Sistemul salarial

Partea I: Guvernul Reprezentativ şi Salarizarea

În planul lor de reconstrucţie a societăţii, Colectiviştii comit, după părerea noastră, o eroare dublă. În timp ce vorbesc despre abolirea dominaţiei capitalismului, totuşi aceştia doresc să menţină două instituţii care stau la baza aceste dominaţii, şi anume, guvernul reprezentativ şi sistemul salarial.

În ceea ce priveşte guvernul reprezentativ, pentru noi este absolut de neînţeles cum persoane inteligente (nelipsite printre Colectivişti) pot continua să fie partizane a parlamentelor naţionale şi municipale, după toate lecţiile pe care istoria ni le-a dat despre acest subiect, fie în Anglia sau Franţa, în Germania, Elveţia sau Statele Unite. În timp ce se poate observa pretutindeni cum dominaţia parlamentară e sfărâmată; în timp ce principiile sale în sine – şi nu doar aplicaţiile lor – sunt criticate în toate părţile, cum pot oamenii inteligenţi care se auto-numesc Socialişti Revoluţionari, să caute să menţină un sistem deja condamnat la moarte?

Guvernul reprezentativ este un sistem care a fost elaborat de către clasa de mijloc pentru a învinge regalitatea şi, în acelaşi timp, să menţină şi să mărească dominaţia lor asupra muncitorilor. Aceasta este forma caracteristică a regimului burghez. Dar chiar şi admiratorii săi cei mai dedicaţi nu au susţinut în mod serios că un parlament sau un organism municipal reprezintă de fapt o naţiune sau un oraş; cei mai inteligenţi dintre aceştia ştiu că aceasta este imposibil. Prin susţinerea regulii parlamentare, clasa de mijloc pur şi simplu a căutat să restricţioneze regalitatea, fără a da libertate poporului. Mai mult decât atât, este clar că pe măsură ce poporul devine conştient de interesele sale, iar varietatea acestora creşte, sistemul devine inaplicabil. Şi acesta este motivul pentru care democraţii din toate ţările caută paliative şi corectări pe care nu le găsesc. Au încercat Referendumul, descoperind că e inutil; vorbesc de reprezentare proporţională, de reprezentarea minorităţilor şi de alte utopii parlamentare.Într-un cuvânt, se străduiesc să descopere ceva ce nu se poate descoperi, adică o metodă de delegare care să reprezinte multitudinea de interese variate ale naţiunii; dar sunt forţaţi să recunoască faptul că se află pe drumul greşit, iar încrederea în guvernare prin delegare dispare.

Doar social-democraţii şi colectiviştii nu pierd încrederea, cei ce încearcă să menţină aşa-numita reprezentare naţională şi nu putem întelege acest lucru. Dacă le displac principiile noastre anarhiste, dacă le consideră inaplicabile, cel puţin ar trebui, după noi, să încerce să descopere ce alt sistem de organizare ar putea să corespundă unei societăţi fără capitalişti sau proprietari. Dar să preia sistemul clasei de mijloc – un sistem deja decadent, un sistem viciat prin excelenţă – şi să proclame acest sistem (cu doar câteva corecţii nevinovate, cum ar fi mandatul imperativ sau Referendumul, al cărei inutilităţi deja s-a demonstrat) şi să-l considere potrivit pentru societate care a trecut prin Revoluţia Socială ni se pare absolut de neînţeles, decât dacă aceştia înţeleg prin Revoluţie Socială ceva foarte diferit de Revoluţie, adică propun un fel de mică modificare a regimului burghez actual.

Acelaşi lucru se întâmplă cu sistemul salarial. După ce s-a proclamat abolirea proprietăţii private şi se posedă în comun instrumentele producţiei , cum pot preconiza menţinerea sistemului salarial sub orice formă? Şi totuşi este ceea ce fac Colectiviştii când laudă eficienţa bonurilor de muncă.

Este de înteles că socialiştii englezi au inventat la începutul secolului bonuri de muncă. Încercau pur şi simplu să împace Capitalul şi Munca. Repudiau orice idee a atinge violent proprietatea capitaliştilor. Nu erau deloc revoluţionari încât s-au declarat pregătiţi să se supună regulii imperiale dacă această regulă ar favoriza societăţile lor cooperative. Cel mult, au rămas clasa de mijloc, caritabilă dacă vreţi, iar de aceea, după cum spune Engels în prefaţa pentru Manifestul Comunist din 1848, că socialiştii din aceea perioadă se regăseau printre clasa de mijloc, în timp ce muncitorii avansaţi erau Comunişti.

