Comentarii la societatea spectacolului

«Oricît de dificile ar fi situaţia şi împrejurările în care te afli, nu te da bătut; atunci cînd totul este de temut, nu trebuie să te temi deloc; atunci cînd eşti înconjurat de toate pericolele, nu trebuie să-ţi fie frică de nici unul; atunci cînd eşti la capătul puterilor, trebuie să ai mai multă încredere în ele; tocmai atunci cînd eşti surprins trebuie să-ţi surprinzi duşmanul.»

Sun-Tzî, Arta războiului

Aceste Comentarii au garanţia de a fi bine cunoscute de cincizeci sau şaizeci de persoane; iar aceasta înseamnă mult în zilele noastre şi cînd se discută despre probleme atît de grave. Dar înseamnă mult şi datorită faptului că am, în anumite medii, reputaţia unui cunoscător. Mai trebuie luat în considerare încă un fapt, şi anume că din această elită interesată, jumătate, sau aproape jumătate, e compusă din oameni angajaţi în menţinerea sistemului de dominaţie spectaculară, în timp ce cealaltă jumătate, din oameni ce se vor încăpăţîna să facă exact contrariul. Obligat fiind, astfel, să ţin cont de cititori atît de atenţi şi cu influenţe atît de diverse, n-am putut, evident, să vorbesc în toată libertatea. A trebuit să am grijă să nu dau prea multe lecţii şi mai ales nu oricui.

Vremurile nefericite pe care le trăim mă vor obliga deci să scriu, încă o dată, de-o manieră cu totul nouă. Anumite elemente vor fi intenţionat omise, de aceea planul va trebui să rămînă destul de neclar. Vor putea fi întîlnite în această carte, ca un semn al epocii, şi unele amăgiri. Sub rezerva intercalării pe ici pe colo şi a altor pagini, sensul total se va lăsa dezvăluit, tot aşa cum, adeseori, articole secrete au fost adăugate altora menţionate în mod deschis în diverse tratate, ori aşa cum se întîmplă cînd unele substanţe chimice îşi trădează o parte din proprietăţi numai atunci cînd intră în combinaţie cu altele. Din păcate, vor exista, în această scurtă lucrare, destule lucruri ce vor fi uşor de înţeles.

În 1967, în Societatea spectacolului, am definit spectacolul modern ca fiind, în esenţa sa, dominaţie autocratică a economiei de piaţă ajunsă la un statut de suveranitate iresponsabilă şi ansamblu al noilor tehnici de guvernare ce însoţesc această dominaţie. Tulburările din 1968, ce s-au prelungit în diverse ţări şi în anii următori, n-au răsturnat nicăieri organizarea existentă a societăţii din care se izvorăşte «spontan» spectacolul, el continuînd astfel să se consolideze pretutindeni, adică să se extindă în toate părţile şi în acelaşi timp să-şi sporească densitatea la centru. Mai mult, el a deprins noi procedee defensive, aşa cum se întîmplă de obicei cu puterile atacate. Cînd am început critica societăţii spectaculare, ceea ce a fost remarcat în primul rînd, dat fiind momentul, a fost caracterul revoluţionar ce putea fi desluşit în această critică, caracter resimţit, în mod firesc, ca elementul său cel mai supărător. În privinţa lucrului însuşi, am fost acuzat uneori că l-aş fi inventat din bucăţele şi că m-aş fi complăcut în exagerări evaluînd profunzimea şi unitatea acestui spectacol şi a acţiunii sale reale. Trebuie să recunosc că ceilalţi, apoi, publicînd noi lucrări despre acelaşi subiect, au demonstrat perfect că se putea evita să se spună atîtor lucruri pe nume. Ei n-au trebuit decît să înlocuiască ansamblul şi mişcarea lui printr-un unic detaliu static de la suprafaţa fenomenului, originalitatea fiecărui autor alegîndu-l diferit după bunul plac şi, prin asta, cu atît mai puţin îngrijorător. Niciunul nu a dorit să deformeze modestia ştiinţifică a interpretării sale personale alterînd-o cu îndrăzneţe judecăţi istorice.

Dar în sfîrşit, societatea spectacolului nu s-a oprit nici un moment din mersul său înainte. Ea se mişcă repede, căci în 1967 nu avea mai mult de patruzeci de ani în urma ei, însă din plin folosiţi. Iar prin propria sa mişcare, pe care nimeni nu se catadicsea s-o studieze, a demonstrat apoi, prin uimitoare isprăvi, că natura sa efectivă consta tocmai din ceea ce-am spus eu atunci. Acest punct cîştigat nu are numai o valoare academică; deoarece e necesar, fără îndoială, să fi recunoscut unitatea şi articularea forţei active pe care o reprezintă spectacolul pentru a fi capabili, pornind de aici, să cercetăm în ce direcţii a putut această forţă să se deplaseze, fiind ceea ce era. Aceste întrebări sînt de un mare interes, căci în astfel de condiţii se va desfăşura, cu necesitate, în continuare, conflictul în societate. Dat fiind că spectacolul, în zilele noastre, este cu siguranţă mai puternic decît înainte, ce face el cu această putere suplimentară? Care e stadiul atins şi la care nu ajunsese înainte? Care sînt, în definitiv, liniile sale de operare în acest moment? Sentimentul vag că e vorba de un fel de invazie rapidă, care-i obligă pe oameni să ducă o viaţă foarte diferită, este, de acum, larg răspîndit; dar asta este resimţit mai curînd ca o modificare inexplicabilă a climei sau a vreunui alt echilibru natural, modificare în faţa căreia ignoranţa ştie doar că n-are nimic de spus. În plus, mulţi admit că e vorba de o invazie civilizatoare, inevitabilă pînă la urmă, şi sînt chiar dornici să participe la ea. Aceştia preferă să nu ştie la ce serveşte exact această cucerire şi cum îşi croieşte ea drumul.

Intenţia mea este de a evidenţia cîteva consecinţe practice, încă puţin cunoscute, ce rezultă din această desfăşurare rapidă a spectacolului din ultimii douăzeci de ani. Nu-mi propun, sub nici un aspect al problemei, să ajung la polemici, de acum prea facile şi prea inutile; cu atît mai puţin îmi propun să conving. Prezentele comentarii nu caută să moralizeze. Ele nu urmăresc ceea ce e dezirabil, sau doar preferabil. Ele se vor mărgini doar să înregistreze ceea ce este.

