Anti-capitalism sau capitalism de stat?

Trăim vremuri agitate şi periculoase. Pe de o parte, o nouă mişcare viguroasă pare să apară, care combină politica cu un simţ al imaginaţiei, una care este adesea explicit anti-capitalistă. Pe de altă parte, forțele reacțiunii par să-și stabilească bastioane peste tot în Europa. Capitalismul în forma sa cea mai rafinată, neoliberalismul, este devastator. În asemenea timpuri, este de înţeles că mulţi spun că trebuie să ne „unim” împotriva lor şi astfel orice fel de critică a politicii celuilalt devine „sectariană”.

Anarhiştii simt că asemenea argumente sunt greşite (straniu, unii care insistă asupra nevoii de „unitate” au criticat şi politicile şi activităţile altor activişti, adesea într-o manieră total lipsită de onestitate) [1]. A îngropa diferenţele dintre noi într-o asemenea manieră duce pur şi simplu la activism lipsit de raţiune, la a acţiona fără a înţelege şi, în cele din urmă, la slăbirea luptei noastre pentru libertate şi egalitate. Noi susţinem că avem nevoie să învăţăm lecţiile istoriei pentru a nu repeta aceleaşi greşeli din nou. În mod ironic, tocmai cei care insistă asupra rolului propriului lor partid ca „memorie a clasei muncitoare”, care vorbesc pe cel mai ridicat ton despre „nevoia de teorie” şi „nevoia de a studia istoria”, sunt tocmai cei din prima linie a celor care fac presiuni pentru o asemenea „unitate”. Asta nu e suprinzător, întrucât exact acele partide (cei care se doresc bolşevice) sunt cele care au cel mai mult de ascuns şi vor pierde cel mai mult dacă ideile înaintaşilor lor şi activităţile acestora vor fi scoase la lumină şi explicate de către cei care au o iniţiativă coerentă şi libertară.

Mulţi oameni îşi creează propriile lor alternative, mult mai mulţi sunt cei care caută o alternativă. Acest eseu este o contribuţie la acest proces. Unii îl vor ataca şi vor spune că e irelevant sau că e sectarian. E pierderea lor. Noi sperăm că va ajuta la crearea unei mişcări care, prin înţelegerea şi respingerea eşecurilor trecutului, poate construi o mişcare pozitivă, constructivă şi cu adevărat anti-capitalistă, care să poată schimba lumea pentru mai bine.

Noi mișcări, vechi ideologii

Când mișcarea anti-capitalistă a apărut, vechea stângă a fost luată prin surpindere. La J18 „Carnaval împotriva Capitalismului” din Londra partidele tradițional „revoluționare” au lipsit cu totul. În America, demonstrațiile din Seattle, de asemenea, i-au prins pe diverșii „avangardiști” cu totul nepregătiți. De atunci, ei au încercat să prindă mișcarea anticapitalistă din urmă. Așa cum se întâmplă cu aproape fiecare revoluție sau luptă de masă, ar trebui să precizăm aici. Este oare scopul să se alăture acestei mișcări pentru a învăța de la ea, pentru a contribui la dezoltarea ei, de pe poziţii de egalitate? Nu, nici pe departe. Uitați-vă la Partidul Socialist al Muncitorilor, de exemplu, descoperim o perspectivă oarecum diferită. Chris Bamberry, un membru de frunte, explică foarte clar care e scopul lor: „Testul pentru Partidul Socialist al Muncitorilor va fi cum va modela și conduce mișcarea anti-capitalistă”. Altul, Julie Waterson, ştie precis ce vor să obţină: „O linie de cadre de bolşevici”. Dat fiind că SWP şi diferitele alte partide „revoluţionare” caută să recreeze experienţa bolşevică, chestiunea evidentă care apare este aceasta: ce este bolşevismul şi este el de fapt anti-capitalist? Pentru a răspunde la asta, e nevoie să înţelegem ce este capitalismul şi apoi să discutăm ce au intenţionat să creeze liderii bolşevismului.

Ce este capitalismul?