Că, mai târziu, Proudhon a preluat această idee, este din nou de înţeles. În sistemul său mutualis acesta dorea să transforme capitalul mai puţin ofensiv în ciuda menţinerii proprietăţii private pe care o considera garanţia individului împotriva statului, dar pe care o detesta cu toată inima. Mai mult, nu e de mirare dacă economiştii, aparţinând mai mult sau mai puţin clasei de mijloc, acceptă bonurile de muncă. Acestora nu le pasă dacă muncitorul e plătit în bonuri sau în monedă ştampilată cu efigia regelui sau a republicii. Ei vor să salveze, în dezastrul care se întrevede, proprietatea privată a caselor, a pământului, a morilor; sau cel puţin, a caselor locuite şi a capitalului necesar pentru producţia bunurilor. Iar pentru a menţine această proprietate, bonurile de muncă sunt foarte folositoare.

Dacă munca poate fi schimbată pentru bijuterii şi trăsuri, proprietarul unei case ar accepta-o de bună voie ca şi chirie. Şi atâta timp cât casa locuită, cât pământul şi moara aparţin unor proprietari individuali, va fi necesar să li se plătească într-un fel înainte ca ei să te lase să munceşti pe pământul lor sau în moara lor, ori să te adăposteşti în casa lor. Şi va fi nevoie să se plătească salarii muncitorilor, fie în aur sau hârtie sau bonuri de muncă pentru a se putea schimba cu tot felul de mărfuri.

Dar dacă se admite că fabricile, casele, pământul şi morile nu mai sunt proprietate privată, că aparţin comunei sau naţiunii, cum e posibil să se propună această nouă formă de sistem salarial – bonul de muncă?

Partea II: Sistemul Colectivist de Salarizare

Să examinăm îndeaproape acest sistem de remunerare a muncii, stabilit de către colectiviştii englezi, germani şi italieni.

Se rezumă la aceasta: Toată lumea munceşte, fie pământul, fie în fabrici, în şcoli, în spitale, etc. Ziua de muncă e reglementată de către stat, căruia îi aparţin pământurile, fabricile, mijloacele de comunicare şi tot restul. Fiecare muncitor, muncind o zi, primeşte o notă de muncă, să spunem ştampilată cu următoarele cuvinte: opt ore de muncă. Cu această notă poate obţine orice fel de bunuri în magazinele de stat sau în diferite companii. Nota este divizată în aşa fel încât se poate cumpăra cu o oră de muncă carne, cu zece minute chibrite, cu jumătate de oră tutun.După Revoluţia Colectivistă, în loc să se spună „doi lei de săpun”, se va spune „cinci minute de săpun”.

Majoritatea colectiviştilor, fideli distincţiei stabilite de către economiştii clasei de mijloc (şi, de asemenea, de către Marx) între munca calificată şi cea necalificată, ne spun că cea calificată sau truda profesională trebuie răsplătită un anumit număr de ori mai mult decât cea necalificată. Astfel, o oră de muncă a unui medic ar trebui să fie considerată ca echivalentă cu două sau trei ore de muncă al asistentei, sau ca trei ore a unui muncitor necalificat.” Munca profesională sau calificată va fi un multiplu al muncii simple”, spune colectivistul Gronlund, fiindcă acest tip de muncă necesită o ucenicie mai mult sau mai puţin de durată.

Alţi colectivişti, de exemplu marxiştii francezi, nu fac această distincţie. Ei proclamă „egalitate de salarii”. Doctorul şi profesorul vor fi plătiţi (în note de muncă) cu aceaşi valoare ca şi terasierul. Opt ore petrecute muncind în spital vor valora cât opt ore de muncă necalificată în mine sau fabrici.

Alţii fac încă o altă concesie: recunosc că munca dezagreabilă sau nesănătoasă, ca şi cea din sistemul de canalizare, ar trebui plătită mai mult decât munca agreabilă. Aceştia spun că o oră de muncă în canalizări ar trebui să valoreze cât două ore ale unui profesor. Unii colectivişti susţin remuneraţia completă pe corporaţie. Aşadar, o corporaţie poate spune: „Avem o sută de tone de oţel. Pentru a le produce, muncitorilor noştrii le-au trebuit zece zile; cum ziua de muncă are 8 ore, înseamnă opt mii de ore de muncă pentru o sută de tone de oţel; optzeci de ore pe tonă.” După care Statul le va plăti opt mii de note de muncă de câte o oră, iar aceste opt mii de note se vor distribui între colegii de la topitorie după cum consideră aceştia mai bine.

Sau, din nou, dacă o sută de mineri au petrecut douăzeci de zile muncind pentru a extrage opt mii de tone de cărbune, cărbunele ar valora două ore pe tonă şi cele şaisprezece mii de note de muncă pentru fiecare oră primite de către sindicatul minerilor vor fi împărţite între aceştia după cum consideră corect.