Acum, că nimeni nu se poate îndoi în mod rezonabil de existenţa şi de puterea spectacolului, ne putem îndoi din contră că ar fi rezonabil să se adauge ceva la o problemă pe care experienţa a tranşat-o într-o manieră atît de draconică. Le Monde din 19 septembrie 1987 ilustra în mod fericit formula: «Despre ceea ce există nu mai e nevoie să se vorbească», veritabilă lege a acestor timpuri spectaculare, timpuri care, cel puţin în această privinţă, n-au lăsat în urmă nici o ţară: «Că societatea contemporană este o societate a spectacolului, e un lucru înţeles. Va trebui mai degrabă să-i remarcăm pe cei care nu se fac în vreun fel remarcaţi. Nenumărate sînt lucrările care descriu un fenomen ce ajunge să caracterizeze naţiunile industriale, fără a ocoli ţările aflate în urma vremii lor. Dar mai trebuie reţinută şi următoarea ciudăţenie, şi anume că lucrările care analizează acest fenomen, în general pentru a-l deplînge, trebuie, la rîndul lor, să se sacrifice în slujba spectacolului pentru a se face cunoscute». Este adevărat că această critică spectaculară a spectacolului, venită prea tîrziu şi animată, culmea, de dorinţa «de a se face cunoscută» pe acelaşi teren, se va menţine inevitabil la nivelul unor generalităţi inutile sau al unor regrete ipocrite; după cum la fel de inutilă pare şi această înţelepciune deziluzionată care se răţoieşte în paginile unui ziar.

Discuţia sterilă despre spectacol, adică despre ceea ce fac proprietarii lumii, este astfel organizată de către el însuşi: se insistă asupra uriaşelor mijloace ale spectacolului, pentru a nu se spune nimic despre masiva lor întrebuinţare; se preferă adesea să se spună «mediatic» în loc de spectacol, încercîndu-se, astfel, descrierea unui simplu instrument, un fel de serviciu public, care ar administra cu un imparţial «profesionalism» noua avuţie a comunicării tuturor prin mass media, comunicare ajunsă, în sfîrşit, la o puritate unilaterală, unde poate fi admirată în tihnă decizia deja luată. Ceea ce se comunică sînt ordine; într-o perfectă armonie, cei ce le-au dat sînt şi cei ce vor spune ce cred despre ele.

Puterea spectacolului, atît de unitară în esenţa sa, atît de centralizatoare prin chiar forţa lucrurilor şi absolut despotică în spiritul său, se revoltă destul de des văzînd cum se constituie, sub dominaţia sa, o politică-spectacol, o justiţie-spectacol, o medicină-spectacol, sau atîtea la fel de surprinzătoare «excese mediatice». Ca şi cum spectacolul n-ar fi decît excesul mediaticului, a cărui natură, indiscutabil bună pentru că serveşte comunicării, înclină uneori spre exces. Stăpînii societăţii declară, destul de des, că sînt prost slujiţi de către angajaţii lor mediatici; şi mai des însă, ei reproşează plebei spectatorilor tendinţa de a se abandona fără reţinere, şi aproape animalic, plăcerilor mediatice. Se va disimula astfel, în spatele unei multitudini virtual infinite de pretinse divergenţe mediatice, ceea ce este, dimpotrivă, rezultatul unei convergenţe spectaculare urmărite cu o remarcabilă tenacitate. La fel cum logica mărfii primează asupra diverselor ambiţii concurenţiale ale comercianţilor sau cum logica războiului determină întotdeauna frecventele modificări ale armamentului, tot aşa şi logica severă a spectacolului comandă pretutindeni abundenta diversitate a extravaganţelor mediatice.

Cea mai importantă schimbare din ultimii douăzeci de ani rezidă tocmai în continuitatea spectacolului. Această importanţă nu ţine de perfecţionarea instrumentarului său mediatic, care atinsese deja înainte un stadiu de dezvoltare foarte avansat: ea constă pur şi simplu în faptul că dominaţia spectaculară a putut să educe o generaţie total supusă legilor sale. Condiţiile extraordinar de noi în care a trăit efectiv această generaţie, în ansamblul său, constituie un rezumat exact şi suficient pentru tot ceea ce interzice de acum înainte spectacolul, dar şi pentru ceea ce permite el.

Pe plan pur teoretic, nu va trebui să adaug la ceea ce am formulat anterior decît un detaliu, dar care duce departe. În 1967, distingeam două forme, succesive şi rivale, ale puterii spectaculare, forma concentrată şi forma difuză. Amîndouă planau deasupra societăţii reale, ca scop al său şi ca minciună a sa. Prima formă, acordînd prioritate ideologiei rezumate în jurul unei personalităţi dictatoriale, însoţise contrarevoluţia totalitară, cea nazistă, la fel ca şi cea stalinistă. Cealaltă, incitînd salariaţii să aleagă liber dintr-o mare varietate de mărfuri noi ce se înfruntau, reprezentase această americanizare a lumii, înspăimîntătoare pe alocuri, dar care seducea ţările în care se putuseră menţine timp mai îndelungat condiţiile democraţiilor burgheze de tip tradiţional. O a treia formă s-a constituit de atunci, prin combinarea raţionată a primelor două şi pe baza generală a victoriei celei care se dovedise mai puternică, forma difuză. Este vorba de spectacularul integrat, care tinde să se impună de acum la scară mondială.

Locul predominant pe care l-au ocupat Rusia şi Germania în formarea spectacularului concentrat şi Statele Unite în cea a spectacularului difuz, pare să fi aparţinut Franţei şi Italiei în momentul instaurării spectacularului integrat, prin jocul unei serii de factori istorici comuni: rolul important al partidului şi sindicatului stalinist în viaţa politică şi intelectuală, slaba tradiţie democratică, îndelunga monopolizare a puterii de către un singur partid de guvernămînt, necesitatea de a pune capăt unei contestări revoluţionare apărute pe neaşteptate.

Spectacularul integrat se manifestă simultan ca fiind concentrat şi ca fiind difuz, iar din momentul unificării lor fructuoase, el a ştiut să folosească în mai mare măsură ambele calităţi. Modul lor de aplicare anterior s-a schimbat mult. În privinţa laturii concentrate, centrul său director a devenit acum ocult: nu mai este instalat aici vreun şef cunoscut sau vreo ideologie clară. În ceea ce priveşte latura difuză, influenţa spectaculară nu atinsese niciodată într-un asemenea grad aproape toate conduitele şi obiectele produse la nivel social. Căci sensul final al spectacularului integrat constă în aceea că el s-a integrat în realitate pe măsură ce vorbea despre ea şi că o reconstruia după cum vorbea despre ea. Astfel încît această realitate nu-i mai apare acum ca ceva străin. Cînd spectacularul era concentrat, cea mai mare parte a societăţii periferice îi scăpa; cînd era difuz, o mică parte; astăzi, nimic. Spectacolul a pătruns în toată realitatea, iradiind-o. După cum se putea uşor prevedea teoretic, experienţa practică a împlinirii neînfrînate a voinţei raţiunii comerciale va fi demonstrat rapid şi fără excepţie că devenirea-lume a falsificării era şi o devenire-falsificare a lumii. Cu excepţia unei moşteniri importante încă, dar condamnată să se reducă mereu, alcătuită din cărţi şi edificii vechi, ce sînt, de altfel, din ce în ce mai des selecţionate şi interpretate conform convenienţelor spectacolului, nu mai există nimic, în cultură şi în natură, care să nu fi fost transformat şi poluat în funcţie de mijloacele şi interesele industriei moderne. Genetica însăşi a devenit pe deplin accesibilă forţelor dominante ale societăţii.