Pentru unii, capitalismul este „piaţa” sau „proprietatea privată”. Această perspectivă este total eronată. Aşa cum anarhiştii au arătat de multă vreme, capitalismul se defineşte printr-o relaţie socială specifică, aceea a muncii salariate. Capitalismul este definit de o masă de oameni care nu deţin propriile lor mijloace de producţie şi, astfel, „muncitorii își vând propria persoană și propria lor libertate pentru o anumită durată de timp” și astfel

încheiat doar pentru o anumită perioadă şi rezervând muncitorului dreptul de a putea renunţa la angajator, acest contract constituie o formă de servitude voluntară şi tranzitorie.[2]

Din acest motiv, anarhiștii numesc capitalismul „sclavie salarială”.

Contractul de angajare generează o relație de comandă și obediență între angajator și angajat. Când muncitorul se presupune că își vinde puterea de muncă, el de fapt își vinde comanda asupra folosirii propriului său corp și asupra propriei sale ființe.

Muncitorii sunt plătiți să se supună. Asta înseamnă că sclavia salarială nu e o consecință a exploatării, exploatarea rezultă din subordonarea muncitorului. Capitalistul este stăpânul, el decide cum va fi folosită puterea de muncă a muncitorului ca astfel să îl poată exploata. Asta explică de ce anarhistul Proudhon a susținut în „Ce este Proprietatea?” că >munca salariată este „furt” și „despotism”.

Astfel, capitalismul, este marcat de munca salariată. Dacă mijloacele de producție sunt administrate de un anume grup, altul decât al celor care produc direct (adică muncitorii), atunci avem capitalism, indiferent cine deține mijloacele de producție.

Dacă relațiile de producție nu sunt revoluționate, mijloacele de producție pot trece dintr-o mână în alta (pot trece, de exemplu, de la privați în mâinile Statului) fără ca vreo schimbare fundamentală să se producă în natura societății.

Oricare ar fi statutul formal al proprietății, capitalismul va exista încă dacă muncitorii sunt separați de mijloacele de producție și nu le administrează ei direct.

Socialism sau capitalism de stat?

Deci ce au urmărit bolșevicii să creeze în Rusia? Lenin a fost clar – capitalism de stat.

El a susținut asta înainte și după ce bolșevicii au preluat puterea. De exemplu, în 1917, el susține că „dat fiind un stat revoluționar democratic cu adevărat, capitalimul monopolului de stat inevitabil și de neevitat implică o etapă, și mai mult decât o etapă, către socialism!”

El a insistat că „socialismul este doar următorul pas înainte de la monopolul capitalismul de stat… socialismul este doar monopolul capitalismului de stat care este făcut să fie în slujba intereselor întregului popor și care în această dimensiune a încetat să mai fie monopol capitalist.” [3]

Drumul bolșevicilor către „socialism” a trecut prin teritoriul capitalismului de stat, și, de fapt, a fost construit pe mijoacele acstuia instituționale de alocare a resurselor și de structurare a industriei. Așa cum Lenin s-a exprimat, „statul modern posedă un aparat care are relații extrem de apropiate cu băncile și cu sindicatele, un aparat care performează o cantitate enormă de ținere a contabilității și de ținere a evidenței… Acest aparat nu trebuie și nu va fi distrus. Trebuie luat de sub controlul capitaliştilor”, „trebuie subordonat sovietelor proletare” și „trebuie extins, lărgit ca să cuprindă tot teritoriul național”.

Asta a însemnat că bolșevicii „nu vor inventa alte forme de organizare a muncii, ci pur și simplu le vor lua de la capitalism” și „vor adopta cele mai bune modele oferite de țările avansate (capitaliste)”.[4]

Odată ajuns la putere, Lenin a implementat această viziune a socialismului construit pe instituții create de monopolul capitalismului.