Dacă vor exista conflicte: dacă minerii protestează şi spun că o tonă de oţel ar trebui să coste şase ore de muncă în loc de opt; sau dacă profesorul evaluează munca sa de două ori mai mult ca cea a asistentei; atunci Statul trebuie să intervină şi să reglementeze diferenţele.

Aceasta este, în câteva cuvinte, organizarea pe care colectiviştii o doresc de la Revoluţia Socială. După cum am văzut, principiile lor sunt: proprietate colectivă a instrumentelor muncii şi remunerarea fiecărui muncitor de acord cu timpul petrecut ca muncă productivă; considerând productivitatea acesteia. Cât despre sistemul lor politic, ar fi regimul parlamentar îmbunătăţit prin schimbarea oamenilor de la putere, mandatul imperativ şi referendumul – adică votul general Da sau Nu la întrebările adresate deciziei populare.

Acum, trebuie să spunem încă odată că acest sistem ni se pare cu certitudine imposibil de realizat.

Colectiviştii încep prin a proclama un principiu revoluţionar – desfiinţarea proprietăţii private – şi, de îndată ce îl proclamă, îl neagă, prin menţinerea unei organizări a producţiei şi al consumului derivată din proprietatea privată.

Aceştia proclamă un principiu revoluţionar şi ignoră consecinţele pe care neapărat le provoacă. Uită că însuşi faptul de a aboli proprietatea privată a instrumentelor muncii (pământ, fabrici, mijloace de comunicare, capitalul) provoacă societatea să se îndrepte spre o nouă direcţie; că schimbă producţia de sus în jos, şi schimbă nu doar metodele ci şi finalităţile sale; că relaţiile de zi cu zi între indivizi trebuie modificate de îndată ce pământul, maşinăriile şi restul sunt considerate ca bunuri comune.

Aceştia spun: „Fără proprietate privată” şi imediat se grăbesc să menţină proprietatea privată în formele sale cotidiane. Spun că: „Pentru scopuri productive sunteţi o comună”, „pământul, instrumentele, utilajele, tot ce s-a făcut până în zilele noastre – fabrici, căi ferate, porturi, mine – vă aparţin. Nu se va face nici cea mai mică distincţie în ceea ce priveşte cota fiecăruia în această proprietate colectivă. Dar începând de mâine, veţi discuta minuţios despre ce parte a avut fiecare dintre voi în producerea noilor maşinării, în săparea noilor mine. Începând de mâine veţi depune efort pentru a cântări exact porţiunea ce va reveni fiecăruia din producţia nouă. Vă veţi număra minutele de muncă şi veţi fi atenţi ca nu cumva un minut al colegului să nu cumpere mai mult decât un minut de-al vostru. Cu toţii vă veţi număra orele şi minutele de muncă şi cum o oră nu măsoară nimic – odată ce într-o fabrică un muncitor poate observa patru războaie de ţesut deodată, în timp ce altul observă două, trebuie să cântăriţi forţa musculară, energia creierului, energia nervoasă depusă. Veţi calcula minuţios anii de ucenicie, pentru a aprecia cu precizie ponderea fiecăruia în producţia viitoare. Şi toate acestea după ce s-a declarat că nu se ia în considerare partea pe care fiecare a depus-o în trecut.”

Ei bine, pentru noi este evident că o societate nu se poate organiza pe două principii absolut opuse, două principii care se contrazic la fiecare pas. Şi naţiunea sau comuna care va alege o astfel de organizaţie va fi forţată ori să se întoarcă la proprietatea privată ori să se transforme imediar într-o societate comunistă.

Partea III: Remunerarea Inegală

Am spus că majoritatea scriitorilor colectivişti cer ca, în societatea socialistă, remuneraţia să se bazeze pe o distincţie între munca profesională sau calificată şi munca simplă. Aceştia susţin că oră de muncă a unui inginer, arhitect sau doctor ar trebui să fie considerată ca două sau trei are de muncă a unui fierar, zidar sau asistentă medicală. Şi aceeaşi distincţie, spun ei, trebuie să se stabiliească între muncitorii cărora le trebuie mai mult timp de ucenicie faţă de cei ce sunt simpli muncitori la zi.

Da, dar pentru a stabili această distincţie înseamnă a menţine toate inegalităţile societăţii actuale. Înseamnă să demarcăm de la început diferenţa între muncitor şi cei ce pretind să-l guverneze. Mai mult, este împărţirea societăţii în două clase definite în mod clar: o aristocraţie a cunoaşterii deasupra plebei cu mâinile bătătorite, o clasă devotată servirii celeilalte; o clasă muncind cu braţele pentru a hrăni şi îmbrăca pe cealaltă, în timp ce aceasta profită de timpul liber pentru a învăţa cum să domine pe cei ce trudesc.