Conducerea spectacolului, care deţine în prezent toate mijloacele de a falsifica ansamblul producţiei, ca şi pe cel al percepţiei, e stăpînul absolut al amintirilor, după cum e şi stăpînul necontrolat al proiectelor care modelează viitorul cel mai îndepărtat. El domneşte singur pretutindeni şi îşi execută sentinţele sale sumare.

În asemenea condiţii, poate fi observată dezlănţuirea neaşteptată, cu o vioiciune burlescă, a unui sfîrşit parodic al diviziunii muncii; cu atît mai binevenită cu cît ea coincide cu mişcarea generală de dispariţie a oricărei veritabile competenţe. Un bancher va cînta, un avocat se va face agent de poliţie, un brutar îşi va mărturisi preferinţele literare, un actor va guverna, un bucătar va filosofa despre momentele gătitului ca jaloane în istoria universală. Fiecare poate apărea în spectacol pentru a se oferi public sau, uneori, pentru a se deda în secret unei activităţi complet diferite de specialitatea prin care se făcuse cunoscut pînă atunci. Acolo unde posesia unui «statut mediatic» a căpătat o importanţă infinit mai mare decît valoarea a ceea ce erai capabil să faci realmente, e normal ca acest statut să fie uşor transferabil şi să-ţi confere dreptul de a fi strălucitor, în aceeaşi manieră, oriunde în altă parte. Cel mai adesea, aceste particule mediatice accelerate îşi urmează simpla lor carieră la nivelul unui «admirabil» statutar garantat. Dar se întîmplă ca tranziţia mediatică să servească drept acoperire pentru mai multe acţiuni, oficial independente, însă de fapt secret conectate prin diferite reţele ad-hoc. Astfel încît, uneori, diviziunea socială a muncii, ca şi solidaritatea previzibilă a utilizării sale, apar sub forme total noi: de exemplu, se poate publica de acum un roman pentru a pregăti un asasinat. Aceste pitoreşti exemple vor să spună şi că nu mai poţi avea încredere în nimeni în ceea ce priveşte meseria sa.

Dar ambiţia cea mai măreaţă a spectacularului integrat este ca agenţii secreţi să devină revoluţionari, iar revoluţionarii să devină agenţi secreţi.

Societatea modernizată pînă în stadiul spectacularului integrat se caracterizează prin efectul combinat a cinci trăsături principale, care sînt: reînnoirea tehnologică neîncetată; fuziunea economico-statală; secretul generalizat; falsul fără replică; un prezent continuu.

Mişcarea de inovare tehnologică durează de multă vreme şi e constitutivă societăţii capitaliste, numită uneori industrială sau postindustrială. Dar, odată cu cea mai recentă accelerare a sa (imediat după cel de-al doilea război mondial), ea consolidează şi mai mult autoritatea spectaculară, deoarece prin ea fiecare descoperă că este cu totul destinat ansamblului specialiştilor, calculelor acestora şi judecăţilor lor întotdeauna satisfăcute de aceste calcule. Fuziunea economico-statală este tendinţa cea mai evidentă a acestui secol; în orice caz, ea a devenit motorul celei mai recente dezvoltări economice. Alianţa defensivă şi ofensivă încheiată între aceste două puteri, economia şi statul, le-a adus imense beneficii amîndurora, în toate domeniile: se poate spune despre fiecare că o domină pe cealaltă; este absurd să le contrapunem sau să distingem între raţiunea lor şi lipsa lor de raţiune. Această uniune s-a dovedit, de asemenea, extrem de prielnică dezvoltării dominaţiei spectaculare care, chiar de la formarea sa, n-a fost altceva. Ultimele trei trăsături sînt efectele directe ale acestei dominaţii, ajunsă în stadiul sau integrat.

Secretul generalizat se menţine în spatele spectacolului, ca şi complementul decisiv pentru ceea ce arată şi, dacă mergem pînă la esenţa lucrurilor, ca şi operaţie a sa cea mai importantă.

Simplul fapt de a fi fără replică a conferit falsului o calitate cu totul nouă. Simultan, adevărul a încetat să existe aproape pretutindeni sau, în cel mai bun caz, s-a văzut redus la starea de ipoteză imposibil de demonstrat. Falsul fără replică a desăvîrşit procesul de dispariţie a opiniei publice, care devenise, la un moment dat, incapabilă de-a se face auzită; apoi, imediat după aceea, de a se forma pur şi simplu. Aceasta antrenează, evident, importante consecinţe în politică, în ştiinţele aplicate, în justiţie, în cunoaşterea artistică.

Construirea unui prezent, care vrea să uite trecutul şi să dea impresia că nu mai crede în viitor, şi în care moda însăşi, de la îmbrăcăminte la cîntăreţi, s-a imobilizat, se realizează printr-o mişcare circulară neîncetată a informaţiei, revenind de fiecare dată la o listă succintă a aceloraşi nimicuri, anunţate emfatic ca ştiri importante, în timp ce ştirile cu adevărat importante, despre ceea ce se petrece efectiv, nu sînt remarcate decît arareori şi în sincope. Ele privesc întotdeauna condamnarea pe care această lume pare să o fi pronunţat împotriva propriei existenţe, etape ale autodistrugerii sale programate.

Prima intenţie a dominaţiei spectaculare era de a face să dispară cunoaşterea istorică în general şi, în mod special, aproape toate informaţiile şi comentariile rezonabile asupra trecutului cel mai recent. O atît de flagrantă evidenţă n-are nevoie să fie explicată. Spectacolul organizează cu măiestrie ignorarea a tot ceea ce se întîmplă şi, imediat după asta, uitarea a ceea ce a ajuns să fie totuşi cunoscut. Faptul cel mai important este şi cel mai bine ascuns. Nimic n-a fost acoperit cu atîtea minciuni comandate, în aceşti douăzeci de ani, ca istoria acelui mai 1968. Cîteva învăţăminte utile au fost trase totuşi din unele studii demistificatoare despre evenimentele acelor zile şi despre originea lor, dar ele sînt secretul statului.

