca fiind o entitate periculoasă şi dezumanizantă. Statul, a scris el, „impune nedreptatea şi cruzimea tuturor supuşilor săi, ca datoria supremă a acestora. Constrânge, mutilează şi ucide umanitatea din ei, astfel încât supuşii săi încetează să mai fie oameni, nu mai rămân nimic altceva decât cetăţeni.”

Bakunin a scris eseurile care detaliează disputa sa cu Marx din anii 1870-1872, înainte să fie exclus din Internaţională. Alte eseuri privind emanciparea şi trăsăturile generale ale Statului sunt preluate din cartea „Federalism, Socialism şi Anti-Teologism”, din 1867. K.J. Kenafick, editorul australian şi translatorul a combinat aceste lucrări în cartea „Marxismul, Libertatea şi Statul”, în 1950.

Capitolul I: Introducere

Sunt un căutător pasionat de Adevăr şi nu mai puțin un inamic la fel de pasionat al ficțiunilor dăunătoare folosite de “Partidul Ordinii“, reprezentantul oficial al trecutului şi prezentului, josnic, religios, metafizic, politic, judiciar, economic şi social, pregătit să îndobitocească şi să înrobească omenirea. Sunt un iubitor fanatic al Libertății, pe care o consider singurul mediu în care se pot dezvolta inteligenţa, demnitatea şi fericirea omului, şi nu “libertatea” autorizată, măsurată şi reglementată de către Stat. Această din ultimă “libertate” este o minciună care reprezintă privilegiile celor puţini, şi care e clădită pe sclavia celorlalți. Nu sunt un susţinător nici a libertăţii individuale, egoiste, rea şi imaginare propusă de școala lui Rousseau şi de toate celelalte şcoli aparținând liberalismului burghez, ce consideră că drepturile individului sunt limitate de drepturile Statului şi, din care rezultă, așadar, reducerea drepturilor individuale la zero. Nu. Vreau eu vorbesc despre singura libertate care își merită numele cu adevărat: libertatea ce constă în desăvârșirea maximă a tuturor puterilor materiale, intelectuale şi morale ca fiind capacități latente în fiecare; libertatea care nu recunoaște restricții, în afară de cele pe care ni le trasează legile naturii.

Și, vorbind la propriu, nu există restricții, din moment ce aceste legi nu sunt impuse asupra noastră de un legiuitor din afară, de lângă noi sau de deasupra noatră. Aceste restricţii sunt imanente, inerente, constituind baza primară a existenţei noastre atât materiale, intelectuale cât şi morale. În loc să căutăm să le găsim o limită, trebuie să le considerăm ca fiind condiții reale şi motive efective ale libertății noastre. Vreau să spun că libertatea individuală, departe de a se opri ca o limită înaintea libertăților celorlalți, îşi găsește aici propria-i confirmare şi răspândire spre infinit; libertatea nelimitată a fiecăruia prin libertatea tuturor, libertatea prin solidaritate; libertatea prin egalitate; libertatea predominând asupra forței brute şi a principiului autorității, care nu este nimic altceva decât expresia idealizată a acelei forţe; libertate care, după aruncarea tuturor idolilor cerești sau pământeni, își va găsi şi organiza o nouă lume, una a solidarității umane, pe ruinele tuturor Bisericilor şi Statelor.

Sunt un susținător convins al egalității economice şi sociale, pentru că știu că, fără acestea, egalitatea, libertatea, dreptatea, demnitatea umană, moralitatea şi bunăstarea individului, la fel ca şi prosperitatea națiunilor nu vor fi nimic altceva decât niște minciuni ca multe altele. Dar, ca susținător al libertății din toate punctele de vedere, ca primă condiție a umanității, cred că libertatea trebuie să se întemeieze pe o organizare din proprie inițiativă a muncii şi a proprietății colective, pe asociații de producție organizate liber şi federalizate în districte, pe o federalizare spontană şi egală de districte, şi nu pe acțiunea supremă şi tutelară a Statului.

Acesta este punctul în care Revoluționarii Socialiști sau Colectiviști se despart de Comuniștii Autoritari, aceştia din urmă fiind susținătorii inițiativei absolute a Statului. Scopul lor este același: şi unii, şi alţii îşi doresc în mod egal crearea unei noi ordini sociale bazată doar pe organizarea muncii colective, inevitabil impusă asupra fiecăruia prin forța lucrurilor, condiții economice egale pentru toți şi deţinerea colectivă a mijloacelor de producţie. Însă, comuniștii își imaginează ca vor ajunge aici prin dezvoltarea şi organizarea politică a clasei muncitoare şi, în principal, a proletariatului urban cu ajutorul radicalismului burghez, pe când Revoluționarii Socialiști, inamici ai combinațiilor şi alianțelor dubioase, cred, dimpotrivă, că nu pot atinge vreun scop, în afară de acela de organizare şi dezvoltare, nu prin politică, ci în urma puterii anti-politice a maselor muncitoare de la oraș şi de la ţară, incluzând aici toate persoanele claselor superioare favorabile deposedării, care detașându-se total de trecutul lor, vor dori să li se alăture şi să le accepte programul.

Așadar, două metode diferite. Comuniștii cred că trebuie să organizeze forța muncitorilor pentru a prelua puterea politică a statului. Socialiștii Revoluționari se organizează în vederea distrugerii, sau dacă preferaţi o exprimare mai politicoasă, a desfiinţării Statului. Comuniștii sunt susținătorii principiilor şi practicilor autorității, pe când Revoluționarii Socialiști au încredere doar în libertate. Ambii sprijină ştiinţa care, în mod egal, trebuie sa distrugă superstițiile şi să înlocuiască credința. Dar, comuniştii ar dori să realizeze asta prin impunere, pe când revoluţionarii socialişti vor să se limiteze la a-şi promova ideile în așa fel încât grupurile de oameni, convinse, se vor organiza ele însele şi se vor transforma în federații, din proprie inițiativă, în mod liber, de jos în sus, în funcţie de propria lor mișcare şi de interesele lor, dar niciodată după un plan urmat şi impus “maselor ignorante” de către niște minți superioare.

Socialiștii Revoluționarii cred că este mai mult simt practic şi spiritual în aspirațiile instinctive şi în adevăratele nevoi ale maselor de oameni, decât în mințile profunde ale acelor oameni învățați şi profesori ai umanității, care în ciuda multor eforturi au ratat șansa de a o face fericită şi care încă mai continuă să o lase pradă suferinţelor. Socialiștii Revoluționari cred, dimpotrivă, că specia umană s-a lăsat prea mult timp condusă şi că sursa nenorocirii nu stă într-o formă de guvernare sau alta, ci chiar în principiul şi realitatea guvernului, indiferent de tipul său.

Este contradicția, devenită deja istorică, care există între comunismul științific, dezvoltat de școala germană şi acceptat în mare parte de socialiștii englezi sau americani, pe de o parte, şi între Proudhonismul foarte dezvoltat şi împins până la consecințele finale, pe de altă parte, acceptat de proletariatul din ţările latine. A fost acceptat şi va fi acceptat în continuare de sentimentele esențial anti-politice ale popoarelor slave.

Capitolul II: Ideologia marxistă

Școala doctrinară a socialiștilor, sau mai curând a comuniștilor germani autoritari, a fost fondată cu puțin înainte de 1848, şi a adus – trebuie să recunoaștem – servicii importante cauzei proletariatului, nu numai în Germania ci în toată Europa. Lor le aparține, în principal, marea idee de creare a “Asociației Internaționale a Muncitorilor”, cât şi inițierea primei sale realizări. Azi, îi găsim pe aceștia în conducerea Partidului Social Democrat al Muncii, având propriul organ de presă “Volkstaat”.

Este, prin urmare, o şcoală perfect respectabilă ceea ce nu o împiedică însă să afișeze uneori o imagine foarte proastă şi nu o împiedică mai ales să ia ca teorie de bază un principiu pe care îl consideră perfect adevărat numai atunci când este pus în adevărata sa lumină – dintr-un punct de vedere relativ – , dar care devine complet fals atunci când este expus şi pus pe hârtie ca singur fundament şi sursa tuturor principiilor, aşa cum procedează această şcoală.

Acest principiu, pe lângă faptul că este cel care constituie fundamentul principial al socialismului științific, a fost pentru prima oară formulat şi dezvoltat în mod științific de principalul lider al şcolii comuniste germane, Karl Marx. El formează gândirea dominantă a celebrului “Manifest comunist” în care un comitet format din comuniști francezi, englezi, germani, belgieni l-au lansat la Londra în 1848 sub sloganul “Proletari din toate ţările, uniți-vă!”. Acest Manifest, prezentat, după cum se știe, de domnii Marx şi Engels, a devenit baza tuturor cercetărilor științifice ulterioare ale şcolii lor şi, mai târziu, a agitațiilor populare provocate de Ferdinand Lassalle în Germania.

Acest principiu este în contradicție totală cu cele recunoscute de Idealiștii altor şcoli. Idealiştii celorlalte şcoli deduc toate faptele istorce – inclusiv dezvoltarea intereselor materiale şi diferitele faze ale organizării sociale – din modul în care s-au dezvoltat Ideile. Pe o poziție opusă lor, germanii comuniști vor să vadă în toată istoria umanității, în cea mai idealistă manifestare a colectivului la fel ca şi viața indivizilor, în toate evoluțiie intelectuale, morale, religioase, metafizice, științifice, artistice, politice, juridice şi sociale – realizate în trecut și continuate în prezent – nimic altceva decât reflecții sau rezultate necesare ale evoluţiilor economice.

Pe când Idealiștii susțin că ideile domină şi generază faptele, Comuniștii, conform materialismul științific, dimpotrivă, spun că acțiunile dau naștere ideilor şi că acestea, mai târziu, nu sunt nimic altceva decât expresii ideale ale acțiunilor transformate în fapte – şi printre aceste acțiuni, economice sau materiale, cele superioare constituie baza esențială, fundamentul principal din care derivă toate celelalte acțiuni, intelectuale sau morale, politice sau sociale.

Noi, cei care suntem materialiști şi determiniști, la fel ca Marx, recunoaștem inevitabila legătură dintre faptele economice şi cele politice din istorie. Noi recunoaștem, într-adevăr, necesitatea, caracterul inevitabil al tuturor evenimentelor care au loc, însă nu ne vom înclina în faţa lor oricum şi, mai ales, noi vom fi foarte atenţi când le lăudăm, atunci când prin natura lor se află în conflict cu supremul sfârşit al istoriei la completarea idealului uman care poate fi găsit în forme mai mult sau mai puţin vizibile, în instincte, aspiraţiile oamenilor sub toate formele religioase din toate epocile, pentru că acest ideal e inerent speciei umane, omul fiind cel mai social animal de pe pământ. Acest ideal, astăzi mai cunoscut decât oricând, poate fi rezumat astfel: ”Este triumful umanităţii, este cucerirea şi îndeplinirea libertăţii totale şi a dezvoltării totale, materiale, intelectuale şi morale a fiecărui individ, obținut în urma organizării spontane şi absolut libere a economiei şi solidarităţii sociale ca întreg, atât cât este posibil între fiinţele umane de pe pământ”.

Tot ce în istorie ne arată că se supune unui sfârşit, din punctul de vedere al umanităţii – şi altul nu avem – e bun, iar tot ceea ce i se opune e rău. Ştim foarte bine că ce numim bun şi rău sunt întotdeauna, şi unul şi celălalt rezultate ale cauzelor naturale şi, prin urmare, unul fără altul nu se poate.

Dar în ceea ce noi numim Natura, în sensul propriu, recunoaştem multe necesităţi cu care suntem de acord, de exemplu, necesitatea de a muri de rabie când eşti muşcat de un câine turbat. În acelaşi fel, în continuarea vieţii naturii, denumită Istorie, întâlnim multe necesitaţi pe care merită să le criticăm mai mult decât să le binecuvântăm şi pe care ar trebui sa le stigmatizăm cu toată energia de care suntem capabili, în interesul nostru, al moralităţii sociale şi individuale, cu toate că recunoaştem, din momentul în care ele au fost îndeplinite că chiar şi cea mai detestabilă faptă a istoriei are un caracter de inevitabilitate care poate fi găsită atât în toate fenomenele naturii cât şi în istorie.

Ca să-mi fac ideea mai clară, o s-o ilustrez prin câteva exemple. Când studiez condiţiile sociale şi politice în care romanii şi grecii au intrat în contact înaintea declinului antichităţii, nivelul de cucerire şi distrugere de către armata şi barbarismul romanilor în comparaţie cu standardul ridicat al libertăţii umane, a fost logic, natural, un lucru absolut inevitabil. Dar acest lucru nu mă împiedică să iau retrospectiv şi foarte serios partea Greciei împotriva Romei în acea luptă şi să spun că specia umană nu a avut nimic de câştigat în urma triumfului romanilor.