Acest lucru nu a fost făcut din greșeală sau pentru că nu existau alternative. Așa cum a remarcat un istoric:

în trei ocazii, în primele luni ale puterii sovietice, liderii comitetelor din fabrici au încercat să pună în aplicare modelul lor [de auto-gestionare din partea muncitorilor a economiei auto-administrate]. În fiecare moment, conducerea de partid a trecut peste ei și le-a anulat mișcările. Alternativa bolșevică a fost să încredințeze atât puterea de management cât și cea de control către organele statului care erau subordonate autorităților centrale și erau formate de acestea.[5]

În loc să-și bazeze reconstrucția socialistă pe clasa muncitoare auto-organizată de la bază, bolșevicii au început „să construiască, de sus în jos, administrația lor unificată”, bazată pe organele centrale create de guvernul țarist în 1915 și 1916. [6]

Cadrul instituțional al capitalismului ar fi fost utilizat (aproape exclusiv) ca instrument principal pentru „transformărea” socialistă. „Fără marile bănci, socialismul ar fi imposibil”, a susţinut Lenin, pentru că „ele sunt ‘aparatul de stat’ de care avem nevoie pentru a realiza socialismul, şi pe care le luăm de-a gata de la capitalism; sarcina noastră aici este doar de a înlătura modul capitalist de mutilare a acestui excelent aparat, pentru a-l face chiar şi mai mare, chiar şi mai democratic, chiar şi mai cuprinzător. O singură Bancă de Stat, cea mai mare dintre toate… va constitui 9 zecimi din aparatul de stat. aceasta va fi răspândită pe tot cuprinsul ţării şi va ţine evidenţa, contabilitatea pe tot cuprinsul ţării a producţiei şi distribuţiei de bunuri.” În timp ce aceasta „nu e un aparat de stat total sub capitalism”, „va fi aşa sub socialism”.

Pentru Lenin, construirea socialismului era ceva uşor. Aceste „9 zecimi din aparatul socialist” ar fi create „dintr-o singură lovitură, printr-un singur decret”. [7]

Controlul producţiei din partea muncitorilor sau muncitorii sub control?

Se va argumenta că Lenin a pledat pentru „controlul muncitorilor.” Asta e adevărat, dar un „control al muncitorilor” de o natură extrem de limitată. Decât să vadă „controlul muncitorilor” ca însemnând muncitorii care administrau producţia direct, el întotdeauna a văzut asta în termeni de muncitori care „îi controlează” pe cei care administrau producţia. Pur şi simplu însemna „contabilitatea şi ţinerea evidenţei producţiei şi distribuţiei de bunuri, pe tot cuprinsul ţării, atotcuprinzătoare şi omniprezentă, cea mai precisă şi cea mai conştiincioasă.”

Cu alte cuvinte, controlul „asupra capitaliştilor” care încă administrau producţia. În timp, aceasta ar fi dus „la a doua fază către socialism, adică la trecerea reglementării producției de către muncitori.” [8]

Asta nu e tot, acest „control al muncitorilor” a fost întotdeauna plasat într-un context de stat, etatist. În mai 1917, Lenin cerea „stabilirea controlului de stat asupra tuturor băncilor, și fuziunea lor într-o singură bancă centrală; de asemenea control asupra agențiilor de asigurări și noi mijloace de control au fost create nu de către noi, ci de către capitalism în faza sa militar-imperialistă” și astfel „proletariatul ia armele sale de la capitalism și nu le ‘inventează‘ sau le creează din nimic.” [9]

Astfel, „controlul muncitorilor” ar fi efectuat nu de către organizațiile de muncitori, ci mai degrabă de către instituțiile de stat capitaliste.

Odată ajunși la putere, bolșevicii au implementat viziunea lor privind controlul muncitorior și au atacat alte interpretări ale acestui concept: „Acuzațiile de anaro-sindicalism întotdeauna au apărut în Rusia venind din partea elementelor care sunt împotriva muncitorilor , din partea elementelor de dreapta”, așa cum un membru dintr-un comitet al căilor ferate s-a exprimat, „cât de ciudat că reprezentanții puterii bolșevice acum se alătură acestor denunțări similare”. [10]

Comitele din fabrici au fost împiedicate în încercările lor să construiască o federație a tututor comitetelor din fabrici și în cele din urmă au fost obligate să se lase absorbite de sindicate, fiind aduse astfel sub controlul statului.

Lenin curând s-a îndepărtat chiar și de viziunea sa limitată a controlului muncitorilor și a venit cu ideea „managementului din partea unui singur om”.

