Originea anarhistă a zilei internaționale a muncii - 1 mai

Istoria zilei de 1 mai este strâns legată de mişcarea anarhistă şi de luptele oamenilor care muncesc pentru o lume mai bună.

Într-adevăr, ziua de 1 mai este sărbătorită pentru a marca masacrarea a 4 anarhişti în Chicago în 1887 pentru că i-au organizat pe muncitori să se lupte cu capitaliştii pentru a obţine reducerea orei de muncă la 8 ore. Al cincilea şi-a păcălit călăul prin sinuciderea sa. Trei au petrecut mai mult de 6 ani în închisoare până când au fost amnistiaţi de Guvernatorul Altgeld, care a spus că procesul care i-a condamnat a fost caracterizat de isterie, juriu subiectiv şi un judecător incorect. Statul, în cuvintele procurorului, „a judecat Anarhia” sperând că moartea acestora va însemna şi moartea ideii anarhiste. Anarhiştii erau organizatori sindicali, iar 1 mai a devenit Ziua Internaţională a Muncii pentru a aminti sacrificiul lor.

Anarhiştii făceau parte şi din International Working People’s Association (Asociaţia Internaţională a Oamenilor Muncitori, numită şi „Internaţionala Neagră”) – la convenţia care a dus la formarea acestei asociaţii au participat reprezentanţi din 26 de oraşe.

O istorie a evenimentelor din Chicago

Nu multă lume ştie de ce 1 mai a devenit Ziua Internaţională a Muncii şi de ce ar trebui să o comemorăm. Totul a început cu peste un secol în urmă, când Federaţia Americană a Muncii a adoptat o rezoluţie istorică, care a afirmat că „opt ore trebuie să constituie o zi de muncă legală de la şi după 1 mai 1886”. În lunile anterioare acestei date, muncitorii au fost traşi cu miile în lupta pentru o zi mai scurtă. Calificaţi şi necalificaţi, negri şi albi, bărbaţi şi femei, imigranţi şi indigeni toţi s-au implicat.

Chicago

În Chicago, 400,000 au ieşit în grevă. Un ziar al oraşului relata că „nici un fum nu ieşea din hornurile înalte ale fabricilor şi uzinelor, oraşul având un aspect de Șabat (ziua odihnei săptămânale instituită de religia iudaică)”. Aceasta era principalul centru de agitaţie, iar aici, anarhiştii erau în fruntea mişcării sindicale. În măsură activităţii acestora din Chicago, oraşul a devenit un remarcabil centru sindical şi a făcut cea mai mare contribuţie în mişcarea pentru 8 ore de muncă. Atunci când la 1 mai 1886, grevele pentru opt ore au convulsionat oraşul, jumătate din forţa de muncă de la agricola McCormick Co a intrat în grevă. Două zile mai târziu, a avut loc o reuniune în masă, 6.000 de membri ai sindicatului muncitorilor din industria de cherestea au făcut acelaşi lucru. Reuninea s-a desfăşurat la un bloc distanţă de fabrica McCormick, 500 de grevişti de la acolo alăturându-se reuniunii. Muncitorii ascultau un discurs ţinut de către anarhistul August Spies, din partea Uniunii Centrale a Muncii. În timp ce Spies vorbea, îndemnându-i pe muncitori să fie uniţi şi să lupte, spărgătorii de greve au început să părăsească fabrica McCormick. Greviştii, ajutaţi de muncitorii din industria de cherestea, au mărşăluit către spărgătorii de greve şi i-au forţat înapoi în fabrică. Deodată, a sosit o

Apelul compus de August Spies, către muncitorii din Chicago, să participe la un protest în seara următoare.

forţă de 200 de poliţişti iar aceştia, fără nici o avertizare, au atacat mulţimea cu bastoane şi revolvere, ucigând cel puţin un grevist şi rănind un număr nedeterminat de persoane. Revoltat de atacurile brutale la care fusese martor, Spies a mers la biroul Arbeiter-Zeitung (un ziar anarhist al muncitorilor imigranţi germani) şi a compus un apel către muncitorii din Chicago, să participe la un protest în seara următoare. Protestul a avut loc în Piaţa Haymarket, la care s-au adresat alţi doi anarhişti activi în mişcarea sindicală, Albert Parsons şi Samuel Fielden.

Atacul poliţiei

Pe parcursul discursurilor, mulţimea a fost ordonată. Primarul Carter Harrison, care a fost prezent de la începutul protestului, a concluzionat că „nimic nu e probabil să se întample pentru a solicita intervenţia poliţiei”. Acesta i-a transmis căpitanului John Bonfield acestă informaţie, sugerandu-i să trimită acasă forţa de rezervişti a poliţiei. Era aproape de zece seara când Fielden concluziona protestul. Ploua tare şi doar aproximativ 200 de persoane au rămas în piaţă. Dintr-o dată, o coloană de poliţie formată din 180 de oameni, în frunte cu Bonfield, s-a deplasat şi a ordonat oamenilor să se disperseze imediat. Fielden a protestat „noi suntem paşnici”.