Înseamnă a lua caracteristicile distinctive ale clasei de mijloc şi a le aproba de către Revoluţia Socială. Este a ridica la nivel de principiu un abuz care în zilele noastre este condamnat în societatea pe cale de dispariţie.

Ştim ce ne vor răspunde. Ni se va vorbi despre „socialismul ştiinţific”. Vor cita din economiştii din clasa de mijloc şi, de asemenea, din Marx, pentru a demonstra că există un motiv plauzibil pentru scala salariilor, deoarece „forţa de muncă” a unui inginer e mai costisitoare decât „forţa de muncă” a unui necalificat. Şi, întra-devăr, economiştii s-au străduit să demonstreze că un inginer câştigă de douăzeci de ori mai mult decât un muncitor necalificat pentru că costurile „necesare” producerii unui inginer sunt superioare faţă de cele necesare producerii unui muncitor necalificat. Şi nu Marx a susţinut că acest tip de distincţie între diferitele munci este de o necesitate logică? Nu putea concluziona astfel, odată ce a preluat teoria valorri de Ricardo şi a insistat ca produsele să fie schimbate în proporţie cu cantitatea de muncă socială necesară producerii lor.

Dar ştim de asemenea cât putem crede din toate acestea. Ştim că, dacă inginerul, omul de ştiinţă sau medicul sunt plătiţi de zece sau sute de ori mai mult decât un muncitor, iar ţesătorul câştigă de trei ori mai mult decât muncitorul la zi, nu e fiindcă aceştia sunt răsplătiţie de acord cu diferitele costuri de producţie. Mai degrabă se datorează unui monopol al educaţiei. Inginerul, omul de ştiinţă şi doctorul pur şi simplu exploatează un capital, diploma lor, certificatul, la fel cum burghezul exploatează fabrica sau cum nobilii o făceau datorită titlului lor.

Când angajatorul îl plăteşte pe inginer de douăzeci de ori mai mult decât pe muncitor, acesta face un calcul foarte simplu: dacă inginerul poate salva 4.000 franci pe an din costul producţiei, acesta îi va plăti 800 franci pe an ca să o facă.Şi când îşi dă seama că un şef, capabil să extenueze muncitorii, îi economiseşte zece mii de franci din costul salariilor, îi propune grăbit două sau trei mii de franci pe an. Un patron cheltuie o mie de franci când ştie că această investiţie îi poate garanta zece mii. Aceasta e esenţa regimului capitalist.

Aşadar, încetaţi să ne vorbiţi de costurile producţiei forţei de muncă. Nu ne spuneţi că un student, care şi-a petrecut liniştit viaţa la facultate, are „dreptul” la un salariu de zece ori mai mare decât fiul unui miner care de la unsprezece ani s-a străduit să muncească în mină. La fel s-ar putea afirma că un comerciant cu douăzeci de ani de „experienţă” într-un magazin are dreptul să câştige o sută de franci pe zi în timp ce le plăteşte doar cinci franci salariaţilor săi.

Nimeni niciodată nu a calculat costurile de producţie ale forţei de muncă. Iar dacă un trândav costă mai mult pentru societate decât un muncitor cinsit, rămâne încă de văzut, luând în considerare toţi factorii – mortalitatea infantilă în rândul muncitorilor, anemia care îi devorează şi morţile premature – dacă un muncitor robust la zi nu costă mai mult pentru societate decât un artizan.

Spre exemplu, vor să credem că salariul de trei cenţi a unei muncitoare din Paris sau de şase cenţi a uneia din provincie care îşi strică vederea reprezintă „costul de producţie” al acestor femei? Ştim că dacă ele muncesc pentru un astfel de salariu şi de multe ori inferior, e fiindcă, datorită splendidei noastre oganizări, ar muri de foame fără aceste salarii ridicole.

În societatea noastră actuală, ne revoltă gândul că un Ferry sau un Floquet pun în buzunar o sută de mii de franci pe an în timp ce un muncitor trebuie să se mulţumească cu zece mii de franci pe an sau mai puţin, la fel cum ne revoltă faptul că un maistru câştigă de două sau de trei ori mai mult decât un muncitor şi că, de asemenea, între muncitori există o gamă completă de salarii de la zece franci pe zi la şase cenţi pe zi ai ţărăncii. Condamnăm aceste diferenţe. La fel de mult ne revoltă salariile mari ale miniştrilor ca şi diferenţa între cei zece franci şi cei şase cenţi. Considerăm acestea nedrepte şi spunem: jos cu privilegiile de educaţie şi naştere! Suntem, unii anarhişti şi alţii socialişti, tocmai datorită acestor diferenţe.