Asta implică garantarea „directorilor individuali – numiți de stat – puteri dictatoriale (sau puteri nelimitate).” Industria pe scară mare („fundamentul socialismului”) necesita „ca miile de muncitori să își subordoneze voința unui singur om,” şi astfel revoluţia „cere” ca „oamenii să se supună necondiționat unei singure voințe a celor care conduc forța de muncă.” „Formele superioare de disciplină a muncii” ale lui Lenin sunt pur și simplu forme capitaliste hiper-dezvoltate.

Rolul muncitorilor în producție era același, dar cu un nouă nuanță, adică „necondiționata supunere și obediență față de ordinele reprezentanților individuali ai guvernului sovietic în timpul muncii.” [11]

Acest sprijin pentru sclavia salarială a fost combinat cu sprijinul pentru tehnicile de management capitaliste. „Trebuie să ridicăm chestiunea muncii la normă, la bucată, și să o aplicăm și să o testăm în practică,” a susținut Lenin, „trebuie să ridicăm chestiunea aplicării a mult din ceea ce e științific și progresist din sistemul Taylor-ist; trebuie să facem ca salariile să corespundă cu totala producție de bunuri care a fost realizată.”[12]

Tehnicile destinate și folosite de către management pentru a zdrobi puterea colectivă a muncitorilor la locul de producție au fost considerate acum cumva „neutre” pentru că erau impuse de către Partid.

Războiul Civil

Se va obiecta că nu am discutat despre Războiul Civil, care a izbucnit la sfârșitul lui mai 1918 și a epuizat o societate déjà foarte slăbită. Pentru suporterii bolșevismului din zilelele moderne, acest eveniment este folosit pentru a justifica și raționaliza practicile bolșevicilor. Și suntem de acord că nu am discutat despre acest eveniment, din motive foarte solide, și anume: pentru că politicile pe care le-am arătat mai sus au fost puse în aplicare și vin dinainte ca războiul civil să izbucnească. Este dificil să dai vina pe acest eveniment care nici măcar nu începuse când politicile capitalismului de stat erau déjà aplicate de bolșevici.

Începutul războiului civil a dus doar la accelerarea acestor politici. Cu „controlul muncitorilor” din partea capitaliștilor un eșec și o presiune și opoziția din partea muncitorilor ridicându-se tot mai mult, bolșevicii au naționalizat industria pe scară masivă ca o apărare împotriva ambelor clase. Dar viziunea de socialism bazat pe managementul din partea „unui singur om” a continuat, Troțki precizând că „războiul civil nu ne-ar fi păgubit de organele noastre economice, de ce era mai puternic, mai independent, mai înclinat spre iniţiativă, fără îndoială că am fi intrat pe calea managementului din partea unui singur om în sfera administrării economice mult mai devreme şi cu mult mai puţină suferinţă.”[13]

Într-adevăr, „apogeul economiei Comunismului de Război a avut loc după ce războiul civil a fost efectiv terminat”, la începutul lui 1920 conducerea de Partidului Comunist nu mai era distrasă de el de la concentrarea gândurilor sale şi a eforutrilor sale asupra formulării şi implementării politicilor privind munca.”[14]

La sfârşitul acelui an, aproape 90 la sută dintre fabrici ajunseseră sub managementul unui singur om.

Troțki a discutat şi ideile sale privind „organizarea muncii” în „noua societate.”

Aceasta era bazată pe „militarizarea muncii” sub „managementul unui singur om,” tratând „populaţia întregii ţări ca pe un rezervor de forţă de muncă necesară „ şi cu rolul sindicatelor de a „disciplina muncitorii și de a-i învăța să pună nevoile producției înaintea propriilor lor nevoi și cerințe.”

Asta a fost „corect din punctul de vedere atât al principiului cât și al practicii „ pentru a depăși „dificultățile economice.” [15]

Cu sprijinul întregii conduceri de partid, el a aplicat ideile sale asupra muncitorilor de la căile ferate în septembrie 1920.

Conducerea și regulile sale impuse de sus în jos au fost un factor care a provocat colapsul dezastruos al rețelei de căi ferate în iarna lui 1920-1921.