În acelaşi fel, consider perfect naturală, logică şi prin urmare inevitabilă, situaţia în care creştinii au distrus cu furie sfântă toate bibliotecile păgânilor, toate comorile artei, filozofiei antice şi ştiinţei. Dar este absolut imposibil pentru mine să înţeleg ce avantaje am avut de pe urma acestor acţiuni în dezvoltarea noastră politică şi socială.

Sunt chiar dispus şi să cred că dincolo de inevitabilul proces al acţiunilor economice, din care, dacă am putea să-l credem pe Marx, ar fi trebuit cercetat, excluzând toate celelalte judecați, ca singura cauză a faptelor intelectuale şi morale care sunt produse în istorie, spun că sunt foarte dispus să cred că acest act al sfintei barbarii, sau mai curând acea lungă serie de acte şi crime barbare, pe care primii creștini, inspirați de divinitate, le-au comis împotriva spiritului uman a fost cea mai importantă cauză a degradării intelectuale şi morale şi a avut drept consecință înrobirea politică şi socială din evul mediu. Fiți siguri de asta, că dacă creștinii nu ar fi distrus bibliotecile, muzeele şi templele antice nu am fi fost condamnați astăzi să luptăm împotriva numeroaselor absurdități oribile şi rușinoase, care încă mai întunecă mințile oamenilor în așa măsura încât să ne facă să ne îndoim câteodată de posibilitatea unui viitor al omenirii.

Continuând cu același stil de proteste împotriva faptelor ce s-au petrecut în istorie şi în urma cărora, am recunoscut eu însumi caracterul inevitabil [al istoriei] mă opresc înaintea splendorilor republicilor italiene si înaintea trezirii geniului uman din epoca Renașterii. Apoi văd apropierea a două genii malefice, la fel de vechi ca istoria, doi șerpi boa care au devorat tot ceea ce era mai uman şi mai frumos în istorie: e vorba de Biserica şi Statul, papalitatea şi imperiul. Două nenorociri eterne şi aliate de nedespărțit, pe care le văd împăcându-se, îmbrățișându-se una pe cealaltă şi pe care le văd cum împreună au devorat, au înăbușit şi au distrus acea ghinionistă şi prea frumoasă Italie, condamnând-o la trei secole de moarte. Deci, găsesc tot s-a întâmplat foarte natural, logic, inevitabil, nu mai puţin abominabil, şi îi blestem în același timp pe amândoi, atât pe papă cât şi pe împărat.

Să trecem la Franța. După o luptă ce a durat un secol, Catolicismul, susținut de Stat, a câștigat în final bătălia împotriva Protestantismului. Nu găsim oare în Franța acestor zile politicieni şi istorici ai şcolii nenorocite, care proclamându-se revoluționari, consideră că victoria Catolicismului – o victorie sângeroasă şi inumană, dacă ar fi fost vreodată una altfel – ca fiind un veritabil triumf al Revoluției? Catolicismul, susţin ei, era atunci însuşi Statul, democraţia, în timp ce Protestantismul a reprezentat revolta aristocrației împotriva Statului şi, astfel, împotriva democrației. Cu astfel de sofisme – complet identice cu cele marxiste, care consideră la fel că triumful Statului e triumful Social-Democrației –, cu astfel de absurdități dezgustătoare până la revoltă, mintea şi simțul moral ale maselor sunt pervertite. Masele sunt învăţate să creadă că tocmai exploatatorii lor însetați de sânge, inamicii lor de ani de zile, tiranii lor, stăpânii şi servitorii Statului ar fi reprezentanţii, eroii şi servitorii devotați ai emancipării lor.

Este corect să spunem de o mie de ori, că protestantismul, nu ca teologie calvinistă, dar ca protest energic şi înarmat, a reprezentat revolta, libertatea, umanitatea şi distrugerea Statului, pe când catolicismul a reprezentat ordinea publică, autoritatea, legea divină, salvarea Statului de către Biserică şi a Bisericii de către Stat, condamnarea societății umane la o sclavie fără margini şi fără limite.

În timp ce recunosc inevitabilitatea faptului împlinit, nu ezit să spun că triumful Catolicismului în Franța secolelor XVI şi XVII a fost o nenorocire pentru întreaga specie umană şi că masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, la fel ca şi revocarea Edictului de la Nantes au fost fapte dezastruoase pentru Franța, la fel cum a fost şi masacrul poporul parizian din timpul Comunei. Am auzit, de asemenea, francezi, foarte inteligenți şi stimabili, spunând că înfrângerea protestantismului s-a datorat naturii esențialmente revoluționare a poporului francez.

”Protestantismul”, spun ei, “a fost doar o semi-revoluție, noi avem nevoie de o revoluție completă, şi de acea națiunea franceză nu a dorit şi nu a fost în stare sa se îndrepte spre Reformă. A fost de preferat sa rămână catolicii până când va veni vremea când se va putea proclama ateismul; şi aceasta pentru că au suportat cu așa totală şi resemnare creștină, atât ororile din timpul nopții sfântului Bartolomeu, cât şi nu mai puţinele faptele abdominale ale executorilor revocării edictului de la Nantes”.

Acești stimabili patrioți nu vor să ia un lucru important în considerare. Acela că un popor, care, oricare ar fi pretextul, suferă în tiranie, neapărat pierde în întregime onorabilul obicei al revoltei şi chiar instinctul de a se revolta. Își pierde sentimentul de libertate, şi odată ce un popor a pierdut acest sentiment de tot, nu neapărat din cauza condițiilor din afară, în el însuși, în adâncul sufletului lui, va rămâne un popor de sclavi. Din cauza faptului că protestantismul a fost înfrânt în Franța a pierdut poporul francez, sau mai bine zis, niciodată nu şi-a însușit practicarea libertății. Pentru că această tradiție şi acest obicei al libertăţii nu lipsesc neapărat din ceea ce noi numim astăzi conștiința politică, ci pentru că lipsesc din conștiința că toate revoluțiile care vor fi făcute de acum înainte nu vor fi în stare să garanteze sau să asigure libertatea politică. Cu excepția acelor zile glorioase ale revoluției, care au rămas zilele de sărbătoare, poporul francez, rămâne azi, ca şi ieri un popor de sclavi.

Capitolul III: Statul și marxismul

Toată munca să fie desfășurată în slujba Statului şi să fie plătită de Stat – acesta este fundamentul principal al Comunismului Autoritar sau al Socialismului de Stat. Statul a devenit unicul proprietar – şi la sfârșitul perioadei de certitudine în care va fi obligatoriu să lase societatea sa treacă fără un şoc prea mare politic sau economic din organizarea prezentă a privilegiilor burgheziei la organizarea viitoare a egalității de stat oficiale – Statul va deveni unicul bancher, creditor, organizator, conducător al întregii producții naționale şi distribuitor al propriilor produse. Acesta este idealul, fundamentul principal al comunismului modern. Enunțat prima oară de Babeuf, înaintea revoluției franceze, cu toate componentele civismului antic şi violenţa revoluționară caracteristice epocii, a fost remodelat şi reprodus în miniatură 45 de ani mai târziu de către Louis Blanc în scurtul său pamflet “Organizarea muncii”, în care cetățeni respectabili, mult mai puțin revoluționari şi mult mai indulgenți cu slăbiciunile burgheziei decât Babeuf, au încercat să îndulcească pastila în așa fel încât burghezia sa o înghită fără să-şi dea seama că e otrăvită şi că ar putea să o omoare. Dar burghezia nu s-a lăsat păcălită şi răspunzând politeţii cu brutalitate, l-a alungat pe Babeuf din Franța. În ciuda acestui lucru, cu o perseverenţă de admirat, el a rămas fidel sistemului său economic, şi a continuat să creadă că întregul viitor poate fi regăsit în micul său pamflet despre organizarea muncii.

Atunci, ideea comunistă a trecut în mâini mult mai serioase. Karl Marx, liderul de necontestat al Partidului Social Democrat din Germania, un mare intelectual înarmat cu cunoștințe solide şi a cărui întreagă viață – putem spune asta fără să exagerăm – a fost dedicată acestei mărețe cauze care există astăzi: emanciparea muncii şi a truditorilor. Karl Marx a fost, indiscutabil, singurul, dacă nu unul dintre principalii fondatori ai Asociației Internaționale a Muncitorilor, care a făcut din dezvoltarea ideii comuniste, principalul scop al muncii sale. Marea sa operă “Capitalul” nu este neapărat o fantezie, o concepție apriorică, ieșită într-o singură zi din capul unui tânăr, mai mult sau mai puțin ignorant în ceea ce privește condițiile economice şi actualul sistem de producție. Este fondată pe o analiză foarte vastă, foarte detaliată şi foarte profundă asupra sistemului economic şi ale condițiilor sale. Karl Marx este deținătorul unor cunoștințe statistice şi economice imense. Munca sa asupra Capitalului, deși a rămas blocată, din păcate, în formule şi tertipuri metafizice care sunt inaccesibile maselor largi de cititori, este o lucrare științifică şi realistă la un nivel cât se poate de înalt, în sensul că exclude orice altă logică decât cea a faptelor.

Trăind peste 30 de ani, aproape exclusiv printre muncitorii germani, refugiați ca şi el, înconjurat de prieteni şi ucenici mai inteligenți sau mai puțin, aparținând prin naștere şi relații lumii burgheze, a reușit să creeze o şcoală comunistă sau un fel de sectă (biserică) comunistă, compusă din adepți fervenți şi împrăștiați prin toată Germania. Această biserică, în ciuda restricțiilor şi numărului mic de oameni, era foarte organizată şi datorită mulțimii de legături cu organizațiile clasei muncitoare din principalele zone ale Germaniei, a devenit deja o putere. Karl Marx, în mod normal, a exercitat o autoritate supremă asupra acestei biserici, şi ca să îi recunoaştem meritele, trebuie admis faptul că știa cum sa își conducă mica armată de aderenți fanatici, şi la fel ca întotdeauna, a știut să îşi impună prestigiul şi puterea în faţa imaginației muncitorilor din Germania. Marx nu este doar un socialist erudit, ci şi un politician abil şi un patriot înfocat. La fel ca şi Bismarck, cu unele diferențe, sau ca mulți compatrioți ai săi, socialişti sau nu, el dorea întemeierea unui Mare Stat German, pentru gloria şi fericirea germanilor şi, de bunăvoie sau cu forţa, civilizarea lumii.

Politica lui Bismarck este aceea a prezentului, politica lui Marx, care se consideră cel puţin succesorul şi continuatorul lui, era cea a viitorului. Şi când afirm că Marx se consideră urmașul lui Bismarck nu o fac ca să îl calomniez. Dacă el nu se consideră în acest fel, nu i-ar fi permis lui Engels, confidentul său, să scrie că Bismarck servea revoluției sociale. Engels îl servea acum în felul lui, pe când Marx îl va sluji mai târziu, în alt fel. Acesta este sensul în care el va evolua mai târziu, va deveni continuatorul, așa cum azi este admiratorul politicii lui Bismarck.

Să vedem acum caracterul particular al politicii lui Marx, să descoperim principalele puncte care îl separă de politica lui Bismarck.

Principalul punct, care îl diferenţiază pe Marx de Bismarck – aş spune că e singura diferență – este aceea că Marx este un democrat, un socialist autoritar, un republican, în timp ce Bismarck este, înainte de toate, un pomeranian get beget, un aristocrat şi Junker (nobil) monarhist. Diferența dintre ei, este totuși, destul de mare, destul de serioasă, amândoi fiind la fel de sinceri faţă de aceasta diferență. În aceasta privință, nu există vreo posibilitate de înțelegere sau împăcare între Marx şi Bismarck. Chiar dacă pe de o parte rămâne fidel numeroaselor promisiuni irevocabile făcute pe parcursul vieții sale pentru cauza democrației socialiste, poziția sa şi propriile ambiții i-au dat o garanție pozitivă în această chestiune. Într-o monarhie, oricât de liberală ar fi sau chiar deloc, sau în Imperiul prusac german, fondat de Bismarck cu spaima unui împărat militarist şi bigot, orice rol pentru Marx va fi acela de şef, iar toți baronii şi birocrații ar fi pe post de paznici. Până să ajungă la putere, Marx va trebui să scape de toate acestea.

Astfel, el va fi obligat sa devină revoluționar. Acestea îi separa pe Marx de Bismarck: forma şi condițiile guvernului. Unul este dincolo de toate, un aristocrat şi monarhist, într-o republică conservatoare – așa cum este Franța sub Thiers –, celălalt, un democrat şi un republican sau în mod oportunist, un social-democrat şi un socialist republican.

Să vedem acum ce îi unește pe cei doi. ÎNAINTE DE TOATE, ÎI UNEŞTE CULTUL TOTAL PENTRU STAT. În cazul lui Bismarck nu este nimic de demonstrat pentru că probele sunt peste tot. Din cap până în picioare el este un om de stat şi nimic altceva decât un om de stat. Dar nici nu cred că trebuie să depun prea mult efort pentru a demonstra că același lucru este valabil şi pentru Marx. El iubește Guvernul în așa hal, încât ar institui unul şi în cadrul Asociației Internaționale a Muncitorilor. Marx iubește Puterea într-un asemenea hal că vrea –şi chiar asta ne transmite şi azi – să-şi impună dictatura asupra noastră.