În Franţa, acum mai bine de zece ani, un preşedinte al Republicii, uitat apoi, dar plutind atunci la suprafaţa spectacolului, îşi exprima naiv bucuria ce o simţea «ştiind că vom trăi de acum într-o lume fără memorie, în care, precum pe întinderea unei ape, o imagine ia locul altei imagini, şi tot aşa la nesfîrşit». E într-adevăr comod pentru cel ce se află la cîrmă şi ştie să se menţină acolo. Sfîrşitul istoriei este un agreabil repaus pentru orice putere prezentă. El îi garantează succesul absolut al tuturor întreprinderilor sale ori cel puţin zarva succesului.

O putere absolută suprimă cu atît mai radical istoria cu cît are, în această acţiune, interese şi obligaţii mai imperioase şi, mai ales, după cum a descoperit în ea facilităţi practice mai mari sau mai mici de execuţie. Qin Shi Huangdi a ordonat arderea cărţilor, dar n-a reuşit să le facă să dispară. Stalin a împins mai departe realizarea unui asemenea proiect în secolul nostru, dar, în ciuda complicităţilor de tot felul de care s-a bucurat în afara graniţelor imperiului său, rămînea, totuşi, o întinsă zonă a lumii inaccesibilă poliţiei lui, unde şarlataniile sale erau luate în derîdere. Spectacularul integrat a făcut şi mai mult, folosindu-se de metode cu totul noi şi operînd de această dată la nivel planetar. De inepţia care se face respectată pretutindeni, e interzis a mai rîde; în orice caz a devenit imposibil de a da de ştire că se rîde de ea.

Domeniul istoriei era memorabilul, totalitatea evenimentelor ale căror consecinţe s-ar face simţite vreme îndelungată. De asemenea, era cunoaşterea a ceea ce ar trebui să dureze şi ar ajuta la înţelegerea, cel puţin în parte, a ceea ce s-ar întîmpla din nou: «o agoniseală pentru vecie», spune Tucidide. Prin aceasta, istoria era măsura unei noutăţi veritabile, iar cine vinde noutatea are tot interesul să facă să dispară mijlocul de a o măsura. Cînd importantul este echivalat, la nivel social, cu ceea ce e instantaneu, şi va fi încă instantaneu în clipa următoare, alta şi aceeaşi, şi pe care o va înlocui mereu o altă importanţă instantanee, atunci se poate spune că metoda utilizată garantează un fel de eternitate zgomotoasă a acestei non-importanţe.

Preţiosul avantaj pe care spectacolul şi l-a asigurat din această scoatere în afara legii a istoriei, prin care condamna întreaga istorie recentă să treacă în clandestinitate, şi prin care a reuşit să facă uitat spiritul istoric în societate, este folosit în primul rînd pentru a-şi disimula propria istorie: mişcarea însăşi a recentei sale cuceriri a lumii. Puterea sa a devenit deja familiară, de parcă ar fi fost aşa dintotdeauna. Toţi uzurpatorii au dorit să facă uitat faptul că tocmai au parvenit.

Odată cu distrugerea istoriei, evenimentul contemporan însuşi se îndepărtează deîndată la o distanţă fabuloasă, printre povestirile sale neverificabile, printre statisticile sale incontrolabile, printre explicaţiile sale neverosimile şi raţionamentele sale de nesusţinut. Prostiilor afirmate în mod spectacular nu le-ar putea răspunde decît cei care se ocupă de mass-media, prin respectuoase rectificări sau dojeniri, şi acestea cu zgîrcenie făcute, căci, dincolo de crasa lor ignoranţă, solidaritatea lor profesională şi afectivă cu autoritatea generală a spectacolului şi cu societatea pe care el o exprimă, le face o datorie, dar şi o plăcere, din a rămîne mereu apropiaţi acestei autorităţi, a cărei maiestate nu trebuie lezată. Nu trebuie uitat că orice asemenea individ, şi prin salariu dar şi prin alte recompense sau despăgubiri, are întotdeauna un stăpîn, uneori chiar mai mulţi; în plus, el ştie că nu e de neînlocuit.

Toţi experţii sînt mediatici-statali şi nu sînt recunoscuţi ca experţi decît prin asta. Orice expert îşi serveşte stăpînul, căci fiecare din vechile posibilităţi de independenţă a fost redusă puţin cîte puţin la zero de către condiţiile de organizare a societăţii actuale. Expertul care serveşte cel mai bine este, desigur, cel care minte. Cei care au nevoie de expert sînt, din motive diferite, falsificatorul şi ignorantul. Acolo unde individul nu mai recunoaşte nimic prin el însuşi, va fi precis lămurit de expert. Odinioară, era normal să existe experţi în arta etruscilor şi ei erau întotdeauna competenţi, deoarece arta etruscă nu poate fi găsită pe piaţă. Dar, de exemplu, o epocă care descoperă că e rentabil să falsifice pe cale chimică unele vinuri celebre, nu va putea să le vîndă decît dacă a format şi nişte experţi în vinuri care vor pregăti pivniţele astfel încît să le priască noile parfumuri, mai uşor de recunoscut. Cervantes notează că «sub o haină jerpelită, poţi găsi adesea un bun băutor». Cel care cunoaşte vinul ignoră, de obicei, regulile industriei nucleare; dar dominaţia spectaculară consideră că dacă un expert şi-a bătut joc de el în privinţa industriei nucleare, un alt expert va putea proceda la fel cînd e vorba de vin. Şi se ştie, de exemplu, în ce măsură expertul în meteoreologie mediatică ce anunţă temperaturile sau precipitaţiile pentru următoarele 48 de ore, este obligat la multe omisiuni de către imperativul de a menţine nişte echilibre economice, turistice şi regionale, cînd atîţia oameni circulă atît de des pe atîtea şosele, între destinaţii la fel de devastate; poate că de aceea el ar avea mai mult succes ca măscărici.

Un alt aspect al dispariţiei oricărei cunoaşteri istorice obiective este legat de statutul oricărei reputaţii personale, care a devenit maleabilă şi rectificabilă după bunul plac al celor care controlează întreaga informaţie, atît cea care se receptează, cît şi cea, mult diferită, care se difuzează; ei au deci dreptul de a falsifica orice. Căci o evidenţă istorică despre care nimeni nu vrea să ştie nimic în spectacol nu mai este evidenţă. Acolo unde nimeni nu are decît renumele care i-a fost atribuit ca o favoare prin bunăvoinţa unei Curţi spectaculare, dizgraţia riscă să apară instantaneu. O notorietate antispectaculară a devenit ceva extrem de rar. Eu însumi sînt unul din ultimii supravieţuitori care mai are una şi care nu a avut niciodată o alta. Dar aceasta a devenit şi extraordinar de suspect. Societatea s-a proclamat în mod oficial spectaculară. A fi cunoscut în afara relaţiilor spectaculare echivalează cu a fi cunoscut ca un duşman al societăţii.