În fața protestelor din ce în ce mai mari ale clasei muncitoare, conducerea de partid s-a disociat de „militarizarea muncii” în noiembrie 1920.

Ce e mare e frumos

Pe scurt, tradiția bolșevică se bazează pe folosirea structurilor organizaționale ale capitalismului și pe mărirea lor și centralizarea lor și nu pe crearea de alte structuri noi, alterative, socialiste, (non-ierarhice).

Bolșevicii vor folosi aceleași tehnici de management (cum ar fi Taylorism) și structurile de management (cum ar fi „managementul din partea unui singur om”).

Singura diferență este că mijloacele de producție și orice profit generat va fi deținut și va fi în proprietatea statului.

Asta, așa cum arată anarhiștii, nu e de fapt nici o diferență față de capitalism:

Naţionalizarea industriei, îndepărtarea muncitorilor din mâinile capitaliştilor individuali, trecerea lor în mâinile şi mai rapace ale unui singur, mereu prezent şef capitalist, Statul. Relaţiile dintre muncitori şi acest nou şef sunt aceleaşi ca relaţiile anterioare dintre muncă şi capital, cu singura diferenţă că şeful „comunist”, Statul, nu doar exploatează muncitorii, dar îi şi pedepseşte el însuşi…munca salariată a rămas cum era şi înainte, cu singura excepţie că a luat caracterul unei obligaţii în faţa Statului…. Este clar că în această situtaţie avem de-a face cu o simplă înlocuire a capitalismului privat cu capitalismul de Stat.[16]

În timp ce cei mai mulți din mișcarea anticapitalistă se inspiră dintr-o viziune a unei societăți diverse, noncapitaliste, descentralizate bazată pe tehnologia potrivită și pe dimensiunile acesteia potrivite, bolșevismul nu face așa ceva. Mai degrabă, vede că problema capitalismului este că instituțiile sale nu sunt centralizate destul și destul de mari.

Astfel Lenin:

Toți cetățenii sunt transformați în angajați salariați ai Statului… toți cetățenii devin angajați și muncitori ai unui singur sindicat de stat pe tot cuprinsul țării…”

Întreaga societate va deveni un singur birou și o singură fabrică, cu egalitatea muncii și a plății.[17]

Dat fiind că Engels a susținut împotriva anarhiștilor că o fabrică necesită subordonare, autoritate și lipsa libertății și „ un veritabil despotism independent de toate organizaţiile sociale,” ideea lui Lenin de a transforma lumea într-o fabrică foarte mare ia un aspect extrem de înfricoșător. [18]

Așa cum anarhistul Alexander Berkman a argumentat corect în 1927:

Rolul descentralizării individuale în revoluție este din păcate mult prea puțin apreciat… Cei mai mulți oameni sunt încă prinși de vraja dogmei marxiste că centralizarea este ‘mai eficientă și mai economică.’ Ei închid ochii la faptul că presupusa economie este realizată cu costul trupului și vieții muncitorilor, că eficiența îl degradează la a fi doar o rotițăă industrială, îi distruge sufletul, îi omoară trupul. Și mai mult, într-un sistem de centralizare, adminstrarea industriei devine constant lăsată în doar câteva mâini, producând o o birocrație puternică a stăpânilor industriali. Ar fi într-adevăr cea mai cumplită ironie dacă revoluția ar duce la un asemenea rezultat. Ar însemna crearea unei noi clase de stăpâni.[19]

Că bolșevismul e îmbuibat de ideologia capitalistă poate fi văzut din comentariile lui Lenin că atunci când „organisme separate sunt îmbinate într-un singur sindicat, această economie poate atinge proporții uriașe, așa cum știința economică ne învață.” [20]

Desigur, ştiinţa economică capitalistă, bazată pe definiţiile capitaliste ale eficienţei şi economiei!

Că bolşevismul se bazează pe industrie centralizată de mari dimensiuni pentru că este mai „eficient” şi mai „economic” nu sugerează nimic altceva decât că „socialismul” va fi bazat pe aceleaşi priorităţi ale capitalismului.