Astfel, cum am putea noi să ridicăm aceste privilegii la nivel de principiu? A proclama că o societate egalitară să se bazeze pe privilegiile de educaţie înseamnă să o condamni de la început. Într-o societate bazată pe egalitate ar dispărea vechiile privilegii pe care eram obligaţi să le acceptăm. În prezent, ne revoltă generalul lângă soldat, inginerul bogat lângă muncitor, doctorul lângă asistentă.Îi vom putea suferi într-o societate care de la început proclamă Egalitatea?

Evident că nu. Conştiinţa populară, inspirată de egalitate, se va revolta împotriva unei asemenea nedreptăţi, nu o va putea tolera. Nici nu merită încercată.

De aceea, în prezent, anumiţi colectivişti francezi, înţelegând imposibilitatea de a menţine diferenţierea salarială într-o societate influenţată de Revoluţie, se grăbesc să proclame egalitatea salariilor. Dar totuşi se confruntă cu noi dificultăţi, iar egalitatea lor de salarii se transformă într-o utopie atât de mare cât diferenţierea salarială pe care ceilalţi o propun.

O societate care a pus stăpânire pe toată bogăţia socială şi care a proclamat clar că toţi au acces la această bogăţie, indiferent de contribuţia anterioară a fiecăruia pentru a o creea, va fi obligată să abandoneze orice idee de salariat, fie în monedă, fie în note de muncă.

Partea IV: Salarizare egală versus Comunism

“Fiecăruia după faptele sale” spun colectiviştii, sau, mai exact, în funcție de partea sa de serviciu prestat societății. Şi recomandă ca, după ce Revoluţia Socială a instaurat posesiunea în comun a instrumentelor muncii şi a tot ceea ce e necesar producţiei, societatea să se bazeze pe acest principiu!

Ei bine, dacă din nefericire Revoluţia Socială ar proclama un astfel de principiu, ar fi ca şi cum s-ar construi castele de nisip; dezvoltarea umană ar fi încetinită pentru mulţi ani, iar problema socială moştenită din secolele trecute va continua nesoluţionată.

Într-o societate ca a nostră,în care cu cât mai mult munceşti cu atât mai puţin câştigi, la prima vedere pare că acest principiu tinde să fie o dorinţă de justiţie. Totuşi, de fapt nu e decât o consagrare a tuturor nedreptăţilor actuale. Pe acest principiu a apărut sistemului salarial ca să ajungă unde e în zilele noastre, cu toate nedreptăţile strigătoare şi toate ororile sale. Şi a ajuns astfel odată ce societatea a început să calculeze, în valoare monetară sau în orice altă formă, salariul, în ziua când fiecare poate să aibă doar ceea ce reuşeşte să primească ca şi retribuţie a muncii sale, s-a scris dinainte (cu ajutorul Statului) toată istoria societăţii capitaliste. În stare embrionară, acest principiu conţinea toată istoria viitoare a societăţii capitaliste.

Trebuie să ne întoarcem la punctul de plecare şi să facem acelaşi drum din nou? După cum am afirmat, Revoluţia va fi comunistă; caz contrar va fi înnecată în sânge.

E imposibil să se calculeze în unităţi monetare serviciile prestate societăţii, fie munca din fabrici sau agricultură, fie servicii morale.Nu se poate măsura cu exactitate nici un fel de valoare – nici ceea ce s-a numit necorespunzător ca valoare de schimb şi nici valoarea de folosinţă.Dacă două persoane au aceeaşi plăcere în a executa două muncit diferite pentru comunitate, cinci ore pe zi pentru mai mulţi ani, putem spune că, la urma urmei, aceste două munci sunt echivalente. Totuşi, nu putem fracţiona munca acestor două persoane şi să afirmăm că produsele pentru un minut, o oră,o zi, sunt echivalente.

Diferenţa între cel mai mare şi cel mai mic salariu este un produs complex al impozitelor, a tutelei guvernamentale, a însuşirii capitaliste; într-un cuvânt, e un produs al Statului şi Capitalului. Toate teoriile elaborate de către economişti despre acest subiect au fost inventate „a posteriori” pentru a justifica nedreptăţile existente. Nu le vom lua în considerare.

Cu siguranţă ni se va spune că această diferenţiere a salariilor din punct de vedere colectivist va fi un progres, că „ e de preferat ca unele persoane să câştige de două sau de trei ori mai mult decât un muncitor simplu, că „decât să fie milionari ca Rothschild care câştigă într-o zi cât ar câştiga un muncitor într-un an” şi că „ este un pas spre egalitate”.