Bomba

În acel moment, o bombă a fost aruncată în rândurile poliţiei. Ucigând un poliţist, rănind fatal şase şi rănind uşor alţi şaptezeci. Poliţia a deschis focul asupra spectatorilor. Nu a fost niciodată constatat exact cât de mulţi au fost răniţi sau ucişi de gloanţele poliţiei Un regim de teroare a cuprins Chicago. Presa şi biserica făceau apel la răzbunare, insistând că bomba a fost aruncată de socialişti şi anarhişti. Sălile de întâlnire, birourile sindicale, locuinţele au fost percheziţionate. Toţi socialiştii şi anarhiştii cunoscuţi au fost arestaţi. Până şi persoanele care nu aveau treabă cu socialismul şi anarhismul au fost arestaţe şi torturaţe. „Faceţi întâi raidurile şi consultaţi legea mai târziu!” a fost declaraţia publică a lui Julius Grinnell, avocatul statului.

Procesul

În cele din urmă opt persoane au fost judecate ca fiind „accesorii pentru crimă”. Aceştia erau: Spies, Fielden, Parsons, şi alţi cinci anarhişti influenţi în mişcarea sindicală, Adolph Fischer, George Engel, Michael Schwab, Louis Lingg şi Oscar Neebe. Procesul a început pe 21 iunie 1886 la Tribunalul Penal din Cooke County. Candidaţii pentru juriu nu au fost aleşi în mod obişnuit prin tragere la sorţi. În acest caz a fost desemnat de către instanţa de judecată să selecteze candidaţii un executor judecătoresc special, numit de către avocatul statului Grinnell. Acuzaţilor nu le-a fost permisă prezentarea probelor, executorul judecătoresc special pretinzând că „eu gestionez acest caz, ştiu sigur că aceştia vor fi spânzuraţi”.

Juriul aranjat

Compoziţia eventuală a juriului a fost ridicolă; fiind alcătuită din oameni de afaceri, funcţionari şi o rudă a unuia dintre poliţiştii morţi. Nu a fost prezentată nici o dovadă de către stat că oricare din cei opt oameni din faţa instanţei a aruncat bomba, aveau legătură cu aruncarea acesteia, sau dacă chiar aprobă astfel de acte. De fapt, doar trei din cei opt fuseseră în Piaţa Haymarket în acea seară. Nu au fost prezentate dovezi precum că oricare dintre vorbitori au incitat la violenţă, în mărturia la proces, primarul Harrison a descris discursurile ca fiind „blânde”. Nu a fost oferită nici o dovadă că se avea în vedere violenţa . De fapt, Parsons şi-a adus cei doi copii mici la protest.

Condamnarea

A fost clar de la început că cei opt au fost judecaţi pentru convingerile anarhiste şi activităţile lor sindicale. Procesul s-a deschis şi s-a închis tot prin acelaşi discurs al avocatului Grinnell: „Legea este în proces. Anarhia este în proces. Aceşti oameni au fost selectaţi, aleşi de către Marele Juriu, şi puşi sub acuzare pentru că erau lideri. Nu sunt mai vinovaţi decât miile de oameni care îi urmează. Domnilor din juriu; condamnaţi aceşti oameni, faceţi exemple din ei, spanzurati-i şi salvaţi instituţiile noastre, societatea noastră „. Pe 19 august şapte dintre acuzaţi au fost condamnaţi la moarte, iar Neebe la 15 ani de închisoare. După o campanie internaţională masivă pentru eliberarea lor, statul a „compromis” şi a comutat sentinţele lui Schwab şi Fielden la închisoare pe viaţă. Lingg şi-a păcălit călăul prin sinuciderea sa. La data de 11 noiembrie 1887 Parsons, Engel, Spies şi Fischer au fost spânzuraţi.

Amnistiat

600.000 de oameni s-au prezentat la înmormantarea lor. Campania pentru eliberarea lui Neebe, Schwab şi Fielden a continuat. La data de 26 iunie 1893 Guvernatorul Altgeld i-a eliberat. Acesta a precizat că graţierea nu a fost acordată deoarece aceşti oameni au suferit mult. ci pentru că erau nevinovaţi de infracţiunile pentru care au fost judecaţi. Aceştia alături de cei spânzuraţi au fost victimele „isteriei, juriului subiectiv şi al unui judecător incorect.” Autorităţile au crezut, la momentul procesului, că persecuţia ar rupe spatele mişcării de opt ore. Într-adevăr, ulterior, dovezile care au ieşit la lumină au arătat că bomba ar fi fost aruncată de către un agent de poliţie din subordinea căpitanului Bonfield, în cadrul unei conspiraţii care implica anumiţi industriaşi pentru a discredita mişcarea sindicală.