Asta poate fi văzut din ideea lui Lenin că Rusia a trebuie să înveţe de la ţările capitaliste avansate, că era un singur mod de a dezvolta producţia iar acesta era prin adoptarea metodelor capitaliste de „raţionalizare” şi management.

O viziune alternativă

Ideea că socialismul poate avea priorități diferite, nevoia de metode diferite de organizare a producției, are viziuni diferite despre cum o economie e structurată decât capitalismul, este absentă în Bolșevism. Lenin credea că instituțiile puterii economice burgheze, structura industrială și tehnologia capitalistă și tehnicile pot fi „capturate” și folosite pentru alte scopuri.

În cele din urmă, totuși, mijloacele capitaliste și organizarea capitalistă pot genera doar scopuri capitaliste.

Este semnificativ că „managementul din partea unui singur om”, munca la normă, Taylorism, etc. susținute și implementate sub Lenin sunt enumerate de adepții săi ca rele ale Stalinismului și ca dovadă a naturii anti-socialiste a acestuia.

În mod clar, politicile bolșevice au avut un impact decisiv asupra modului în care a evoluat revoluția.

Oricum, există o altă viziune a socialismului. Această viziune alternativă a existat în Rusia la acel vreme, o viziuune pe care bolșevicii a trebuit să o sugrume și să o zdrobească folosind puterea și acțiunea statului.

Această viziune era anarhismul.

Aspecte ale acestei viziuni au fost create în timpul revoluției din Rusia. În timp ce Lenin vorbea despre implementarea în viitor a „controlului muncitorilor”, în toată Rusia déjà muncitorii își creaseră comitete ale fabricilor, le uneau în federații, organizau conferințe și veneau cu ideea ca muncitorii înșiși să gestioneze și să controleze producția, şi începuseră déjà să implementeze toate acestea. În Ucraina, insurgenţii anarhişti ai lui Mahno s-au luptat pentru soviete libere şi auto-administrarea muncitorilor şi ţăranilor împotriva atât a dictaturii Albilor cât şi a dictaturii Roşilor. Din nefericire, capitalismul de stat al lui Lenin a prevalat, subminând comitetele din fabrici, zdrobindu-i pe anarhişti şi trădându-i pe Mahnovişti.

La începutul secolului 21, să ne asigurăm că istoria nu se va repeta. Asta înseamnă să respingem capitalismul de Stat al Bolşevicilor în favoarea unui real anticapitalism, care să îşi aibă rădăcinile în lupta de clasă, în auto-organizare, în solidaritate, în acţiunea directă şi în auto-eliberare. Nimeni nu vrea să îl înlocuim pe vechiul şef cu un şef nou.

[1] Vezi, de exemplu, pamfletl „The SWP’s very peculiar anarchism” în replică la articolul lui Pat Stack „Anarchy in the UK?” în Socialist Review pe care îl găsiţi aici http://struggle.ws/pdf/leaflets.html

[2] Bakunin, Filosofia politică a lui Bakunin, p. 187

[3] Lenin, Selected Works, Vol. 2, p. 211

[4] Ibid., p. 365 şi p. 369

[5] Thomas F. Remington, Building Socialism in Bolshevik Russia, p. 38

[6] Maurice Brinton, The Bolsheviks and Workers’ Control, p. 36

[7] Lenin, Selected Works, Vol. 2, p. 365

[8] Ibid., pp. 364-5 şi p. 366

[9] Ibid., p. 112, p. 367 şi p. 599

[10] citat, Daniel H. Kaiser (ed.), The Workers’ Revolution in Russia, 1917 , pp. 116-7

[11] Lenin, Op. Cit., p. 610, p. 611, p. 612

[12] Ibid., pp. 602-3

[13] citat de M. Brinton, Op. Cit., pp. 66-7

[15] citat de M. Brinton, Op. Cit., p. 66

[16] Peter Arshinov, Istoria mişcării mahnoviste , p. 71

[17] Lenin, Ibid., p. 312

[18] Marx-Engels Reader, p. 731

[19] The ABC of Anarchism, pp. 80-1

[20] Lenin, Op. Cit., p. 200