Totuşi, nu ar însemna să dăm un pas înapoi? A introduce distincţia între muncă simplă şi profesională într-o societate socialistă ar însemna să aprobăm Revoluţia ridicând ca principiu o situaţie care în zilele noaste ne este impusă şi pe care o considerăm nedreaptă.Introducând această distincţie facem ceea ce s-a făcut pe 4 august 1789, când se proclama prin fraze bombastice abolirea drepturilor feudale şi care, ăe 8 august, au recunoscut aceleaşi drepturi când au impus ţăranilor plata unei chirii ca şi condiţie pentru a se elibera de latifundiari. Sau ar însemna să facem ca şi guvernul rus, care în perioada emancipării iogabilor a declarat că pământurile vor trece în mâinile feudalilor, când în prealabil deţinearea pământului ioganilor se considera un abuz.

Cel mai cunoscut exemplu este Comuna din Paris din 1871, care a decis să se plătească cincisprezece franci pe zi membrilor Consiliului Comunei, în timp ce cei ce apărau Comuna cu arme în mâini primeau doar treizeci de cenţi pe zi. Unii consideră că această decizie a Comunei este un act extrem de democratic şi egalitar. Dar, în realitate, această decizie a rectificat vechea vechea inegalitate între funcţionar şi soldat, între cel guvernat şi cel ce guvernează. O astfel de decizie ar fi magnifică pentru o adunare oportunistă; pentru Comună a fost o minciună.Comuna renega principiul său revoluţionar şi, astfel, îl condamna.

Se poate afirma că o persoană care a renunţat toată viaţa sa la zece ore pe zi pentru a munci a oferit mai mult societăţii decât o alta care a muncit doar cinci ore pe zi, sau decât o altă persoană care nu a muncit.Dar, nu se poate considera că produsul unor două ore de muncă a acelei persoane valorează dublu faţă de produsul muncii unei alte persoane care a muncit o oră si aceasta să fie plătită proporţional. A face acest lucru înseamă să ignorăm că, în realitate, orice muncă realizată de orice individ este un produs al muncii trecute şi prezente a întregii societăţi. A face astfel înseamnă să considerăm că ne aflăm în epoca de piatră când deja ne aflăm în cea a oţelului.

Totuşi, să considerăm de exemplu o mină de cărbune (sau orice altceva) şi să vedem dacă există vreo posibilitate de a măsura şi calcula serviciile prestate de către fiecare din indivizii ce muncesc în acest loc.

Să examinăm persoana care manevrează maşinăria enormă ce ridică şi coboară liftul din minele moderne.El ţine pârghia ce se opreşte şi inversează funcţionarea maşinăriei; într-o clipă, el opreşte liftul şi îl face să se întoarcă sau să urce la o viteză incredibilă. Pe perete, există un indicator ce arată mereu pe o scală redusă, în ce parte a minei se află liftul. Cu mare atenţie, urmăreşte indicatorul cu privirea şi, când acesta atinge nivelul prevăzut, opreşte brusc mişcarea liftului exact în locul stabilit, nici mai sus nici mai jos. Şi, odată descărcat cărbunele iar vagoanele pline se înlocuiesc cu cele goale, el învârte pârghia în sensul contrar, lansând din nou liftul în mină.

Timp de opt până la zece ore pe zi, atenţia acestuia îi permite să facă această minune. Dacă mintea sa se relaxează pentru un singur moment, liftul se loveşte de roţi şi se zdrobeşte, rupe cablul, sfărâmă oamenii, paralizează muncă întregii mine. În minele moderne, perfecţionate, dacă pierde trei secunde în fiecare mişcare a pârghiei, se vor extrage între douăzeci şi cincizeci de tone de cărbune mai puţin.

Acum, e el cel ce prestează serviciul cel mai important? Sau poate e tânărul ce face semn de jos să se ridice din nou liftul? Sau e minerul care îşi riscă în permanenţă viaţa în capătul minei şi care poate sfărşi prin a muri din cauza gaselor emanate? Sau, poate e inginerul, care dacă ar greşi în calculele făcute, într-o simplă operaţie de adunare, ar provoca explorarea zonelor în care se află mai puţin cărbune? Sau, într-un sfârşit, este proprietarul (cum pretind economiştii care apără retribuţia după muncă şi calculează „munca” după felul lor) care a investit în mină tot patrimoniul său şi care a spus, contrar tuturor previziunilor, „exploraţi zona asta şi veţi găsi un cărbune excelent”?

Toţi muncitorii minei contribuie la extragerea cărbunelui, în măsura forţei lor, a energiei, a cunoştineţei, a inteligenţei şi a abilităţii. Cum am putea noi să calculăm munca lor? Putem doar afirma că toţi au dreptul la viaţă, la a-şi satisface nevoile şi chiar şi fanteziile odată ce şi-a satisfăcut nevoile de bază.