Când Spies s-a adresat instanţei după ce a fost condamnat la moarte a fost convins că această conspiraţie se va sfârşi.”Dacă credeţi ca prin spânzurarea noastră veţi putea elimina mişcarea muncitorească… mişcare unde milioanele de oameni asupriţi, milioane de oameni care trudesc în mizerie doresc, aşteaptă o salvare…dacă asta e opinia voastră, atunci spânzuraţi-ne! Aici veţi călca pe o scânteie, dar acolo şi acolo, în spatele vostru şi în faţa voastră şi peste tot, se ridică flăcările.E un foc subteran.Nu îl puteţi stinge.”

Politici Revoluţionare

Unde ne aflăm după un secol de la prima demonstraţie a zilei de 1 mai în Chicago? Ne plimbăm prin oraş cu bannerele sindicatului nostru – cam singura zi din an în care le putem scoate din sediul central. Apoi stăm şi ascultăm discursuri plictisitoare (adesea chiar lipsite de sens), făcute de către birocraţii sindicali la fel de plictisitori. Trebuie să-ţi reaminteşti mereu ca 1 mai a fost o zi în care muncitorii din toată lumea îşi afişau puterea, îşi proclamau idealurile şi îşi sărbătoreau succesele.

Este important că aşa a fost „odată ca niciodată”. O putem face din nou. Avem nevoie de o politică a clasei muncitoare independentă. Fără colaborare cu guvernele şi cu patronatul. O solidaritate adevarată cu muncitorii camarazi în luptă, nu o perspectivă înceţoşată. Încă avem nevoie de scăderea orelor de muncă, fără scăderi în salariu, să creeăm locuri de muncă pentru şomeri.

Avem nevoie de o politică revoluţionară. Adică o politică ce ne poate duce spre un socialism autentic, unde libertatea nu cunoaşte limite decât aceea de a nu interfera cu libertatea altora.Un socialism care e bazat pe democraţie reală – nu şarada actuală, în care ne putem alege conducătorii, dar nu putem alege să nu îi avem. O democraţie reală unde oricare persoană afectată de o decizie va avea oportunitatea să aibe un cuvând de spus referitor la acea decizie.O democraţie eficientă a locului de muncă şi a consiliilor comunităţii. O societate unde producţia satisface nevoile, nu creează profit puţinilor privilegiaţi.

De ce 1 mai (Ziua Internațională a Muncii)?

Întrucât nu e o comemorare, nu o aniversare. Comemorarea unor crime comise de capitaliști împotriva muncitorilor, cunoscute ca Masacrul din Piața Haymarket.

Pe 3 mai 1886, muncitorii de la fabrica McCormick, aflați în grevă, au fost bătuți și unii dintre ei uciși de poliție A doua zi, anarhistul și sindicalistul August Spies a organizat un protest față de brutalitatea poliției. Muncitorii se luptau atunci cu șefii și capitaliștii pentru a reduce ziua de muncă la 8 ore.

Protestul a avut loc în Piața Haymarlet din Chicago, pe o ploaie năprasnică. Spre final, rămăseseră 200 de oameni.

Dintr-o dată, o coloană de poliție a apărut și le-a ordonat oamenilor să plece. S-a auzit o explozie în rândurile poliției. Un polițist a fost ucis. Polițiștii au deschis focul asupra muncitorilor.

Ulterior, s-a dovedit că un alt polițist a aruncat o bombă asupra colegilor lui, la ordinul șefului său și a unor industriași, pentru a discredita mișcarea anarhistă și sindicală, care lupta pentru reducerea zilei de lucru la 8 ore.

Nu se stie nici azi câți muncitori a ucis poliția în acea zi A urmat o campanie de teroare. Biserica și presa cereau răzbunare și acuzau socialiștii și anarhisșii de atentatul asupra poliției. 8 oameni au fost puși sub acuzare,fără probe. Procesul a fost o mascaradă.Acuzații nu au fost lăsați să se aprere.

Au fost condamnați la moarte pentru convingerile lor anarhiste și activitățile sindicale. 4 dintre ei au fost spânzurați, 600.000 de oameni au mers la înmormântarea lor.

Masacrul din Piața Haymarket a fost o încercare din partea autorităților și capitaliștilor de a înăbuși miscarea muncitorilor pentru ziua de lucru de 8 ore.

În 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a declarat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria anarhiștilor uciși la Haymarket și pentru lupta lor de reducere a zilei de lucru de 8 ore.

Acest decret a fost adoptat de majoritatea organizațiilor socialiste, anarhiste sau muncitorești, ajungând punctul focal al luptei pentru dreptate socială și o viață mai bună.