Este permis să schimbi în întregime trecutul unui om, să-l modifici radical, să-l recreezi în stilul proceselor de la Moscova; şi aceasta fără să fii nevoit măcar să recurgi la toate formalităţile unui proces. Poţi să ucizi cu cele mai mici eforturi. Martorii falşi, ori poate neîndemînatici – dar ce capacitate a mai rămas spectatorilor să-şi dea seama de această neîndemînare, ei, care vor fi martorii isprăvilor acestor falşi martori? – şi falsele documente, întotdeauna impecabile, nu pot să lipsească din arsenalul celor care guvernează spectacularul integrat sau al aliaţilor lor. Nu mai poţi deci crede, despre nimeni, nimic din ceea ce n-ai cunoscut tu însuţi şi în mod direct. Dar, de fapt, nici nu mai e nevoie prea des să acuzi pe nedrept pe cineva. Din momentul în care deţii mecanismul prin care se realizează singura verificare socială pe deplin şi universal recunoscută, poţi să spui ce vrei. Mişcarea demonstraţiei spectaculare se verifică mergînd pur şi simplu în cerc: prin reveniri, prin repetări, prin afirmaţii făcute întotdeauna numai în acel spaţiu în care se fac afirmaţii publice şi în care ele pot deveni credibile, deoarece numai la asta va fi toată lumea martor. Autoritatea spectaculară poate în acelaşi timp să nege orice, o dată, de trei ori, şi să spună că nu va mai vorbi despre un lucru şi să vorbească despre altceva, ştiind prea bine că nu mai riscă nici o ripostă, nici pe terenul său şi nici pe un alt teren. Căci nu mai există agora, nu mai există comunitate generală; nici chiar comunităţi restrînse la grupuri intermediare sau la instituţii autonome, la saloane sau cafenele, la muncitorii dintr-o singură întreprindere; nu mai există nici un loc în care discuţiile despre adevărurile care-i privesc pe cei în cauză să se poată elibera efectiv de stînjenitoarea prezenţă a discursului mediatic şi a diferitelor forţe organizate pentru a-l susţine. Nu mai există acum judecată, garantată ca relativ independentă, a celor care alcătuiau lumea savantă; a celor care, de exemplu, îşi trăgeau odinioară mîndria dintr-o capacitate de verificare permiţîndu-le să abordeze ceea ce se numea istoria imparţială a faptelor, şi să se creadă, cel puţin, că ea merita să fie cunoscută. Nu mai există nici măcar adevăr bibliografic incontestabil, ceea ce va permite cu atît mai bine rezumatelor informatizate din fişierele bibliotecilor naţionale să şteargă orice urmă a unui asemenea adevăr. Te cuprinde tulburarea gîndindu-te la ce au fost odată magistraţii, medicii, istoricii şi la obligaţiile imperative pe care ei şi le asumau, adesea, în limitele competenţelor lor: oamenii seamănă tot mai mult cu vremea lor decît cu părinţii lor.

Un fapt despre care spectacolul îşi permite să nu vorbească timp de trei zile este ca şi inexistent. Căci el vorbeşte atunci despre un alt fapt, iar de-acum, acesta e cel care există. Consecinţele practice ale unei asemenea situaţii sînt, după cum se poate vedea, imense.

Se credea că istoria a apărut în Grecia, odată cu democraţia. Se poate dovedi şi că dispare din lume odată cu ea.

Trebuie să adăugăm, totuşi, la această listă de succese ale puterii, şi un rezultat negativ pentru ea: un stat, în gestiunea căruia se instalează durabil un mare deficit de cunoştinţe istorice, nu mai poate fi condus în mod strategic.

Societatea care se anunţă democratică, atunci cînd a ajuns în stadiul spectacularului integrat, pare să fie admisă pretutindeni ca realizare a unei perfecţiuni fragile. Astfel încît ea nu mai trebuie expusă atacurilor pentru că este fragilă; pe de altă parte, nu mai este atacabilă, deoarece este perfectă, aşa cum nu a fost niciodată vreo societate. Ea este o societate fragilă pentru că are mari dificultăţi să-şi ţină sub control periculoasa expansiune tehnologică. Dar este o societate perfectă pentru a fi guvernată, dovada cea mai bună fiind aceea că toţi cei care aspiră la guvernare vor s-o facă prin aceleaşi procedee, şi să menţină această societate aproape neschimbată. Este pentru prima oară în Europa contemporană că nici un partid sau fracţiune a vreunui partid nu mai încearcă măcar să susţină că ar dori să schimbe ceva important. Marfa nu mai poate fi criticată de nimeni: nici ca sistem general şi nici chiar ca subprodus anume pe care conducătorii de întreprinderi vor fi avut chef să-l lanseze temporar pe piaţă.

Pretutindeni unde domneşte spectacolul, singurele forţe organizate sînt cele care doresc spectacolul. Nici o forţă nu mai poate fi deci duşmanul a ceea ce există şi nu mai poate încălca omertà care cuprinde totul. S-a terminat cu această îngrijorătoare concepţie care a dominat mai bine de două secole, conform căreia societatea putea fi criticată şi transformată, reformată sau revoluţionată. Şi nu s-a ajuns aici datorită apariţiei unor argumente noi, ci pur şi simplu pentru că argumentele au devenit inutile. Iar prin acest rezultat se va măsura nu atît fericirea generală, cît forţa redutabilă a reţelelor tiraniei.

Niciodată cenzura n-a fost mai perfectă. Niciodată opinia celor care mai sînt convinşi încă, în unele ţări, că au rămas cetăţeni liberi n-a fost mai puţin autorizată să se facă publică, de fiecare dată cînd e vorba de o alegere care priveşte viaţa lor reală. Niciodată n-a fost permis de a-i minţi cu o atît de perfectă lipsă de urmări. Se consideră că spectatorul este cel care ignoră totul şi nu merită nimic. Cine priveşte mereu, pentru a afla continuarea, nu va acţiona niciodată: tocmai aşa trebuie să fie spectatorul. Se citează adesea cazul excepţiei Statelor Unite, unde Nixon a sfîrşit prin a pătimi la un moment dat de pe urma unei lungi serii de tăgăduiri cinic de neîndemînatice; dar această excepţie cu totul locală, care avea şi unele cauze mai vechi de ordin istoric, nu mai este la fel de evidentă şi astăzi, deoarece Reagan a putut face recent acelaşi lucru fără a fi pedepsit. Tot ceea ce nu este niciodată sancţionat este permis efectiv. A vorbi despre scandal este, deci, un semn de înapoiere. Un om de stat italian de prim rang, ministru şi în acelaşi timp membru în guvernul paralel numit P2, Potere Due, ar fi spus cîndva o vorbă ce rezumă cel mai profund perioada în care, imediat după Italia şi Statele Unite, a intrat întreaga lume: «Au existat scandaluri, dar azi nu mai există».