Mai mult decât atât, se poate spune că acel cărbune extras e un produs al muncii sale? Nu este cărbunele de asemenea produsul celui ce a construit calea ferată care duce la mină şi drumurile care duc în orice direcţie de la staţia de tren? Iar aceasta nu e produsul muncii celor ce au pregătit pământul şi l-au semănat, a celor ce au extras fierul, au tăiat pădurile şi copacii, au construit maşinăriile ce vor consuma cărbunele, etc.?

Nu putem face nici o diferenţă între munca unora şi a altora. A măsura munca în funcţie de rezultatul ei ne conduce spre absurd.De asemenea, fracţionarea şi măsurarea acesteia în ore de muncă ne conduce spre absurd. Ne rămâne doar să nu facem nici un fel de măsurare a muncii şi să recunoaştem dreptul la o viaţă liniştită a tuturor particianţilor în producţie.

Să considerăm oricare alt sector al activităţii umane, să considerăm întreaga noastră existenţă pentru a răspunde la următoarea întrebare: Care din noi poate revendica că munca sa merită o retribuţie mai mare?

Medicul care a descoperit boala sau asistenta a cărei îngrijiri igienice au asigurat vindecarea?

Inventatorul primei maşinării pe vapori, sau băiatul care într-o zi, sătul de a trage de coarda ce servea altminteri pentru a deschide valvula (lăsând să intre vaporii) şi fără a se gândi că va descoperi mecanismul esenţial oricărei maşinării moderne – deschiderea automată a valvulei – a legat coarda de pârghia maşinăriei şi a plecat să se distreze cu camarazii săi?

Inventatorul locomotivei sau acel muncitor din Newcastle care a sugerat înlocuirea pietrelor ce înainte se puneau sub şine şi care provocau deraierea trenurilor, fiindcă nu aveau elasticitate, de plăci de lemn?

Mecanicul ce se află în locomotivă sau omul care prin semnale, opreşte trenurile sau le permite trecerea?

Sau să considerăm cablul transatlantic. Cine a contribuit mai mult pentru societate? Inginerul încăpăţânat care afirma că acesta va transmite telegramele sau tehnicienii ce spuneau că e imposibil? Maury, înţeleptul care a sfătuit să se înlocuiască cablurile foarte groase şi a se folosi unele de grosime mai mică? Sau au fost voluntarii, veniţi de nu se ştie unde, ce petreceau zile şi nopţi în bărci examinând cablurile minuţios, metru pe metru, scoţând cuiele bătute stupid în stratul izolator al cablurilor de către acţionarii companiilor maritime care urmăreau să le saboteze?

Într-o sferă mai vastă, în adevăratul domeniu al vieţii umane, cu bucuriile, relele e accidentele sale, oricare din noi putem mărturisi cazul în care i s-a prestat un serviciu atât de mare, atât de important, că ar fi indignat să audă vorbind de a calcula acest serviciu în bani. Acesta ar putea fi doar un cuvânt potrivit şi sincer, spus la momentul oportun, sau poate fi luni şi ani de dedicare. Încercaţi să calculaţi aceste servicii, cele mai importante dintre toate, în „bonuri de muncă”!

„Munca fiecăruia”! Dar, dacă fiecare din noi ar dărui infinit mai mult decât ce poate primi în bani, în „bonuri” sau în recompense civice, societăţile nu ar schimba mai mult de două generaţii, ar dispărea în cincizeci de ani. Rasa umană s-ar extinge dacă o mamă nu şi-ar sacrifica viaţa pentru a îngriji cea a copiilor săi, daca un om ar dărui fără a face calcule, mai ales, dacă un om ar dărui gândindu-se mereu la orice fel de recompensă.

Şi, dacă societatea burgheză e pe cale de dispariţie, dacă în zilele noastre ne aflăm pe o cale fără ieşire din care se poate scăpa doar distrugând vechiile instituţii, este tocmai fiindcă am făcut prea multe calcule, este fiindcă ne-am lăsat convinşi să dăruim doar pentru a primi, e fiindcă am vrut să transformăm societatea umană într-o societate bazată pe a datora şi a avea.

De fapt, colectiviştii ştiu acest lucru. Înţeleg vag că o societate care ar duce până la ultimele consecinţe principiul „fiecăruia în funcţie de munca sa”, nu ar putea exista. Cunosc că nevoile indivizilor ( la care ne-am referit ca fantezii) nu corespund mereu cu munca lor.