Mi se pare suficient să-i descriu atitudinea personală. Dar programul său politic socialist este o expresie de netăgăduit a acesteia. Supremul obiectiv al eforturilor sale așa cum ne-a anunțat prin statutul fundamental al partidului din Germania este crearea unui mare partid de stat (Volkstaat) (Un Stat al Poporului).

Dar oricine pronunță cuvântul Stat, va spune în mod obligatoriu un Stat limitat, alcătuit, fără îndoială, dacă este foarte mare, din multe popoare şi ţări, însă multe alte popoare vor fi excluse. Asta în cazul în care nu visează la un Stat Universal, așa cum au făcut Napoleon şi împăratul Carol Quintul, sau așa cum papa a visat la o biserica universală.

Marx, în ciuda faptului că şi azi e devorat de ambiții internaționale, va trebui – în momentul realizării visului său, dacă va fi cazul vreodată – să se mulțumească doar cu un singur Stat şi nu cu mai multe deodată. Ca urmare, cine va spune cuvântul Stat va spune Un Stat, şi cel care spune acest lucru va spune prin asta existenţa mai multor state şi oricine spune mai multe state va spune automat: competiție, gelozie, lipsa păcii şi război fără sfârșit. E cea mai simplă logică pe care istoria ne-a împărtășit-o şi căreia ea îi stă martoră.

Orice stat, sub durerea distrugerii şi văzându-se nimicit de vecinii săi, trebuie să dezvolte o putere completă şi devenind așa de puternică, trebuie să se angajeze într-o luptă de cucerire, pentru ca ea însăşi să nu fie cucerită: pentru două puteri de același nivel şi străine una alteia nu este posibilă co-existenţa fără a se distruge una pe cealaltă. Oricine spune cucerire spune popoare cucerite, înrobite, spune sclavie, indiferent de numele şi forma pe care o are această cucerire. Este în natura Statului să distrugă orice formă de solidaritate a speciei umane, şi, astfel, să nege dreptul de a fi al umanităţii.

Statul nu poate supravieţui în integritatea şi puterea sa fără a se considera pe el însuşi unicul şi distrugătorul absolut şi suprem, măcar pentru proprii cetăţeni, sau să vorbim mai sincer, pentru supuşii lui, nefiind însă în stare să se impună în faţa cetăţenilor altor state, necucerite de el.

De aici va rezulta inevitabil o ruptură de moralitatea umană, considerată universală, şi de raţiunea universală. Acest divorţ e inevitabil din momentul în care se nasc moralitatea Statului şi raţiunea Statului. Principiul moralităţii politice ori a moralităţii Statului e foarte simplu.

Statul, fiindu-şi şieşi obiectivul său suprem, orice este favorabil întăririi puterii sale este bun, şi tot ce nu serveşte acestui scop este rău. Chiar dacă este cel mai uman lucru din lume, tot este rău. Acestei moralităţi i se spune Patriotism. Intenaţionala este negarea patriotismului şi, în consecinţă, negarea Statului. Dacă Marx şi prietenii săi din Partidul Socialist Democrat din Germania vor reuşi să introducă principiul Statului în programul nostru, vor omorî Internaţionala.

Statul, pentru propria-i siguranţă, trebuie să fie puternic în ceea ce priveşte afacerile externe, dar dacă este aşa, acestea vor fi privite negreşit ca afaceri interne.

Fiecare Stat – inspirandu-se şi lăsându-se ghidat de o moralitate anume, aflată în conformitate cu condiţiile particulare ale existenţei sale, de o moralitate care e o restricţionare şi ca atare o negare a moralităţii universale şi umane – trebuie să-i supravegheze mereu ca toţi supuşii săi, în gândurile şi acţiunile lor, să fie inspiraţi şi ghidaţi doar de principiile acestei moralitati patriotice sau de o anumită moralitate. (Trebuie să se asigure că) ei nu vor asculta de învăţăturile curate ale moralităţii umane universale.

De aici rezultă nevoia Statului de a cenzura; o libertate prea mare de gândire şi de opinie fiind incompatibilă cu unanimitatea adeziunii cerută de securitatea Statului, – aşa cum şi Marx consideră, foarte rezonabil din punctul lui de vedere eminamente politic.

Aceasta, pentru că, în realitate, opinia lui Marx este suficient demonstrată de încercările lui de a introduce cenzura în Internaţională, sub tot felul de pretexte care păreau plauzibile, ascunse în spatele unor măşti.

Dar oricât de vigilentă ar fi această cenzură, chiar dacă Statul ar lua în propriile sale mâini toată educaţia şi toată instruirea poporului – aşa cum dorea şi Mazzini, şi cum visează şi Marx astăzi – Statul tot nu poate fi sigur că gândurile interzise şi periculoase nu pot aluneca şi nu se pot strecura cumva în conştiinţa populaţiei pe care o guvernează.

Fructul interzis exercită mereu o asemenea atracţie pentru oameni, iar demonii revoltei – care sunt veşnicii duşmani ai Statului – se trezesc atât de repede în inimile lor, atunci când nu sunt destul de speriaţi, încât nici educatia sau instruirea (făcute de Stat), şi nici măcar cenzura nu pot garanta suficient siguranţa şi liniştea Statului.

De aceea, Statul trebuie să aibă o poliţie şi agenţi devotaţi şi loiali care să urmărească, direct şi indirect, secreţi şi umili, tendinţele pasiunilor şi opiniilor poporului. Am văzut că Marx însuşi este convins că această poliţie este necesară, şi că ar trebui ca agentii săi secreţi să fie infiltraţi în toate regiunile Internaţionalei, mai ales în Italia, Franţa şi Spania.

La urma urmei, oricât de perfecte ar fi – din punctul de vedere al conservării Statului – organizarea educaţiei şi instruirii poporului, organizarea cenzurii şi a poliţiei, Statul nu poate fi sigur de existenţa sa decât atunci când va avea o forţă armată care să-l apere de duşmanii săi de acasă.

Statul este guvernarea de sus în jos a unui număr imens de oameni, cu păreri şi cu un nivel cultural foarte diferit, oameni foarte diferiţi prin natura regiunilor sau a localităţilor în care locuiesc, foarte diferiţi prin natura ocupaţiilor lor, a intereselor şi aspiraţiilor lor. Statul înseamnă conducerea tututor acestor oameni de către o minoritate sau alta. Această minoritate, chiar dacă a fost de o mie de ori aleasă prin vot universal şi chiar dacă toate acţiunile ei ar fi ţinute sub control de instituţii populare, dacă nu ar fi înfăşurată cu atotştiinţa, omniprezenţa şi omnipotenţa pe care teologii le atribuie lui Dumnezeu, nu are cum să ştie şi să prevadă sau să satisfacă, cu dreptate egală, interesele cele mai legitime şi mai urgente ale lumii. Mereu vor fi oameni nemulţumiţi pentru că mereu unii dintre ei vor fi sacrificaţi.

Dincolo de asta, Statul, la fel ca Biserica, prin natura sa este înclinat să sacrifice un mare număr de fiinţe umane. Este o entitate arbitrară, în a cărei inimă toate acţiunile pozitive, vii, individuale sau aparţinând interesului local al populaţiei se ciocnesc între ele, se distug una pe cealaltă, şi se lasă absorbite în acea abstracţiune numită interes comun, binele public, siguranţa publică, şi unde toate dorinţele reale se anulează una pe cealaltă în cealaltă abstracţiune care poartă numele de voinţa poporului.

Rezultă de aici că această aşa-zisă voinţă a poporului nu este nimic altceva decât sacrificarea şi negarea tuturor dorinţelor populaţiei; aşa cum la fel aşa-zisul bine public nu e nimic altceva decât sacrificarea intereslor populaţiei.

Dar pentru ca această abstraţiune omnivoră să poată fi impusă milioanelor de oameni, ea trebuie reprezentată şi susţinută de nişte persoane reale, fiinţe umane, de o forţă existentă sau de alta. Ei bine, aceasta fiinţă, această forţă a existat dintotdeauna. În Biserică i se spune preoţime, iar în Stat i se spune clasa conducătoare sau clasa guvernanţilor.

Şi, de fapt, ce ne învaţă toată istoria de-a lungul ei? Că Statul a fost mereu patrimoniul câtorva clase privilegiate; o clasă a preoţilor, o clasă a aristocraţilor, o clasă a burgheziei, şi, în sfârşit, acum, o clasă a birocraţilor. Când toate celelalte clase au fost epuizate, Statul cade sau se ridică, cum vreţi să spuneţi, la condiţia unei maşinării. Dar e absolut necesar pentru salvarea Statului să existe o clasă privilegiată care să fie interesată în perpetuarea lui. Şi tocmai interesul unificat al acestei clase privilegiate este ceea ce numim Patriotism.

Prin excluderea imensei majorităţi a omenirii de la propria-i desăvârşire, aruncând-o dincolo de hotarele angajamentelor şi îndatoririlor reciproce ale moralităţii, justiţiei, şi dreptăţii, Statul îi neagă umanitatea, şi invocând acel mare cuvânt, „Patriotismul”, îşi impune nedreptatea şi cruzimea tuturor supuşilor, ca fiind datoria lor supremă.

Restrânge, mutilează, ucide umanitatea din fiecare supus, care astfel încetează să mai fie om. Supuşii statului nu vor mai fi nimic altceva decât nişte cetăţeni – sau mai curând şi mai corect spus, ţinând cont de succesiunea istorică a faptelor – nu se vor mai putea ridica niciodată dincolo de statutul de cetăţeni pentru a ajunge la statutul de a fi oameni.

Dacă acceptam ficţiunea unui stat liber derivat din contractul social, atunci putem spune pe bună dreptate, corect, şi prudent că poporul nu mai are nevoie de guvern sau de Stat. Un asemenea popor nu are nevoie decât să trăiască, lăsând calea liberă tuturor instinctelor sale: dreptatea şi ordinea publică se vor naşte natural din modul de viaţă al poporului. Iar Statul, încetând să mai fie providenţa, îndrumătorul, educatorul şi cel care face regulile în societate, şi renunţând la toată puterea sa represivă, căzând în rolul de subaltern, de servitor – rol pe care i-l atribuie Proudhon – nu va mai fi nimic altceva decât un simplu birou de afaceri, un fel de birou de decontări, aflat la dispoziţia societăţii.

Fără îndoială, o asemenea organizaţie politică, sau mai curând o asemenea reducere a acţiunii politice în favoarea libertăţii vieţii sociale, va fi un mare beneficiu pentru societate, dar nu va fi deloc pe placul susţinătorilor devotaţi ai Statului. Ei trebuie să aibă neapărat un Stat-Salvator, un Stat-Providenţă, un Stat care să conducă viaţa socială, să împartă dreptatea şi să administreze ordinea publică.

Ca să vorbim pe şleau – chiar dacă ei vor recunoaşte sau nu, chiar dacă îşi spun Republicani, Democraţi sau chiar Socialişti – ei vor avea nevoie mereu de un popor mai mult sau mai puţin ignorant, incapabil să spună lucrurilor pe nume, pe care să-l guverneze, desigur, atentând la interesul acestuia, pentru ca ei să-şi poată păstra poziţiile privilegiate, pentru a avea întotdeauna oportunitatea să se dedice binelui comun, şi pentru ca, puternici prin devotamentul lor cinstit şi prin inteligenţa lor rezervată, să fie paznicii privilegiaţi ai turmei de enoriaşi, pe care, în timp ce o mână pe drumul bun – cu siguranţă –, o mai jefuiesc pe ici pe colo.

Orice teorie logică şi simplă a Statului este în mod esenţial bazată pe principiul autorităţii. Adică pe celebra idee teologică, metafizică sau politică, conform căreia masele care sunt întotdeauna sunt incapabile să se autoguverneze, trebuie să se supună jugului binevoitor al inteligenţei şi dreptăţii, care le este pus în jurul gâtlejurilor, într- un fel sau altul, de cei de deasupra. Dar acest jug în numele a ce e impus şi de către cine? Autoritatea recunoscută şi respectată ca atare de mase poate avea numai trei surse posibile: forţa, religia, sau acţiunea unei inteligenţe superioare. Această supremă inteligenţă este întotdeauna reprezentată de o minoritate sau alta.

Sclavia îşi poate schimba forma şi numele, dar fundamentul ei e tot acelaşi. Acest fundament se poate traduce prin expresia: a fi sclav înseamnă a fi forţat să munceşti pentru alţii, şi a fi stăpân înseamnă a trăi din munca altora.