În 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx descria acţiunea invadatoare a statului în Franţa celui de-al doilea Imperiu, susţinut atunci de o jumătate de milion de funcţionari: «Totul devenise, astfel, un obiect al activităţii guvernamentale, de la podul, clădirea şcolii şi proprietatea comunală a unui sat, pînă la căile ferate, proprietăţile naţionale şi universităţile provinciale». Faimoasa problemă a finanţării partidelor politice se punea deja în epocă, deoarece Marx notează că «partidele care luptau rînd pe rînd pentru supremaţie, vedeau în luarea în stăpînire a acestui enorm edificiu principala pradă a învingătorului». Iată cum această afirmaţie pare totuşi puţin bucolică şi, cum se spune, depăşită, pentru că speculaţiile statului de astăzi privesc mai curînd noile oraşe şi autostrăzile, circulaţia subterană şi producţia de energie electro-nucleară, cercetarea petrolieră şi computerele, administrarea băncilor şi centrele social-culturale, modificările «peisajului audio-vizual» şi exporturile clandestine de arme, afacerile imobiliare şi industria farmaceutică, agroalimentaţia şi gestiunea spitalelor, creditele militare şi fondurile secrete ale guvernului, tot mai mari, care trebuie să administreze numeroasele servicii de protecţie a societăţii. Şi totuşi, Marx a rămas, din nefericire, prea multă vreme actual, atunci cînd vorbeşte în aceeaşi lucrare despre guvernul «care nu ia decizii noaptea pentru a le executa ziua, ci decide ziua şi execută noaptea».

Această democraţie, atît de perfectă, fabrică ea însăşi imposibilul său inamic, terorismul. Ea doreşte, într-adevăr, să fie apreciată mai degrabă în funcţie de duşmanii săi decît de rezultatele sale. Istoria terorismului este scrisă de către stat; ea este deci educativă. Populaţiile spectatoare nu pot, desigur, să ştie totul despre terorism, dar pot şti întotdeauna destul pentru a fi convinse că, în raport cu acest terorism, totul va trebui să-i pară mai acceptabil, în orice caz, mai raţional şi mai democratic.

Modernizarea represiunii a ajuns să formeze, în experienţa-pilot a Italiei, mai întîi, sub numele de «pocăiţi», acuzatori profesionişti sub jurămînt; sînt cei care, la prima lor apariţie în secolul al XVII-lea, în timpul tulburărilor provocate de Frondă, au fost numiţi «martori cu brevet». Acest progres spectacular al Justiţiei a făcut să se umple închisorile italiene cu mii de oameni care ispăşesc un război civil care n-a avut loc, un fel de amplă insurecţie armată, care numai din întîmplare nu s-a declanşat vreodată, un pucism ţesut din pînza viselor.

Se poate remarca faptul că interpretarea misterelor terorismului pare să fi introdus o simetrie între opiniile contradictorii, ca şi cum ar fi vorba de două şcoli filosofice susţinînd concepţii metafizice absolut antagoniste. Unii n-ar vedea în terorism decît nişte evidente manipulări ale serviciilor secrete; alţii ar fi de părere că, dimpotrivă, nu trebuie să reproşăm teroriştilor decît lipsa lor totală de sens istoric. Folosirea cît de cît a logicii istorice ne-ar permite să conchidem însă destul de repede că nu există nici o contradicţie în faptul că oamenii cărora le lipseşte orice sens istoric pot fi în acelaşi timp manipulaţi; şi chiar mai uşor decît alţii. Este, de asemenea, mult mai uşor de a face să se «pocăiască» pe cineva căruia i se poate demonstra că se ştia dinainte totul despre ceea ce el a crezut că face neconstrîns. Ideea că e de ajuns să infiltrezi cîţiva oameni în anumite puncte ale reţelei pentru a o face să funcţioneze şi apoi să se prăbuşească, este un efect inevitabil al formelor organizaţionale clandestine de tip militar. În chestiunile de evaluare a luptelor armate, critica trebuie să analizeze cîteodată una din aceste operaţiuni în mod specific, fără a se lăsa derutată de o eventuală asemănare generală între ele. Ar trebui, de altfel, să ne aşteptăm, ca la ceva probabil din punct de vedere logic, la faptul că serviciile de protecţie ale statului vor utiliza toate avantajele de care se bucură pe terenul spectacolului, care a fost organizat de multă vreme tocmai în acest scop. Ceea ce uimeşte însă şi pare a fi oarecum disonant este dificultatea de a-şi da seama de un asemenea fapt.

Interesul actual al justiţiei represive în acest domeniu constă, desigur, în a generaliza cît mai repede posibil. Important la acest tip de marfă este ambalajul sau eticheta, benzile de codare. Toţi duşmanii democraţiei spectaculare sînt echivalenţi, după cum echivalente sînt toate democraţiile spectaculare. Astfel, nu mai poate să existe drept de azil pentru terorişti, şi chiar dacă nu li se reproşează de a fi fost terorişti, ei vor deveni cu siguranţă, iar extrădarea se impune. În noiembrie 1978, în cazul lui Gabor Winter, tînăr muncitor tipograf acuzat de către guvernul Republicii Federale Germania că ar fi redactat cîteva manifeste revoluţionare, d-ra Nicole Pradain, reprezentantă a ministerului public în faţa Camerei de acuzare a Curţii de Apel din Paris, a demonstrat repede că «motivaţiile politice», singurul motiv de refuz al extrădării prevăzut de convenţia franco-germană din 29 noiembrie 1951, nu puteau fi invocate:

«Gabor Winter nu este un delincvent politic, ci unul social. El refuză constrîngerile sociale. Un adevărat delincvent politic nu are sentimentul de respingere în faţa societăţii. El luptă împotriva structurilor politice şi nu, cum face Gabor Winter, împotriva celor sociale.» Noţiunea de delict politic considerabil n-a fost recunoscută în Europa decît din momentul în care burghezia s-a ridicat cu succes împotriva structurilor sociale preexistente. Calitatea de delict politic nu putea fi separată de diversele intenţii ale criticii sociale. Aşa s-a întîmplat în cazurile lui Blanqui, Varlin, Durruti. Se simulează aşadar acum că s-ar dori menţinerea, precum a unui lux nu prea costisitor, a unui delict pur politic, pe care nimeni, fără îndoială, nu va mai avea ocazia să-l comită vreodată, pentru că nimeni nu se mai interesează de aşa ceva; cu excepţia profesioniştilor politicii, ale căror delicte nu sînt aproape niciodată pedepsite, şi care nici măcar nu se numesc politice. Toate delictele şi crimele sînt pur şi simplu sociale. Dar, dintre toate crimele sociale, nici una nu va fi atît de gravă ca cea a nesăbuitei pretenţii de a vrea să mai schimbi ceva în această societate, convinsă că singura ei vină este de a fi fost prea bună şi prea răbdătoare pînă acum, dar care nu mai vrea să fie blamată.