De Paepe ne spune:

Acest principiu, eminent individualist, ar fi de fapt atenuat de intervenţia socială în educaţia copiilor şi a tinerilor (inclusiv alimentaţie şi celelalte îngrijiri), prin organizarea socială a asistenţei faţă de cei slabi şi bolnavi şi a reformei muncitorilor în vârsta, etc.

Colectiviştii ştiu că un om de patruzeci de ani cu trei copii are mai multe nevoi decât un tânăr de douăzeci de ani. Ştiu că o mamă care îşi alăptează fiul şi petrece nopţi întregi lângă patul acestuia nu poate oferi atâta muncă cât un bărbat care a dormit în linişte. Par să înţeleagă că bărbaţii şi femeile s-au uzat fiindcă probabil au muncit prea mult pentru societate, probabil că nu pot să depună atâta muncă cât depun cei ce şi-au petrecut plăcut zilele şi au schimbat „bonurile” pentru locuri privilegiate de specialişti în statistica Statului.

Şi se grăbesc să-li atenueze principiul: „ Evident că societatea va alimenta şi îngrijii copii săi şi va oferi asistenţă bătrânilor şi celor slăbiţi! Evident că principiul „fiecăruia de acord cu munca sa” va fi atenuat după nevoile fiecăruia şi nu după munca sa.”

Asta este milă! Milă organizată de către Stat! Îmbunătăţim orfelinatele, organizăm asigurarea pentru bătrâneţe şi îmbolnăvire şi principiul este atenuat!

Aşadar, după ce au negat comunismul, după ce au batjocorit după bunul plac principiul „ fiecaruia după nevoi”, uite cum au realizat că marii lor economişti au uitat de un lucru: necesităţile producătorilor. Şi atunci, se grăbesc să le recunoască. Totuşi, Statul va aprecia dacă aceste nevoi sunt sau nu exagerate comparate cu munca furnizată, Statul le va satisface.

Statul va da pomană celor care vor îşi vor recunoaşte inferioritatea. În scurt timp ajungem la legea săracilor şi la workhouse (casa de muncă). Nu lipseşte mult fiindcă, chiar şi această societate vitregă care ne revoltă a fost obligată să-şi atenueze pricipiul, făcând concesii într-un fel comuniste, utilizând de asemenea caritatea.

Şi această societate împarte mese mizerabile pentru a evita ca magazinele sale să fie jefuite, construieşte spitale – de cele mai multe ori oribile, dar uneori splendide – pentru a evita efectele produse de bolile contagioase. După ce s-au plătit zece ore de muncă, îi adăposteţe şi pe copii celora pe care i-a condamnat la absolută mizerie. Şi aceasta ia în considerare necesităţile – din caritate.

După cum am afirmat, mizeria oropsiţilor a fost prima cauza a bogăţiilor altora. Mizeria oropsiţilor a creat primul capitalist. Totuşi, înainte de a se putea acumula câştigul de capital, despre care se vorbeşte atât de mult, a fost necesar să existe oropsiţi care să-şi dea consimţământul în vânzarea forţei lor de muncă pentru a nu muri de foame. Mizeria a creat bogaţii.

Mizeria a progresat rapid în Epoca Medievală, fiindcă legăturile ce au unit înainte comuniştii ruali şi urbani au fost distruse de către invaziile şi războaiele ce au urmat după crearea Statelor şi dezvoltarea autorităţii lor, de către îmbogăţirea bazată pe exploatarea Orientului şi datorită multor altor cauze de acelaşi tip. Toate aceastea au condus ca aceste comunităţi să abandoneze solidaritatea altminteri practicată şi să proclame: „Ce necesităţi?” Doar munca va fi răsplătită şi fiecare să se descurce cum poate!

Şi vor ca Revoluţia să continue cu acest principiu? Vor să-l numească Revoluţie Socială, un nume atât de drag pentru cei înfometaţi, suferinzi şi oprimaţi?

Nu, aceasta nu se va întâmpla, fiindcă în ziua în care vechiile instituţii se vor prăbuşi sub atacurile proletarilor, între aceştia vor exista câţiva ce vor striga: „Pâine pentru toţi! Viaţă liniştită pentru toţi!”.

Aceste voci se vor auzi. Poporul va spune: vom începe prin a satisface nevoile vieţii, a bucuriei, a libertăţii şi, atunci când cu toţii am gustat fericirea, ne vom pune la muncă, munca demolării ultimelor vestigii a regimului burghez: a moralei sale provenite din cărţi de contabilitate, a filozofiei sale de a datora şi a avea, a instituţiei ce defineşte al meu şi al tău. Şi, distrugând, vom construi, cum spunea Proudhon, dar vom construi pe baze noi, pe bazele Comunismului şi a Anarhiei şi nu pe bazele unui individualism meschin şi al Autorităţii.