În timpurile stravechi, la fel cum se întâmplă azi în Asia sau Africa, sclavii erau numiţi pur şi simplu sclavi. În Evul Mediu, li s-a spus şerbi, iobagi, iar astăzi li se spune salariaţi. Poziţia acestora din urmă e diferită de cea a sclavilor, dar ei sunt forţaţi, ca să nu moară de foame, dar şi de instituţiile politice şi sociale, să întreţină, prin munca lor foarte grea, lenea absolută sau relativă a celorlalţi.

Prin urmare, de fapt, ei sunt tot sclavi. Şi, în general, nici un stat, antic sau modern, nu a fost în stare, şi nu va fi în stare să existe fără a forţa masele să muncească, fie că acestora li se spune salariaţi sau sclavi. Iar baza absolut necesară pentru asigurarea libertăţii politice şi culturale a clasei politice sunt cetăţenii.

Nici chiar Statele Unite nu fac o excepţie de la această regulă. Extraordinara lor prosperitate şi progresul de invidiat se datorează în mare parte unui important avantaj: marii bogăţii teritoriale a Americii de Nord. Cantitatea imensă de teritorii necultivate şi fertile care împreună cu o libertate politică inexistentă în altă parte, atrage în fiecare an, sute de mii de colonişti plini de energie, întreprinzători şi inteligenţi. Aceasta bogăţie ţine deocamdată departe sărăcia şi amână momentul când problema socială va fi stringentă.

Un muncitor care nu-şi găseşte de muncă sau care este nemulţumit de salariul oferit de capitalişti poate întotdeauna, dacă e nevoie, să emigreze în vestul sălbatic, să defrişeze un teritoriu nelocuit şi să se stabilească acolo.

Aceasta posibilitate rămâne deschisă tot timpul ca ultimă speranţă a muncitorilor americani care menţin salariile la un nivel firesc şi acordă fiecărui individ o libertate necunoscută în Europa. Acesta poate fi un avantaj, dar şi un dezavantaj.

Cum produsele din industrie sunt ieftine datorită mâinii de lucru ieftine, produsele americane nu sunt capabile să concureze cu cele din Europa. De aici rezultă, pentru industria din statele din nordul Statelor Unite, necesitatea unui tarif protecţionist. Dar asta duce în primul rând la crearea unei industrii artificiale, şi dincolo de toate la opresiunea şi falimentarea statele din Sud, non industrializate, si să le forţeze să ceară secesiunea. În cele din urmă, duce la aglomerarea unor oraşe ca New York, Philadelphia, Boston şi multe altele, cu mase largi de muncitori care, încetul cu încetul încep să se trezească în situaţii asemănătoare cu muncitorii din marea industrie a statelor europene. Şi, după cum vedem, de fapt, problema socială apare în statele din nord aşa cum a apărut cu mult timp înainte şi în ţările noastre.

Şi acolo, autoguvernarea maselor, în ciuda faptului că omnipotenţa poporului e afişată peste tot, rămâne de cele mai multe ori o ficţiune, de fapt. În realitate, sunt câteva minorităţi care conduc masele.

Cei care fac parte din aşa-zisul Partid Democrat, până când a izbucnit Războiul Civil când s-a pus problema emancipării sclavilor, erau de fapt susţinători pe faţă ai sclaviei şi a oligarhiei fioroase a stăpânilor de plantaţii. Sunt nişte demagogi fără credinţă sau conştiinţă, capabili să sacrifice orice pentru a-şi satisface propria lor lăcomie şi ambiţiile malefice, şi care, prin actiunile lor detestabile şi prin influenţa lor, exercizată aproape nestingherit, de aproape 50 de ani fără încetare, au contribuit la degradarea moralităţii politice din America de Nord.

Cei din Partidul Republican, deşi inteligenţi şi generoşi, sunt încă şi vor fi mereu o minoritate. Oricât de sincer susţin republicanii eliberarea, oricât de mari şi de generoase ar fi principiile lor, să nu ne amăgim că, odată ajunşi la putere, vor renunţa la poziţia lor privilegiată de a face parte dintr-o minoritate care guvernează pentru a se uni cu masele astfel încât autoguvernarea poporului să devină în sfârşit realitate. Pentru acest lucru va fi nevoie de o revoluţie mult mai profundă decât cele de până acum, care au zdruncinat totuşi atât Lumea Veche cât şi pe cea Nouă.

În Elveţia, în ciuda tuturor revoluţiilor democratice care au avut loc, există o clasă care are un trai liniştit, burghezia, care este clasa care se bucură de privilegiile bogaţiei, timpului liber şi educaţiei, şi care e la guvernare. Suveranitatea poporului – un cuvânt pe care îl detestam pentru că, pentru noi, orice tip de suveranitate e detestabilă – , guvernarea poporului de către el însuşi este tot o ficţiune. Poporul este suveran în lege, nu în fapt, este absorbit obligatoriu de munca zilnică, de pe urma căreia e deposedat de timpul liber, şi, dacă nu este destul de ignorant, cel puţin la un nivelul de foarte jos al educaţiei comparativ cu burghezia, va fi obligat să pună în mainile acesteia din urmă aşa-zisa suveranitate. Singurul avantaj pe care îl au masele în Elveţia, la fel ca şi în Statele Unite, este acela că acea minoritate ambiţioasă, clasa politică, nu poate ajunge la putere altfel decât dând socoteală poporului, linguşindu-l şi mângâindu-i pasiunile trecătoare, care uneori pot fi foarte rele şi de cele mai multe ori vor ajunge să-l dezamăgească.

Este adevarat că cea mai imperfectă republică este de zeci de mii de ori mai bună decât cea mai luminată monarhie. Cel puţin în republică sunt momente în care, deşi e exploatat tot timpul, poporul nu este asuprit, pe cand în monarhii oamenii nu sunt nimic altceva decat asupriţi. În republică, regimul democratic pregăteşte masele, puţin câte puţin cu viaţa publică, pe când monarhia nu o face niciodată. Dar, deşi preferăm republica, suntem obligaţi în cele din urmă să recunoaştem că, atata timp cât societatea umană rămâne divizată în clase diferite din cauza inegalităţii dobândite prin ocupaţii, bogăţie, educaţie şi privilegii, întotdeauna va exista un guvern minoritar care face inevitabilă exploatarea celor mulţi de către cei puţini, de către o minoritate.

Statul nu există prin nimic altceva decât prin aceasta dominaţie şi exploatare repetată şi sistematizată. Vom încerca să demonstrăm acest lucru prin examinarea consecinţelor guvernării maselor de oameni de către o minoritate, atat de inteligenţă şi devotată cum vă e pe plac, într-un stat ideal bazat pe un contract liber.

Să presupunem că guvernul este încredinţat doar celor mai buni cetăţeni. La început aceşti cetăţeni sunt favorizaţi, nu de drept, ci de fapt. Ei au fost aleşi de către popor pentru că sunt cei mai inteligenţi, deştepţi, înţelepţi, loiali şi curajoşi. Luaţi din masele de oameni, care sunt priviţi ca fiind toţi egali, ei nu formează încă o clasă separată, ci un grup de oameni privilegiaţi doar de natură şi de faptul că au fost aleşi de către popor. Numărul lor este obligatoriu foarte limitat, pentru că în toate vremurile şi în toate ţările, numărul oamenilor înzestraţi cu asemenea calităţi care câştigă automat respectul unei naţiuni, aşa cum experienţa ne-a învăţat, este foarte mic. Dincolo de asta, de teama de a nu face o alegere proastă, poporul va fi obligat să îşi aleagă conducătorii numai dintre ei.

Atunci, societatea va fi divizată în două mari categorii, daca nu deja în două clase: una compusă din majoritatea imensă a cetăţenilor, care se va supune liber guvernării conducătorilor aleşi, şi cealaltă, formată dintr-un număr mic de privilegiaţi, recunoscuţi şi acceptaţi ca atare, însărcinată de mase pentru a le guverna.

Depinzând de alegerea populară, la început ei se diferenţiază de mase numai prin acele calităţile care i-au recomandat să fie aleşi, şi, desigur, în mod natural, sunt cei mai devotaţi şi mai utili tuturor. Ei încă nu-şi asumă vreun privilegiu, nici un drept personal, decât acela de a-şi exercita, în măsura în care poporul doreşte, funcţiile speciale cu care au fost însărcinaţi. În rest, prin modul lor de viaţă, prin condiţiile şi sensul existenţei lor, ei nu se diferenţiază de ceilalţi într-un fel sau altul, aşa că o egalitate perfectă domneşte printre toţi. Poate această egalitate să fie mult timp menţinută? Noi spunem că nu şi nu este nimic mai simplu de dovedit decât acest lucru.

Nimic nu este mai periculos pentru moralitatea intimă a unui om decât să se obişnuiască să conducă. Cel mai bun om, cel mai inteligent, dezinteresat, generos sau curat, va fi întotdeauna şi în mod negreşit stricat de aceasta ocupaţie. Două sentimente inerente ale puterii niciodată nu vor da greş în a provoca aceasta degradare. E vorba despre sfidarea poporului şi supraestimarea propriilor merite.

“Masele”, îşi spune acest om în gând, ”recunoscându-şi incapacitatea de se guverna singure, m-au ales pe mine să le fiu şef. Prin acest act masele şi-au proclamat inferioritatea lor şi superioritatea mea. Prin această mulţime de oameni abia dacă recunosc pe cineva care să îmi poată fi egal, sunt astfel singurul capabil să conduc treburile publice. Poporul are nevoie de mine, aceşti oameni nu pot face nimic fără serviciile mele, pe când eu, din contră, pot să mă descurc singur; de aceea ei trebuie să mi se supună, pentru siguranţa şi, din bunăvoinţa mea de a-i conduce, le fac un serviciu.”

Nu e ceva aici care îl poate face pe un om să-şi piardă minţile şi inima în mod egal şi să devină un nebun plin de mândrie? Astfel, puterea şi obişnuinţa de a conduce sunt, chiar şi pentru cel mai inteligent şi plin de virtuţi om, o sursă de aberaţie, atât intelectuală, cât şi morală.

Dar în Statul Poporului al lui Marx, nu vor fi, aşa cum ni s-a spus, nici un fel de clase privilegiate. Toţi vor fi egali, nu numai din punct de vedere juridic şi politic, ci şi din punct de vedere economic. Cel puţin asta ni s-a promis, deşi mă îndoiesc foarte mult că promisiune va fi ţinută, gândindu-mă la modul în care e abordată şi la cursul pe care se doreşte să se meargă. Nu vor mai exista clase privilegiate, dar va exista un guvern, şi ţineţi minte, un guvern extrem de complex, care nu se va mulţumi să guverneze şi să administreze politic masele, cum fac toate guvernele de astăzi, ci un guvern care va admnistra şi economia, concentrând în propriile sale mâini producţia şi dreapta împărţire a bunurilor, cultivarea pământurilor, înfiinţarea şi dezvoltarea fabricilor, organizarea şi direcţionarea comerţului, şi în final, sustinerea cu capital a producţiei de către singurul bancher, Statul.

Ceea ce va necesita ca în acest guvern să existe o pricepere imensă şi multe “minţi care să dea pe-afară de inteligenţă”. Va fi dominat de inteligenţa ştiinţifică, cea mai aristocrată, despotică, arogantă şi dispreţuitoare dintre toate. Va fi o nouă clasă, o nouă ierarhie de oameni de ştiinţă şi învăţaţi adevăraţi sau pretinşi, şi astfel lumea se va împărţi într-o minoritate ce va decide în numele ştiinţei şi o majoritate imensă, ignorantă. Atunci va fi vai şi-amar de masele de ingoranţi!

Un asemenea regim nu va da greş în a stârni o nemulţumire foarte mare a maselor şi, în cazul în care Marx va dori să păstreze acest guvern iluminat şi eliberator, va avea nevoie de o considerabilă forţă armată. Şi e nevoie de asta, pentru că guvernul trebuie să fie puternic, spune Engels, ca să menţină ordinea printre aceste milioane de analfabeţi, a căror revoltă brutală ar putea să distrugă şi să răstoarne chiar şi guvernul condus de acele capete care dau pe-afară de inteligenţă.

Puteţi vedea foarte bine că, dincolo de toate promisiunile şi frazele democratice şi socialiste ale lui Marx, se poate găsi în Statul lui tot ceea ce constituie adevăratul despotism şi se poate regăsi natura brutală a Statului, indiferent de forma de guvernare. Iar ca finală recunoaştere, Statul Poporului, condus cu o mână forte de Marx, şi Statul aristrocratic-monarhic, menţinut cu atâta înţelepciune şi putere de Bismarck sunt complet identice prin natura obiectivelor atat în afacerile interne, cât şi în cele externe.

În afacerile externe este vorba de aceeaşi desfăşurare de forţe militare, putem spune, de cucerire; iar în afacerile interne este aceeaşi mobilizare de forţe armate, ca ultim argument prin care clasa politică îl are împotriva maselor, care, sătule de vise, speranţe, sătule să slujească şi să fie etern supuse, se vor răscula.