În scopul dizolvării logicii, au fost utilizate, în funcţie de interesele fundamentale ale noului sistem de dominaţie, diferite mijloace, care au operat oferindu-şi mereu un ajutor reciproc. Majoritatea acestor mijloace aparţin instrumentarului tehnic experimentat şi popularizat de către spectacol; unele sînt însă legate mai curînd de psihologia de masă a supunerii.

Pe planul tehnicilor, din momentul în care imaginea construită şi aleasă de către altcineva a devenit principalul mod de raportare a individului la lumea pe care odinioară o privea prin el însuşi, oriunde s-ar fi aflat, nu mai poate fi ignorat faptul că imaginea va tolera orice, deoarece în interiorul unei aceleiaşi imagini se poate suprapune fără probleme totul. Fluxul imaginilor cuprinde totul, iar acest simplificat al lumii sensibile este dirijat de către un altcineva după bunul său plac. Acelaşi «altcineva» hotărăşte încotro va merge acest curent şi ritmul a ceea ce va trebui să se întîmple în el, sub forma unei neîncetate surprize arbitrare, nelăsînd nici un moment de răgaz reflecţiei, şi cu totul independent de ceea ce înţelege şi crede spectatorul despre el. În această experienţă concretă a supunerii permanente, se află rădăcina psihologică a adeziunii atît de generale la ceea ce este şi căruia i se recunoaşte ipso facto o valoare suficientă. Discursul spectacular ţine sub tăcere, în afară de ceea ce e propriu-zis secret, tot ce nu-i convine. El izolează întotdeauna, din ansamblul imaginilor pe care le prezintă, circumstanţele şi trecutul, intenţiile şi consecinţele. El este deci total ilogic. Pentru că nimeni nu mai poate să-l contrazică, spectacolul are dreptul să se contrazică pe sine, să-şi modifice trecutul. Sfidătoarea atitudine a servitorilor săi, atunci cînd trebuie să facă cunoscută o versiune nouă, şi poate mai falsă decît precedentele, a anumitor fapte, constă în a corecta cu severitate ignoranţa şi interpretările greşite atribuite spectatorului, cînd, de fapt, tocmai ei sînt aceia care se grăbeau cu o zi înainte să răspîndească această eroare, cu obişnuita lor siguranţă de sine. Astfel, funcţia educativă a spectacolului şi ignoranţa spectatorilor trec pe nedrept ca factori antagonici, atîta vreme cît ei se nasc unul din celălalt. Limbajul binar al computerului este, de asemenea, o irezistibilă provocare la a admite în fiecare clipă, fără rezerve, ceea ce a fost programat conform dorinţei altcuiva, şi care apare ca sursă atemporală a unei logici superioare, imparţiale şi totale. Ce cîştig de viteză şi de vocabular, pentru a-şi forma o părere despre tot! Cîştig politic? Cîştig social? Trebuie să alegem. Ori unul ori celălalt. Alegerea mea se impune. Ni se şopteşte, şi ştim prea bine cui servesc aceste structuri. Nu este, deci, surprinzător că, încă din copilărie, şcolarii vor deprinde cu uşurinţă, dar şi cu entuziasm, Ştiinţa Absolută a informaticii, în timp ce vor ignora tot mai mult lectura, care pretinde o judecată efectivă la fiecare rînd şi care este, de altfel, singura ce poate oferi accesul la vasta experienţă umană antespectaculară. Căci conversaţia este aproape moartă, la fel cum morţi vor fi în curînd şi mulţi dintre care ştiau să vorbească.

Pe planul mijloacelor gîndirii populaţiilor contemporane, prima cauză a decadenţei ţine, fără îndoială, de faptul că nici un discurs prezentat în spectacol nu admite replică; dar logica nu s-a format socialmente decît în dialog. De asemenea, în momentul în care s-a generalizat respectul faţă de ceea ce se spune în spectacol, care e considerat a fi important, bogat, prestigios, şi care e autoritatea însăşi, se generalizează printre spectatori şi dorinţa de a fi la fel de ilogici ca spectacolul, pentru a etala o imagine individuală a acestei autorităţi. În fine, logica nu e simplă şi nimeni n-a dorit să-i înveţe aşa ceva. Nici un drogat nu studiază logica, pentru că nu mai are nevoie de ea şi pentru că nici nu are posibilitatea s-o facă. Această lene a spectatorului este şi cea a oricărui cadru intelectual, a specialistului format la repezeală, care va încerca ori de cîte ori va putea să ascundă îngustimea orizontului său de cunoştinţe prin repetarea dogmatică a aceluiaşi argument de autoritate ilogică.

Se crede în general că cei care au dovedit cea mai mare incapacitate în materie de logică au fost tocmai cei care s-au proclamat revoluţionari. Acest reproş nejustificat provine dintr-o epocă anterioară, în care aproape toată lumea gîndea cu un minimum de logică, excepţie strălucită făcînd cretinii şi militanţii; la aceştia din urmă, lipsa de logică se asocia cu o rea credinţă, dorită deoarece era considerată eficace. Dar este cu neputinţă să neglijăm astăzi faptul că utilizarea intensivă a spectacolului a transformat, cum era de aşteptat, majoritatea contemporanilor în ideologi, deşi numai din cînd în cînd şi fragmentar. Lipsa de logică – adică pierderea posibilităţii de a recunoaşte instantaneu ceea ce este important şi ceea ce este minor sau în afara chestiunii; ceea ce este incompatibil sau, invers, ceea ce ar putea să se presupună reciproc, tot ceea ce implică o anumită consecinţă şi, în acelaşi timp, tot ceea ce o interzice –, această boală a fost intenţionat injectată în doze mari în populaţie de către anesteziştii-reanimatori ai spectacolului. Contestatarii n-au fost nicidecum mai iraţionali decît cei supuşi. Atîta doar că la ei această iraţionalitate generală este mai evidentă, deoarece, făcîndu-şi cunoscut proiectul, au încercat să realizeze o operaţie practică, fie şi numai pentru a citi anumite texte şi a arăta că le înţeleg sensul. Ei şi-au impus deci anumite obligaţii de a domina logica, dar şi strategia, care este tocmai spaţiul privilegiat al derulării logicii dialectice a conflictelor. În acelaşi timp, la fel ca ceilalţi, şi ei au fost lipsiţi de elementara capacitate de a se orienta cu ajutorul vechilor instrumente imperfecte ale logicii formale. În ceea ce-i priveşte, aşadar, nici o îndoială cu privire la lipsa lor de logică. Cît despre ceilalţi, nici nu se pune o asemenea problemă.