Ideea comunistă a lui Marx pare genială în toate scrierile sale; aşa este, de asemenea, şi manifestul din moţiunile propuse Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, desfăşurat la Londra, la congresul de la Basel din 1869, la fel ca şi propunerile pe care a intenţionat să le prezinte la Congresul ce trebuia să aibă loc în septembrie 1870 şi care a fost anulat datorită războiului franco-german. Ca membru al Consiliului General din Londra şi secretar-corespondent din partea Germaniei, Marx s-a alăturat Consiliului, cum se ştie bine deja, având o mare influenţă, şi trebuie să admitem, legitimă, ca să fie luate în seamă moţiunile depuse de Consiliu la Congres, multe dintre ele provenite, în principal, din sistemul şi colaboarea cu Marx. În acest context, cetăţeanul englez Lucraft, membru al Consiliului General, a putut înainta ideea, la Congresul de la Basel, ca tot pământul unei ţări să devină propietatea Statului, iar cultivarea pământului să fie condusă şi administrată de oficialii Statului. ”Ceea ce”, a adaugat el, ”va fi posibil doar într-un stat democratic şi socialist, în care poporul va trebui să aibă grijă de buna administrare a pământului naţional de către Stat.”

Acest cult al Statului este, în general, principala trăsătură a socialismului german. Lassalle, cel mai mare agitator socialist şi adevăratul fondator al mişcării socialiste practice s-a cufundat în cultul Statului. El nu a văzut nici o altă salvare a muncitorilor decât prin puterea Statului, pe care, potrivit lui, muncitorii înşişi ar trebui să o deţină, prin intermediul votului universal.

Capitolul IV: Internaționalismul și statul

Sa luăm în considerare adevărata politică naţională exact aşa cum face Marx însuşi. La fel ca Bismarck, este un patriot german. Doreşte măreţia şi puterea Germaniei, ca Stat. Oricum, nimeni nu va considera o crimă să-şi iubească ţara şi poporul. Atâta timp cât va considera Statul ca fiind o condiţie “fără de care nu se poate” pentru prosperitatea unuia şi emanciparea celuilalt, va găsi că e foarte natural să-şi dorească să vadă Germania organizată într-un Stat foarte mare şi foarte puternic, atâta timp cât statele mici şi slabe riscă mereu să fie înghiţite de altele. Marx, în concluzie, ca vizionar şi patriot ardent ce este, trebuie să-şi dorească un Stat German mare şi puternic.

Dar, pe de altă parte, Marx este un socialist vestit şi, şi mai mult, unul dintre principalii iniţiatori ai Internaţionalei. El nu se mulţumeşte cu munca pentru emanciparea doar a proletariatului german; el simte această menire ca o onoare şi consideră o datorie să se dedice în acelaşi timp, emanciparii proletariatului din celelate ţări. Rezultatul este că se găseşte într-un conflict cu el însuşi. Ca patriot german, el vrea măreţie şi putere, să spunem aşa, vrea dominaţia Germaniei; dar, ca socialist al Internaţionalei, el trebuie să îşi dorească emanciparea tuturor popoarelor.

Cum poate fi rezolvată această contradicţie?

Printr-un singur mod: acela de a proclama, după ce s-a convins el singur, desigur, că măreţia şi puterea Germaniei sunt condiţia supremă pentru emanciparea întregii lumi, şi, că triumful Germaniei este triumful umanităţii şi că tot ceea ce este împotriva naşterii acestei noi mari puteri omnivore este inamicul umanităţii. Odată decizia luată, nu este numai permisă, dar este subordonată celei mai sacre cauze: să facă Internaţionala, incluzând toate Federaţiile din celelate ţări, să servească cu energie şi cu convingere, înainte de orice, prin mijloace populare datoria de a crea un mare Stat pan-Germanic. Şi tocmai asta este de fapt ceea ce Marx încearcă să facă, prin deliberările Conferinţei pe care a convocat-o atât la Londra în 1871, cât şi prin rezoluţia votată de prietenii săi germani şi francezi la Congresul de la Haga. Dacă nu i-a reuşit mai mult, nu este din cauza lipsei de eforturi, care au fost destul de mari, ci probabil pentru că ideea fundamentală care îl inspiră este falsă, iar realizarea ei este imposibilă.

Nimeni nu poate comite o greşeală mai mare decât aceea de a cere de la o situaţie, de la o instituţie şi de la un om mai mult decât aceştia pot da. A le cere mai mult îi demoralizează, îi stânjeneşte, îi corupe şi îi omoară. Internaţionala, pe termen scurt, va produce rezultate bune. E organizată şi va organiza în fiecare zi într-un stil destul de impresionat proletariatul pentru lupta economică. Este un motiv să ne întrebăm dacă cineva o poate folosi ca pe un instrument pentru lupta politică? Marx, pentru că el gândeşte aşa, aproape că a omorât Internaţionala, prin tentativa sa criminală de la Haga. Este ca povestea găinii cu ouăle de aur. La convocarea pentru lupta economică, masele de muncitori din diferite ţări s-au grăbit să răspundă şi să se adune sub steagul Internaţionalei, iar Marx şi-a imaginat şi că masele se vor alinia în urma lui. Şi-a imaginat că vor goni într-un număr din ce în ce mai mare spre el, când vor vedea că el, acest nou Moise, şi-a inscripţionat decalogul politic pe steagul nostru, în programul oficial şi obligatoriu al Internaţionalei.

Aici s-a înşelat el. Masele, indiferent de gradul lor de cultură, de religii, ţări şi indiferent ce limbă vorbeau, au înţeles limbajul Internaţionale atunci când li s-a vorbit despre sărăcie, despre suferinţele lor sau despre sclavia de sub jugul capitalismului şi proprietăţii private exploatatoare. Au înţeles când li s-a demonstrat necesitatea unirii eforturilor într-o luptă comună şi foarte solidă. Dar acum li s-a vorbit despre despre un program politic foarte elaborat şi dincolo de toate, foarte autoritar, care, în numele propriei salvări, a fost o încercare, în adevăratul sens al Internaţionalei, de a-şi organiza emanciparea prin propriile sale eforturi, şi de a impune un guvern dictatorial; provizoriu, fără îndoială, dar, în acelaşi timp complet arbitrar şi condus de capete luminate.

Programul lui Marx este o ţesătură de instituţii politice şi economice puternic centralizate şi foarte autoritare, susţinute, fără îndoială, ca toate instituţiile despotice dintr-o societate modernă, de către sufragiul universal, dar subordonate unui Foarte Puternic Guvern, ca să ne exprimăm în cuvintele lui Engels, alter ego-ul lui Marx, confidentul legiuitorului.

În ce hal de nebunie ar trebui ar trebui să nu se găsească cineva ca să poţi spune că e mânat de ambiţie, de vanitate sau de amândouă deodată, pentru a-şi putea crea speranţa că poate ţine sub steagul Internaţionale, în aceste condiţii, masele muncitoreşti din diferitele ţări ale Europei şi Americii!

Un Stat universal, guvern, dictatura! Visul papilor Grigorie al VII-lea sau Bonifaciu al VIII-lea, al lui Carol Quintul sau al lui Napoleon, reproducându-se singur într-o nouă formă, dar mereu având aceleaşi pretenţii, în tabăra Social-Democratiei! Îşi poate imagina cineva o farsă mai mare, dar în acelaşi timp şi mai revoltătoare de-atât?

Sa susţii că nişte indivizi, chiar şi cei mai inteligenţi sau cu intenţiile cele mai bune sunt în stare să devină gândul, sufletul, călăuza, unificatorul voinţei mişcării revoluţionare şi ai organizării economice a proletariatului din toate ţările e aşa o insultă la adresa bunului simţ şi împotriva experienţei istoriei, că cineva se poate întreba cu stupefacţie cum un om inteligent, cum este Marx, a putut să conceapă aşa ceva.

Papii, cel puţin, au o scuză: adevărul absolut pe care îl revendică ar fi rămas în mâinile lor prin graţia duhului sfânt în care se presupune că ar fi crezut. Marx nu are această scuză şi nici nu vreau să-l jignesc prin a mă gândi că el însuşi crede că a inventat ceva ştiinţific care să abordeze adevărul absolut. Dar, din moment ce adevărul absolut nu există, nu poate exista nici o dogmă infailibilă a Internaţionalei şi, prin urmare, nici vreo teorie politică sau economică oficială, iar Congresele noastre nu trebuie să fie pe post de Concilii Generale ale Bisericii, prin care acestea proclamă ce principii sunt obligatorii pentru toţi susţinătorii şi credincioşii.

Există o singură lege într-adevăr obligatorie pentru toţi membrii, indivizii, secţiunile şi federaţiile din Internaţională, şi din această lege se trage singurul fundament adevărat. Este acea lege care, prin toate ramificaţiile sale, prin toate consecinţele şi prin efectele sale, vorbeşte despre solidaritatea celor care trudesc în toate domeniile, din toate ţările, în lupta lor economică împotriva exploatorilor muncii. Adevărata organizaţie a acestei solidarităţi există prin organizarea spontană a maselor muncitoare şi printr-o federaţie absolut liberă, puternică, şi atât cât va putea ea să fie de liberă, a masei muncitoare, indiferent de limbile şi naţiunile. NU este o lege care vorbeşte despre unificare prin decrete sau sub bagheta vreunui guvern sau altul. În asta constă adevărata şi via unitate a Internaţionalei.

Din această tot mai mare organizare a solidarităţii militante a proletariatului împotriva exploatării burgheziei trebuie să rezulte, şi de fapt chiar rezultă, lupta politică a proletariatului împotriva burgheziei. Se poate îndoi cineva de asta?

Şi marxiştii şi noi suntem de acord asupra acestui punct. Dar imediat apare problema care ne desparte pe noi în mod clar şi lipsit de echivoc de marxişti.

Noi credem că este necesară o politică revoluţionară a proletariatului al cărei prim şi singur scop trebuie să fie distrugerea Statelor. Noi nu vedem cum cineva poate vorbi de solidaritate internaţională atâta timp cât vrea păstrarea Statelor – doar dacă aceia nu visează la Statul universal, ca să spunem aşa, sclavia universală ca pe vremea marilor împăraţi şi papi – a Statului, care prin natura sa înseamnă ruptura solidarităţii şi cauzează o stare permanentă de război. Nici nu putem înţelege cum cineva poate vorbi de libertatea proletariatului sau de adevărata eliberare a maselor de către Stat şi în acel Stat. Statul înseamnă dominare şi toată dominarea presupune supunerea maselor, şi, prin urmare duce la exploatarea lor pentru profit de către o minoritate sau alta.

Noi nu admitem, nici chiar ca tranziţie revoluţionară, nici Convenţiile Naţionale sau Adunările Constituante sau asa-zisele dictaturi revolutionare; pentru că noi suntem convinşi că revoluţia este sinceră, onestă şi adevarată doar în rândul maselor, iar, atunci când este concentrată în mâinile unor entităţi guvernatoare, devine în mod inevitabil şi natural reacţiune.

Marxiştii sustin idei cu totul contrare. Considerându-se buni germani, ei sunt adoratorii puterii Statului şi, în mod necesar, profeţii disciplinelor politice sau sociale, apărătorii ordinii stabilite de sus în jos, întotdeauna în numele votului universal şi a suveranităţii maselor, cărora le rezervă fericirea şi onoarea de a li se supune şefilor, stăpânilor aleşi. Marxiştii admit faptul că nu există o altă emancipare decât cea pe care o aşteaptă din partea asa-zisului Stat al Poporului. Ei sunt atât de slabi inamici ai patriotismului, încât Internaţionala lor poartă prea des culorile pan-Germanismului. Între politica lui Marx şi cea a lui Bismarck există diferenţe apreciabile, dar între marxişti şi noi există un abis. EI SUNT GUVERNAMENTALIŞTI, PE CÂND NOI SUNTEM PE DEPLIN ANARHIŞTI.

Într-adevăr, între aceste două tendinţe nu poate exista vreo reconciliere astăzi. Doar experienţa practică a revoluţiei sociale, a unor noi mari experienţe istorice, logica evenimentelor, pot aduce, mai devreme sau mai târziu o soluţie comună. Sunt foarte convins de dreptatea convingerilor noastre, sperăm că atunci germanii, muncitorii şi nu liderii lor, vor ajunge să ni se alăture în ideea de a demola aceste puşcării ale popoarelor, denumite State şi de a le condamna politicile, care nu sunt nimic altceva decât arta de a domina şi a jefui masele.

La o adică, aş putea înţelege că despoţii, încoronaţi sau nu, visează la sceptrul lumii; dar ce pot spune despre un prieten al proletariatului, un revoluţionar care pretinde în mod serios că îşi doreşte emanciparea maselor, dar care s-a numit pe el însuşi conducător şi arbitru suprem al tuturor mişcărilor revoluţionare, care pot izbucni în diferite ţări, şi care îndrăzneşte să viseze la subjugarea proletariatului din aceste ţări într-un singur gând, clocit în creierul sau!

Consider că Marx este un revoluţionar foarte serios, chiar dacă nu e întotdeauna sincer, şi că într-adevăr vrea să trezească masele şi mă tot întreb: oare de ce nu înţelege că instaurarea unei dictaturi universale, indiferent dacă este colectivă sau individuală, a unei dictaturi care vrea să îndeplinească din câteva mişcări funcţia de inginer-şef al revoluţiei mondiale – să decidă şi să conducă mişcările insurecţionale ale maselor din toată lumea aşa cum cineva ar comanda unei maşinării –, că instaurarea unei asemeni dictaturi va fi suficientă pentru a omorî revoluţia, sau pentru a paraliza şi a corupe mişcările populare?

Ce este omul, ce este grupul de indivizi, oricât de geniali ar fi, cine ar îndrăzni să se auto-amagească să creadă că ar fi în stare să înţeleagă şi să îmbrăţişeze multitudinea infinită a intereselor, a tendinţelor sau a acţiunilor, atât de diverse în fiecare ţară, provincie, localitate, târg şi care, în totalitatea imensă, unită dar nu uniformă, către o mare aspiraţie comună şi către câteva principii fundamentale, care în viitor vor trece în conştiinţa maselor, vor constitui viitoarea revoluţie socială?

Şi ce să mai crezi despre un Congres Internaţional, care, în numele asa-zisului interes al revoluţiei, impune proletariatului întregii lumii civilizate un guvern învestit cu puteri dictatoriale, cu drepturi inchizitoriale şi dictatoriale de a suspenda federaţiile regionale, de a proclama o interdicţie împotriva tuturor naţiunilor în numele aşa-ziselor principii oficiale care nu sunt nimic altceva decât propriile opinii ale lui Marx, transformate prin votul unei false majorităţi în adevăruri absolute? Ce să mai crezi despre un Congres care, fără nici o îndoială îşi brevetează tot mai mult nebunia şi prostia de a arunca spre America această formă de guvernare dictatorială, pe care au alcătuit-o din oameni foarte oneşti dar necunoscuţi, destul de ignoranţi şi absolut neştiutori? Inamicii noştri, burghezii, vor avea dreptate când vor râde de congresele noastre şi vor putea susţine că Internaţionala luptă doar împotriva tiraniilor vechi cu scopul de a stabili altele noi, pentru a înlocui absurdităţile existente cu altele nou create!

Capitolul V: Revoluția socială și statul

Ce a făcut Bismarck pentru lumea politică şi pentru burghezie, Marx pretinde că face azi pentru lumea socialistă, printre proletarii din Europa: să înlocuiască iniţiativa franceză cu iniţiativa şi dominaţia germană. Şi, potrivit lui şi discipolilor săi, nu ar exista vreo idee germană mai avansată decât a lui. El şi-a imaginat că acestei idei i-a venit momentul triumfului teoretic şi practic în Internaţională. Acesta a fost singurul motiv pentru care a convocat Conferinţa din septembrie 1871 de la Londra. Această idee marxistă este dezvoltată amănunţit în faimosul Manifest al refugiatilor comunişti germani, elaborat şi publicat în 1848 de către Marx şi Engels. Este teoria emanciparii proletariatului şi a organizării muncii de către Stat.

Principalul său punct este cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare. E de înţeles că oameni aşa indispensabili ca Marx şi Engels ar trebui să fie partizanii unui program care, consacrând şi aprobând puterea politică, deschide uşa tuturor ambiţiilor.

Din moment ce va exista putere politică, în mod necesar vor exista și supuși ai acesteia – considerați cetăţeni într-o republică – e adevărat, dar cei care nu vor fi supuşi, vor fi forţaţi să se supună, pentru că fără supunere nici un fel de putere politică nu poate fi posibilă. La această chestiune răspunsul va fi că ei nu se vor supune oamenilor, ci unor legi pe care ei înşişi le-au făcut. La aceasta, răspunsul meu e că fiecare știe cât de mult, în țările cele mai libere și democratice dar guvernate politic, poporul face legile și ce înseamnă supunerea lor în fața acestor legi.

Oricine nu dorește în mod intenționat să ia ficțiunea drept realitate trebuie să admită cât de cât că, chiar și în asemenea țări, oamenii nu se supun legilor făcute de ei, ci legilor făcute în numele lor. Trebuie să admită că supunerea în faţa acestor legi nu înseamnă nimic altceva decât supunerea în faţa voinţei arbitrare a unor paznici sau guvernanţi sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru: că oamenii sunt liberi să fie sclavi.

Există în acest program o altă expresie care nouă – Anarhiştilor revoluţionari, care dorim sincer să ducem la îndeplinire emanciparea totală a oamenilor – ne este profund antipatică. Expresia la care mă refer este prezentarea proletariatului, a întregii societăţi de muncitori ca fiind “o clasă” şi nu “o masă”.

Ştiţi ce înseamnă asta? Nimic mai mult sau mai puţin decât o nouă aristocraţie, aceea a muncitorilor din fabrici şi de la orase, prin excluderea a milioane ce constituie proletariatul de la ţară şi care, în aşteptările Social-Democraţilor, vor deveni, de fapt, sclavi ai aşa-zisului Mare Stat al Poporului.

“Clasă”, ”putere”, ”stat” sunt trei termeni inseparabili, fiecare presupunându-i pe ceilalți doi, și care împreună pot fi rezumați prin aceste cuvinte: supunere politică și exploatarea economică a maselor.

Marxiștii gândesc exact la fel ca în secolul 18, când burghezia a detronat nobilimea pentru a-i lua locul și pentru a o absorbi treptat în propriul său corp, împărțind cu ea dominația și exploatarea truditorilor, atât de la sate cât și de la orașe. Acum ar urma, după marxiști, ca proletariatul să detroneze burghezia, să o absoarbă în rândurile sale și să împartă cu ea dominaţia şi exploatarea proletariatului de la ţară, acei surghiuniţi ai istoriei, doar dacă

mai târziu, aceştia din urmă nu se vor revolta să demoleze toate clasele, categoriile sociale și puterile, într-un cuvânt, toate Statele.

Pentru mine, oricum, floarea proletariatului nu înseamnă, așa cum înseamnă pentru marxiști, un strat superior, cel mai civilizat și confortabil din lumea muncitoare, acel strat de muncitori semi-burghezi, care formează mai precis clasa pe care marxiștii vor să o folosească pentru a constitui a patra clasa guvernantă și care chiar e capabilă să se formeze, dacă lucrurile nu sunt puse corect în interesul marei mase proletare. Pentru că cu confortul său relativ și poziția semi-burgheză, acest strat superior de muncitori este, din păcate, prea adânc pătruns de toate prejudecățile politice și sociale și (împărtășește) toate aspirațiile și pretențiile înguste ale burgheziei. Cu adevărat poate fi spus că cei din acest strat superior sunt cei mai puțini socialiști, cei mai individualiști dintre toți proletarii.

Prin floarea proletariatului, vreau să spun înainte de orice, marea masă, acele milioane de necivilizați, deposedați de drepturi, nenorociți și analfabeți pe care domnii Engels și Marx vor să-i supună unui regim paternalist al Guvernului Foarte Puternic, pentru a folosi expresia folosită de Engels într-o scrisoare către prietenul nostru Cafiero.

Fără îndoială, acest Guvern Foarte Puternic se va ocupa de salvarea proletariatului, pe drumul pe care toate guvernele, așa cum bine știm, au stabilit ele singure că ar fi în interesul maselor.

Prin floarea proletariatului, vreau să spun mai exact, acea eternă carne de tun pentru guverne, acea adunătură de oameni modești, caracterizați de domnii Marx și Engels prin fraza, în același timp pitorească și disprețuitoare de “lumpen proletariat”, de “drojdie a societății”, acea gloată care, fiind prea putin otrăvită de civilizația burgheză, poartă în inima sa, în aspirațiile sale, în toate nevoile și sărăcia atitudinii sale colective toţi germenii socialismului din viitor şi care singura e destul de puternică astăzi să pornească revoluţia socială si să o facă să triumfe.

Deşi diferă de noi şi în privinţa acestui aspect, marxiştii nu ne resping programul cu totul. Ei doar ne reproșează dorința de a grăbi, de a depăși marșul încet al istoriei și ne reproșează că ignorăm legea științifică a evoluțiilor succesive.

Au însă tupeul german să proclame în lucrările lor, consacrate analizei filosofice a trecutului, că înfrângerea sângeroasă a ţăranilor insurgenţi din Germania şi victoria Statului despotic din secolul al 16-lea reprezintă un mare progres revoluţionar. Azi ei au tupeul să se mulţumească cu stabilirea unui nou despotism pentru aşa-zisul profit al muncitorilor de la orașe, în detrimentul truditorilor de la sate.

Pentru a-și susține programul de cucerire a puterii politice, Marx are o teorie foarte specială, care este mai mult decât orice doar o consecință logică a întregului său sistem de gândire. Condiția politică a fiecărei țări, spune el, este întotdeauna produsul și expresia încrederii în situația economică; pentru a o schimba pe prima, trebuie doar să o schimbi pe ultima.

După Marx, vulnerabilitatea secretului evoluției istorice este aici. El nu ia în considerare celelate elemente ale istoriei, cum ar fi reacţia slabă a instituţiilor politice, juridice şi religioase faţă de situaţia economică.

El spune: “Sărăcia produce sclavie politică, Statul”, dar nu permite ca expresia să fie înţeleasă ca “Sclavia politică, Statul, reproduce la rândul său şi menţine sărăcia ca pe o condiţie a propriei existenţe; aşa că, pentru a distruge sărăcia este necesar să fie distrus Statul!”

Şi, un lucru ciudat pentru el care le interzice adversarilor să blameze sclavia politică, Statul, ca pe un motiv activ al sărăciei, el le ordonă prietenilor și discipolilor săi din Partidul Social Democrat German să considere cucerirea puterii politice și a libertăților politice ca fiind condiții primordiale și absolut necesare pentru emanciparea politică.

Deja, sociologi ai școlii marxiste, oamenii ca Engels și Lassalle, obiectează și ne contrazic că Statul nu este nici pe departe cauza sărăciei poporului, a degradării și înrobirii maselor; și susțin că această condiție mizerabilă a maselor, la fel ca și puterea despotică a Statului, sunt din contră, amândouă, unul și același, efectul unei cauze mult mai generale, produsul unei faze inevitabile a dezvoltării economice a societății, a unei faze care, din punctul de vedere al istoriei, constituie adevăratul progres, un pas uriaș înspre ceea ce ei numesc revoluție socială.

Susțin asta într-o asemenea măsură că Lassalle nu a ezitat să proclame cu voce tare că înfrângerea extraordinarei răscoale țărănești din Germania din secolul al 16-lea, o înfrângere jalnică – dacă chiar a fost o înfrângere, și de la care datează sclavia de secole a germanilor – și triumful Statului despotic și centralizat, care a fost o consecință obligatorie a lui, constituie adevărata victorie a revoluţiei, pentru că ţărănii, spun marxiştii, sunt adevăraţii reprezentanţi ai reacţiunii. În schimb, susţin ei, Statul modern, birocratic şi militar – un produs şi un aliat al revoluţiei sociale, care, din a doua jumătate a secolului al 16-lea a început să încetinească pentru totdeauna transformarea progresivă a vechii economii feudale a pământului într-o producţie de bogăţie, sau, ce se apropie de acelasi lucru, prin exploatarea muncii lucrătorilor agricoli de către capital – acest Stat a fost o condiţie esenţială a acestei revoluţii.

E de înţeles cum Engels, condus de aceeași logică, într-o scrisoare adresată unui prieten al nostru, Carlo Cafiero, a putut să spună, fără pic de ironie, ba dimpotrivă, foarte serios, că Bismarck, la fel ca regele Victor Emmanuel al II-lea, a făcut servicii imense revoluției, amândoi realizând centralizarea politică în țările lor.

De asemenea, Marx ignoră complet un lucru foarte important în dezvoltarea istorică a omenirii, acela al temperamentului și caracterului specific al fiecărei rase și fiecărui popor, un temperament și un caracter specifice, care sunt produsul unor multitudini de cauze etnografice, climatice, economice, istorice, dar care, odată produse, verificate, chiar și separat și independent de condițiile economice ale fiecărei ţări, creează o influenţă considerabilă asupra destinelor acestor popoare şi chiar asupra dezvoltării forţei lor economice.

Printre aceste elemente, şi acestora le putem spune trăsături naturale, este unul a cărui acţiune este complet decisivă în istoria specifică fiecărui popor: este intensitatea instinctului de revoltă şi, în aceeaşi măsură, a instinctului de libertate cu care acel popor este înzestrat sau pe care l-a conservat. Acest instinct este un fapt care este complet primordial şi animal: se poate găsi în diferite intensități în orice ființă umană; iar energia, puterea vitală a acestor ființe sunt măsurate în funcție de intensitatea acestui instinct.

În om, dincolo de nevoile economice care îl motivează, acest instinct devine cel mai puternic agent al tuturor emancipărilor umane. Şi aşa cum este o chestiune de temperament şi nu de cultură intelectuală sau morală, deşi în mod obişnuit una o evocă pe alta, se întâmplă uneori ca popoarele civilizate să o deţină doar într-o mică masură, ori pentru că acest instinct a fost epuizat pe parcursul dezvoltării anterioare, ori pentru că adevărata natură a propriei civilizaţii l-a degradat, ori pentru că în final unele au fost mai puţin înzestrate cu el decât altele.

Aşa cum a fost valabil în trecut, aşa este valabil şi azi în ce-i priveşte pe nobilii şi burghezii din Germania. Proletariatul german, victima de secole a unuia sau a altuia, poate fi învinovăţit la comun pentru spiritul de cucerire pe care îl manifestă azi clasele superioare ale acestei națiuni? În asemenea condiții, cu siguranță, nu.

Pentru un popor cuceritor este mereu nevoie de un popor sclav, iar acesta este întotdeauna proletariatul. Cucerirea este, prin urmare, opusă intereselor și libertății sale. Dar, proletarii sunt toți responsabili în spirit, și vor rămâne responsabili atâta vreme cât nu vor înțelege că acest Stat pan-germanic, această republică şi acest aşa-zis Stat al Poporului, care le este promis în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, nu va fi nimic altceva, dacă va fi realizat, decât o nouă formă foarte opresivă de sclavie a proletariatului.

Până în prezent cel puţin, ei nu par să fi înţeles acest lucru, şi nici unul dintre şefii lor, oratorii sau ziariștii nu și-a bătut capul să le explice. Toți încearcă, dimpotrivă, să ademenească proletariatul să meargă pe un drum pe care nu va găsi nimic altceva opozitia lumii și propria sa înrobire. Și, atâta timp cât se vor supune ordinelor acestor lideri, proletarii germani vor căuta această iluzie înspăimântătoare a Statului Poporului, dar, desigur, nu proletariatul va fi cel care va avea iniţiativa pentru revoluţia socială.

Această revoluţie va veni din exterior, probabil din ţările mediteraneene, şi abia atunci, după ce va fi atins de răspândirea universală a acestei revoluţii, proletariatul german îşi va descătuşa pasiunile şi va răsturna, dintr-o lovitură, dominaţia tiranilor săi, a falşilor săi eliberatori.

Gândirea lui Marx conduce la rezultate total opuse. Luând în considerare nimic altceva în afară de problema economică, el îşi spune că cele mai avansate ţări şi, în consecinţă, cele care sunt cele mai capabile să facă o revoluție socială, sunt cele în care producția modernă capitalistă a atins cel mai înalt grad de dezvoltare. El spune că prin excluderea celorlalte țări, țările civilizate sunt singurele care pot iniția și realiza această revoluție.

Această revoluție va consta în expropierea, indiferent dacă pe căi pașnice sau violente, a proprietăților capitaliștilor și însușirea tuturor pământurilor și a Capitalului de către Stat, care, cu scopul de a-și realiza marea misiune economică la fel ca şi pe cea politică, trebuie neaparat să fie foarte puternic şi foarte bine centralizat. Statul va administra şi conduce cultivarea pământului prin mijloacele secretarilor salariaţi, conducătorilor de armate de truditori rurali, organizaţi şi disciplinaţi pentru această muncă agricolă. În acelaşi timp, pe ruinele tuturor fostelor bănci se va crea o singură bancă, ce va finanţa toată munca şi tot comerţul naţional.

Se poate înţelege, la o primă vedere, că un plan aşa de simplu de organizare, cel puţin în aparență, poate seduce imaginația muncitorilor mai însetaţi de dreptate şi egalitate decât de libertate şi care în mod naiv îşi închipuie că dreptatea şi egalitatea pot exista fără libertate – ca şi cum în câştigarea şi consolidarea dreptăţii şi egalităţii, cineva se poate baza pe alții și mai ales pe clasa conducătoare, oricât ar pretinde aceasta că e aleasă și controlată de către popor.

În realitate, pentru proletariat va fi un regim cazon, unde vor fi mase de bărbați și femei standardizate care se vor trezi, culca, munci la bătaia tobei, în timp ce pentru cei deștepți și cei privilegiați aflați la conducere, precum și pentru mercenarii inteligenți, atrași de speculațiile imense și internaţionale ale băncii naţionale, se va găsi o ocazie uriaşă de escrocare.

Acasă va fi sclavie, în afacerile externe va fi un război fără sfârşit; numai dacă toate popoarele raselor “inferioare” Latină şi Slavă, una sătulă de civilizaţia burgheză, cealaltă aproape neatinsă de civilizaţia burgheză, pe care o dispreţuieşte din instinct, numai dacă aceste popoare se vor resemna şi vor permite să li se pună jugul esenţialmente burghez şi se vor supune unui Stat, din ce în ce mai despotic, care se va numi Statul Poporului.

Revoluţia socială, aşa cum truditorii latini și slavi și-au imaginat-o, și-au dorit-o și au sperat-o, este infinit mai largă decât cea promisă lor de către germani sau de către programul marxist. Pentru ei nu e o chestiune de emancipare – zgârcită, măsurată și realizabilă la un moment foarte îndepărtat – a clasei muncitoare, ci o chestiune de emancipare completă, și adevărată a întregului proletariat, nu doar a câtorva țări, ci a tuturor națiunilor civilizate sau necivilizate, o nouă civilizație, creată de popor, fiind destinată prin acest act începerii emancipării universale.

Și primul cuvânt al acestei emancipări nu poate fi altul decât “Libertate”, nu libertate politică, aceea libertate burgheză, atât de mult aprobată și recomandată ca obiectiv preliminar de cucerire de către Marx și aderenții lui, ci marea libertate umană, care distrugând toate lanțurile dogmatice, metafizice, politice și juridice de care fiecare este eliberat, va da fiecăruia, atat colectivităților cât și indivizilor, autonomie totală în activitățile și dezvoltarea lor, scăpând odată pentru totdeauna de toți inspectorii, directorii și paznicii.

Al doilea cuvânt al acestei emancipări este solidaritatea, nu solidaritatea marxistă, cea impusă de sus în jos, de vreun guvern sau altul, prin viclenie sau forță, asupra maselor de oameni; nu acea solidaritate a tuturor care este negarea libertății fiecăruia și care prin adevărata realitate devine o falsitate, o ficțiune, având sclavia ca realitate de dincolo de ea; ci acea solidaritate care este dimpotrivă, confirmarea și realizarea fiecărei libertăți, avându-și originea nu în vreo lege politică, ci în natura înnăscută și colectivă a omului, în virtutea căreia nici un om nu este liber dacă ceilalți oameni, care-l înconjoară și care exercită cât de cât o influență asupra vieții sale, directă sau indirectă, nu sunt și ei egali. Acest adevăr poate fi găsit într-o formulare magnifică în Declarația Drepturilor Omului proiectată de Robespierre și care anunța că sclavia unui singur om este sclavia tuturor oamenilor.

Solidaritatea pe care o cerem, departe de a fi rezultatul vreunei organizații artificiale sau autoritare, poate fi doar rezultatul spontan al vieții sociale, economice, morale; rezultatul federaţiilor libere de interese comune, aspirații și tendințe. Este baza esentială pentru egalitate și muncă colectivă – devenind obligatorie pentru fiecare nu prin forţa legii, ci prin forţa faptelor – şi baza pentru proprietatea colectivă; ca o lumină călăuzitoare, experienţa – adică practica vieţii colective; baza pentru ştiinţă şi învăţare, ca scop final al stabilirii Umanitatii şi în consecinţă a distrugerii tuturor Statelor.

Acesta este idealul, nu divin, nu metafizic, ci uman şi practic, care singur corespunde aspiraţiilor moderne ale popoarelor latine şi slave. Aceste popoare vor libertate totală, solidaritate totală, egalitate totală în lume. Vor doar umanitate, şi se vor mulţumi cu mai puţin de atât. Marxiştii le vor acuza aspiraţiile ca fiind naive; vor spune că acestea au fost posibile doar în mult timp, că nu au renunţat la idealul lor, şi că nu vor renunța la măreţul lor scop pentru minciunile total burgheze ale Socialismului marxist.

Idealul lor este practic în acest sens, că realizarea lui va fi mult mai puțin dificilă decât idealul marxist, care, dincolo de faptul că prezintă sărăcia ca obiectiv, are, de asemenea, și un mare neajuns, fiind absolut imposibil de pus în practică.

Nu va fi pentru prima oară când oamenii inteligenți, raționali și susținători ai acestor lucruri posibile și practice vor fi considerați ca fiind utopici, iar cei care astăzi sunt cunoscuți ca utopici vor fi recunoscuți mâine ca oameni practici.

Absurditatea sistemului marxist constă, mai exact, în speranța că reducând excesiv programul socialist pentru a-l face să fie acceptat de burghezii radicali, va reuși să-i transforme pe acești burghezi radicali în slujitori involuntari ai Revoluției sociale. Aici apare o imensă greșeală: toată experiența istoriei ne demonstrează ca într-o alianță între cele două părți, întotdeauna avantajul se întoarce în favoarea părții mai reacţionare. Această alianță în mod necesar va slăbi partea mai progresivă, prin minimalizarea și deformarea programului său, prin distrugerea puterii morale, prin pierderea încrederii în sine, în timp ce partea reacționară, chiar și atunci când se preface și e vinovată de falsitate întotdeauna este mai mult decât orice fidelă adevăratei sale naturi.

În ce mă privește, nu voi ezita să spun că toate ocheadele marxiștilor cu burghezia radicală, indiferent dacă aceasta este reformistă sau revoluționară, nu pot avea un alt rezultat decât demoralizarea și dezorganizarea puterii crescânde a proletariatului și, în consecință, o nouă consolidare a puterii stabilite de burghezie.

Capitolul VI: Acțiunea politică și muncitorii

În Germania, socialismul deja tinde să devină o putere extraordinară, în ciuda legilor restrictive și opresive. Partidele muncitorești sunt deschis socialiste, în sensul că vor o reformă socialistă în relația dintre capital și muncă și consideră că, pentru a obține asta, Statul trebuie, înainte de toate, să fie reformat, iar dacă reformarea lui nu poate avea loc pe cale paşnică, atunci să fie reformat prin revoluţie politică.

Această revoluţie politică, susţin socialiştii germani, trebuie să preceadă revoluţia socială, dar eu consider că aceasta este o greşeală fatală, pentru că această revoluţie va deveni în mod inevitabil o revoluţie burgheză, care va produce doar un socialism burghez care va duce la o nouă exploatare, mai vicleană şi mai ipocrită, dar cu nimic mai puţin opresivă decât cea din prezent.

Această idee de revoluţie politică înaintea, precedând revoluţia socială e cea care a deschis larg uşile Partidului Social Democrat către toţi radicalii democraţi, care sunt prea puţin socialişti.

Iar liderii partidului au făcut, împotriva interesului muncitorilor, o alianţă cu burghezii democraţi ai Partidului Popular (Liberalii), care sunt destul de ostili socialismului, aşa cum şi presa şi politicienii săi au demonstrat.

Însă, liderii acestui Partid Popular şi-au seama că poziţiile lor anti-socialiste nemulţumesc muncitorii, şi au schimbat tonul, pentru că ei au nevoie de ajutorul muncitorilor pentru a-și atinge scopurile. Aceasta a fost mereu modul burgheziei de a face o revoluţie folosindu-se de forţa puternică a poporului, numai ca să tragă pe urmă beneficiile acesteia doar pentru ea.

Astfel că aceşti democraţi Populari au devenit acum un fel de “socialişti”. Dar “socialismul” lor nu merge mai departe de visele care nu pot ameninţa poziţia co-operativei burgheze.

La un congres din Eisenach, în august 1869, au avut loc negocieri între reprezentanţii celor două părţi: muncitorii şi democraţii, şi aceste negocieri au rezultat într-un program ce a dus în mod definitiv la constituirea Partidului Social Democrat Muncitoresc. Aceste program este un compromis între socialişti şi programul lor revoluţionar al Internaţionalei, aşa cum a fost el aprobat la Congresele de la Bruxelles şi Basel, şi programul democraţiei burgheze. Acest nou program a fost denumit “Statul oamenilor liberi”, în care toate clasele dominante şi toate clasele exploatate ar urma să fie eliminate. Libertatea politică a fost declarată ca fiind cea mai urgentă condiţie necesară pentru emanciparea politică a clasei muncitoare. Prin urmare, problema socială a fost legată de problema politică. Soluţionarea problemei sociale era posibilă doar într-un stat democratic. Partidul s-a declarat doritor să fie asociat Internaţionalei.

Câteva obiective imediate au fost propuse: votul masculin universal, referedumul, educaţia liberă şi obligatorie, separarea Bisericii de Stat, libertatea presei, ajutor din partea Statului pentru cooperativele muncitoreşti.

Acest program nu îi reprezintă pe socialiştii sau aspiraţiile revoluţionare ale muncitorilor, ci reprezintă politica liderilor săi.

Este o contradicţie flagrantă şi directă între programul internaţional şi programul pur naţional prezentat mai sus, între solidaritatea socialistă a muncii şi patriotismul politic al Statului naţional.

Astfel, social-democraţii se găsesc în situaţia de a fi uniţi cu compatrioţii burghezi împotriva muncitorilor dintr-o ţară străină; şi, prin urmare, patriotismul lor a distrus socialismul.

Ei înşişi, sclavi ai guvernului german, acuză guvernul francez că este tiran.

Singura diferenţă dintre Bismarck şi Napoleon al III-lea a fost că unul a fost un ticălos viclean, iar celălalt un ticalos fără succes. Unul a fost un ticălos, iar celălalt un ticălos şi jumătate.

Ideea socialiştilor germani privind Statul liber este o contradicţie în termeni, un vis irealizabil. Socialismul implică distrugerea Statului, iar aceia care susţin Statul trebuie să renunţe la socialism; trebuie să sacrifice emanciparea politică a maselor pentru puterea politică a unor partide privilegiate – în acest caz va fi democraţie burgheză.

Programul social-democraţilor sugerează într-adevar faptul că ei au încredere că democraţii burghezi vor ajuta muncitorii să realizeze o revoluţie socială, după ce muncitorimea a ajutat burghezia să realizeze o revoluţie politică. Modul în care au asimilat ideile burgheze este arătat în lista de obiective imediate, care, în afară de ultimul, cuprind binecunoscutul program al democraţiei burgheze.

Şi, de fapt, aceste obiective imediate au devenit adevăratele lor scopuri, în asa hal încât acestea au făcut ca Partidul Social Democrat să devină un simplu instrument în mâinile democraţilor burghezi.

Vrea Marx sincer conflictul clasă contra clasă, acel conflict care arată în mod absolut imposibilitatea oricărei participării a maselor la acţiunea politică a Statului? Pentru că această acţiune, dacă ar fi să fie făcută fără burghezie, nu poate fi aplicată; e posibilă doar atunci când se realizează împreună cu unele părţi ale acelei clase şi când se lasă condusă de burghezie.

Marx nu poate ignora acest lucru, si pe lângă asta, ce se întâmplă azi la Geneva, Zurich, Basel sau în toată Germania, ar trebui să-i deschidă ochii, în cazul în care are ochii închiși, ceea ce, sincer, nu cred că e cazul. Îmi este imposibil să cred că după ce am citit discursul pe care Marx l-a transmis recent la Amsterdam, în care spune ca în anumite țări, posibil în Olanda, problema socială se poate rezolva pe cale pasnică, legală, fără forță, în un mod amical, nu poate însemna nimic altceva decât faptul că problema socială poate fi rezolvată printr-o serie de compromisuri succesive, pașnice, voluntare, și atent plănuite, între burghezie și proletariat. Nici Mazzini nu a spus nimic diferit faţă de ceea ce susține Marx.

Mazzini și Marx sunt de acord în acest punct, de importanță capitală – că marile reforme sociale care emancipează proletariatul nu pot fi realizate decât într-un mare Stat democratic, republican, foarte puternic și foarte centralizat care, pentru o bunăstare decentă a poporului, cu condiția să fie în stare să le asigure educație și bunăstare socială, trebuie să le impună, prin propriul lor vot, un guvern foarte puternic.

Îmi mențin punctul de vedere că, chiar dacă partidul marxist, așa-zisul partid al democrației sociale, va continua să-și urmeze pretențiile politice, se va vedea forțat să condamne cerințele economice (ale muncitorilor), mai devreme sau mai târziu, și va urmări realizarea de greve. Atât de incompatibile sunt cele două căi în realitate.

Mereu același temperament german și aceeași logică sunt cele care îi împing pe marxiști în mod direct și fatal în ceea ce numim Socialism Burghez și îi fac să încheie un nou pact politic între burghezii care sunt radicali, sau care sunt nevoiţi să devină aşa, şi minoritatea “inteligentă”, respectabilă, adică minoritatea mortificat burgheză a proletariatului de la oraşe, iar acest pact va fi făcut mereu în detrimentul maselor proletariatului, nu doar de la sate, ci şi de la oraşe.

Acesta este adevăratul sens al candidaturilor muncitorilor în parlamentele Statelor actuale și aceasta înseamnă cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare.

Chiar și din punctul de vedere doar al proletariatului urban, al cărui avantaj exclusiv este dorința de a prelua puterea politică, nu îi este destul de clar că natura populară a acestei puteri nu va fi nimic altceva decât o ficțiune, o iluzie?

Va fi destul de limpede faptul că este imposibil pentru câteva sute de mii sau chiar zeci de mii sau într-adevar pentru câteva mii să poată exercita în mod efectiv această putere. Ei o vor exercita printr-un delegat, încrezându-se într-un grup votat de ei să îi reprezinte și să îi guverneze. Acest lucru le va provoca negreșit căderea înapoi din nou în toată această minciună și servitute față de reprezentanții săi din regimul burghez.

După un scurt moment de libertate sau orgie revoluționară, cetățenii noului Stat se vor trezi că sunt iar sclavi, jucării sau victime ale noilor doritori de putere.

E de înțeles cum și de ce politicienii inteligenți ar trebui să se înarmeze cu o mare pasiune a unui program care să le deschidă un orizont larg propriilor lor ambiții; dar muncitorii serioși, care poartă în inima lor, ca o flacară, sentimentul solidarității cu camarazii din lumea întreagă, aflați în sclavie și mizerie si care doresc să se elibereze, nu în defavoarea cuiva, ci, prin eliberarea tuturor, să fie liberi și să nu devina tirani la rândul lor; acei truditori sincer îndragostiți de un asemenea program, pentru ei, acest lucru nu este de înțeles.

Și atunci, am o încredere oarbă că în câțiva ani, muncitorii din Germania, dându-şi seama de consecinţele fatale ale acestei teorii care va fi doar în favoarea şefilor burghezi sau într-adevăr a unor muncitori excepţionali, care vor încerca să se caţere pe umerii celorlalţi muncitori cu scopul de a deveni burghezi şi de a-i domina şi de a-i exploata pe muncitori la rândul lor, am încredere că muncitorii germani vor respinge o asemenea teorie cu dispreţ şi mânie şi că ei vor îmbrăţişa adevăratul program de eliberare a clasei muncitoare, acela al distrugerii Statului, cu atâta pasiune ca cea a muncitorilor din ţările mediteraneene, din Franţa, Spania, Italia, a olandezilor şi belgienilor.

În acelaşi timp, recunoaştem că e dreptul muncitorilor germani să aleagă drumul care li se pare cel mai bun, cu condiţia să ni se permită şi nouă aceeaşi libertate. Noi admitem chiar că este foarte posibil ca datorită istoriei lor, naturii lor specifice, nivelul lor de civilizaţie şi situaţiei lor actuale, muncitorii germani să fie nevoiţi să procedeze astfel. Să lăsăm truditorii germani, americani sau englezi să încerce să câştige puterea politică, dacă chiar o vor. Dar să îi lase şi ei pe muncitorii din celelalte ţări să purceadă cu aceeaşi energie la distrugerea întregii puterii politice. Libertate pentru toţi şi respect natural pentru această libertate – acestea sunt condiţii esenţiale pentru solidaritatea internaţională.

Partidul Social Democrat Muncitoresc German, fondat în 1869 de către Liebknecht şi Bebel sub influenţa lui Marx, a anunţat în programul său că obiectivul principal al emancipării economice a proletariatului este cucerirea puterii politice şi, prin urmare, obiectivul următor al partidului ar trebui să fie organizarea unei manifestări legale de propagandă pentru câştigarea dreptului la vot universal şi alte drepturi politice; scopul final fiind crearea unui mare Stat pan-german denumit şi Statul Poporului.

Între această tendinţă şi cea a Alianţei [organizaţia lui Bakunin] care a respins toate acţiunile politice, neavând ca scop imediat şi direct decât victoria muncitorilor asupra capitalismului şi, ca o consecintă, abolirea Statului, există aceeaşi diferenţă, aceeaşi prăpastie ca şi cea care există între proletariat şi burghezi. Alianţa, luând foarte în serios programul Internaţionalei, a respins dispreţuitor toate compromisurile cu burghezia politică, oricum s-ar fi deghizat radicalii şi socialiştii, avertizând proletariatul că singura şansă de emancipare adevărată, că singura politică cu adevărat salvatoare pentru muncitori, este negarea exclusivă, este politica demolării instituţiilor politice, a puterii politice, a guvernării în general, a Statului şi, prin urmare, organizarea internaţională a tuturor forţelor răspândite ale proletariatului într-o forţă revoluţionară îndreptată împotriva tuturor puterilor create de burghezie.

Social-democraţii germani, din contră, îi sfătuiesc pe muncitorii atât de naivi încât să-i asculte şi să adopte, ca obiectiv imediat al asociaţiei lor, demonstraţia legată pentru cucerirea preliminară a drepturilor politice; astfel ei subordonează mişcarea emancipării politice, mişcare care este înainte de toate, una eminamente politică, şi prin această inversare vizibilă a întregului program al Internaţionalei, completând dintr-o singură lovitură prapastia deschisă dintre proletariat şi burghezie. Ei au făcut mai mult de atât, au legat proletariatul de aceeaşi piatră de moară cu burghezia.

Pentru aceasta este evident faptul că întreaga mişcare politică atât de ridicată în slăvi de către socialiştii germani, atâta timp cât precede revoluţia economică, poate fi condusă doar de burghezie, sau de ceva la fel de rău, de către muncitorii transformaţi în burghezi de ambiţia şi vanitatea lor, şi trecând în realitate peste voinţa proletariatului, la fel ca înaintaşii lor, această mişcare nu va da greş în a condamna proletariatul şi în a fi nimic altceva decât un instrument orb sacrificat, inevitabil în lupta dintre partidele politice burgheze, care se vor lupta între ele pentru cucerirea puterii politice, adică pentru puterea şi dreptul de a domina masele şi de a le exploata. Oricui se îndoieşte de aceasta ar trebui să îi arătam ce se întâmplă în Germania unde organele social-democrate cântă imnul bucuriei la vederea la congresul (de la Eisenach) a profesorilor economiei politice burgheze recomandând proletariatului Germaniei înalta protecţie părintească a Statului, si în acele regiuni din Elveţia unde programul marxist triumfă, la Geneva, Zurich, Basel, unde Internaţionala a decăzut în punctul de a fi nimic altceva decât un fel de cutie electorală pentru profitul radicalilor burghezi.

Aceste fapte de necontestat mi se par a fi mult mai elocvente decât orice cuvânt. Ei sunt corecţi şi logici în acest sens că ei sunt un efect natural al victoriei propagandei marxiste. Şi pentru acest lucru noi luptăm împotriva teoriile marxiste până la moarte, convinşi fiind că dacă ei vor câştiga în final Internationala, nu vor da greş în a-i ucide spiritul pretutindeni, aşa cum au făcut déjà în mare parte în ţările deja amintite.

Dorinţa instinctivă a maselor pentru egalitate economică e aşa de mare dacă ei speră să primească acest lucru din mâinile despotismului, în mod indubitabil şi fără prea multă gândire, aşa cum au făcut deseori în trecut se vor preda în genunchi despotismului. Din fericire, experienţa istorică a făcut chiar câteva servicii maselor. Astăzi, ele au început peste tot să înţeleagă că nici un despotism sau altul nu are puterea să le dea acea egalitate economică.

Programul Internaţionalei explică într-un mod foarte fericit această problemă. Emanciparea truditorilor poate fi suportată doar prin munca lor.

Nu este uimitor cum Marx a crezut că este posibil să manipuleze în cele din urmă cu o declaraţie atât de exactă, care este posibil să fie schiţată de el, socialismul său ştiinţific? Altfel spus, organizarea şi guvernarea unei noi societăţi de către oamenii de ştiinţă şi profesori este cea mai rea dintre toate guvernele despotice!

Dar mulţumită acestei iubite gloate a oamenilor obişnuiţi, care se vor opune, mobilizaţi de un instinct la fel de drept, tuturor fanteziilor guvernamentale ale acestei minorităţi a clasei muncitoare, deja disciplinată şi îndemnată să devină sluga unui nou despotism, socialismul ştiinţific a lui Marx va rămâne pentru totdeauna doar un vis marxist. Această nouă experienţă, mult mai întunecată poate decât toate experienţele trecute, va fi ţinută departe de societate pentru că proletariatul din toate ţările, în general, este animat astăzi de o neîncredere profundă faţă de tot ceea ce este politic şi este (poziţionat) împotriva tuturor politicienilor din lume, care, indiferent de culoarea lor politică, au înşelat, subjugat şi exploatat, de la cei mai roşii republicani până la cei mai absolutişti monarhişti.