Individul pe care această gîndire spectaculară sărăcită l-a marcat în profunzime, mai mult decît oricare element al formării sale, se pune astfel încă de la începutul jocului în serviciul ordinii stabilite, chiar dacă intenţia sa subiectivă a fost cu totul opusă acestui rezultat. El va folosi, în esenţă, limbajul spectacolului, pentru că e singurul care-i este familiar şi în care a fost învăţat să vorbească. El va dori, fără îndoială, să se dovedească un inamic al retoricii sale, dar îi va utiliza sintaxa. Aceasta e una din cele mai importante reuşite ale dominaţiei spectaculare. Dispariţia atît de rapidă a vocabularului anterior nu este decît un moment al acestei operaţiuni, pe care o serveşte.

Anularea personalităţii însoţeşte în mod inevitabil condiţiile unei existenţe supuse în mod concret normelor spectaculare, şi astfel tot mai separate de posibilităţile de a cunoaşte experienţe care să fie autentice şi de a-şi descoperi astfel preferinţele individuale. În mod paradoxal, individul va trebui să se renege în permanenţă, dacă vrea să se bucure de o minimă consideraţie într-o astfel de societate. Această existenţă postulează într-adevăr o fidelitate mereu schimbătoare, o suită de adeziuni mereu dezamăgitoare la produse falacioase. Este vorba de a alerga repede pe urmele inflaţiei semnelor depreciate ale vieţii. Drogul te ajută să te conformezi la această organizare a lucrurilor; nebunia te ajută să scapi de ea.

În tot felul de afaceri ale acestei societăţi, în care distribuţia bunurilor s-a centralizat de aşa manieră încît a devenit stăpînă, în chip notoriu şi în chip secret deopotrivă, peste definiţia însăşi a ceea ce va putea fi bunul, se întîmplă să se atribuie anumitor persoane calităţi, sau cunoştinţe, sau uneori chiar vicii, perfect imaginare, pentru a explica prin asemenea cauze dezvoltarea satisfăcătoare a anumitor acţiuni; şi aceasta în scopul unic de a ascunde, sau cel puţin de a disimula pe cît posibil, funcţia diverselor alianţe care decid totul.

Totuşi, în ciuda frecventelor sale intenţii, şi a covîrşitoarelor sale mijloace, de a pune în lumină deplina dimensiune a numeroaselor personalităţi presupus remarcabile, societatea actuală, şi nu doar prin tot ceea ce a înlocuit astăzi artele, sau prin discursurile despre asta, demonstrează mult mai adesea contrariul: incapacitatea completă se izbeşte de o altă incapacitate comparabilă; ele se stîrnesc una pe alta, aşteptînd ca cealaltă să se zăpăcească prima. Se întîmplă ca un avocat, uitînd că nu figurează într-un proces decît pentru a fi omul unei cauze, să se lase sincer influenţat de un raţionament al avocatului advers, chiar dacă acest raţionament a fost la fel de puţin riguros ca şi al său. Se întîmplă, de asemenea, ca un suspect, nevinovat, să mărturisească pentru o clipă crima pe care n-a comis-o, pentru simplul motiv că a fost impresionat de logica ipotezei celui care l-a denunţat şi care vroia să-l scoată vinovat (cazul doctorului Archambeau, la Poitiers, în 1984).

Mac Luhan însuşi, primul apologet al spectacolului, care părea imbecilul cel mai convins al secolului său, şi-a schimbat părerea descoperind, în sfîrşit, în 1976, că «presiunea mass-mediei conduce spre iraţional» şi că ar deveni urgent să i se tempereze întrebuinţarea. Gînditorul din Toronto petrecuse mai înainte cîteva decenii minunîndu-se de multiplele libertăţi pe care le aducea acest «sat planetar», atît de instantaneu şi de simplu accesibil tuturor. Satele, spre deosebire de oraşe, au fost întotdeauna dominate de conformism, de izolare, de supraveghere meschină, de plictis, de bîrfele mereu repetate despre aceleaşi cîteva familii. Ei, tocmai aşa arată de-acum vulgaritatea planetei spectaculare, unde nu mai e posibil să faci diferenţa între dinastia Grimaldi-Monaco, sau Burbon-Franco, şi cea care îi înlocuise pe Stuarţi. Totuşi, discipoli ingraţi încearcă astăzi să uite de Mac Luhan şi să-i reîmprospăteze primele găselniţe, urmărind, la rîndul lor, o carieră în elogiul mediatic al tuturor acestor noi libertăţi care ar putea fi «la alegere» în mod aleatoriu în efemer. Dar probabil că se vor renega mai repede decît inspiratorul lor.

Spectacolul nu ascunde că există pericole care dau tîrcoale ordinii minunate pe care a instaurat-o. Poluarea oceanelor şi distrugerea pădurilor ecuatoriale ameninţă reînnoirea oxigenului pe Pămînt; stratul său de ozon rezistă cu greu progresului industrial; radiaţiile de origine nucleară se acumulează ireversibil. Spectacolul conchide doar că toate acestea sînt fără importanţă. El nu vrea să discute decît despre date şi doze. Si numai prin asta reuşeşte să liniştească; ceea ce un spirit prespectacular ar fi considerat drept imposibil.

Metodele democraţiei spectaculare sînt de o mare supleţe, spre deosebire de simpla brutalitate a diktat-ului totalitar. Se poate păstra numele (berii, al vitei, al filosofului) atunci cînd lucrul a fost schimbat în secret. Se poate la fel de bine schimba numele atunci cînd lucrul a fost continuat în mod secret: de exemplu, în Anglia, uzina de tratare a deşeurilor nucleare de la Windscale a fost nevoită să schimbe numele localităţii sale în Sellafield, pentru a risipi mai bine suspiciunile, după un dezastruos incendiu în 1957, însă această tratare toponimică n-a împiedicat creşterea mortalităţii prin cancer şi leucemie în împrejurimile sale. Guvernul englez, aflăm asta în mod democratic treizeci de ani mai tîrziu, decisese atunci să păstreze secret un raport asupra catastrofei, pe care îl considera, şi nu fără temei, de natură să zdruncine încrederea pe care publicul o acorda energiei nucleare.

Practicile nucleare, militare sau civile, necesită o doză de secret mai mare decît oriunde în altă parte; unde, cum se ştie, e deja nevoie de mult secret. Pentru a uşura viaţa, adică minciunile, savanţilor aleşi de către stăpînii acestui sistem, s-a descoperit utilitatea schimbării şi a măsurilor, a modificării lor după un mai mare număr de puncte de vedere, a rafinării lor, pentru a putea jongla, după caz, cu mai multe astfel de cifre greu convertibile. De aceea putem dispune, pentru a evalua radioactivitatea, de unităţile de măsură următoare: curie, becquerel, röntgen, rad, alias centigray, rem, fără a uita facilul milirad şi sivertul, care nu este altceva decît o porţie de 100 de remi. Aceasta evocă amintirea subdiviziunilor monedei englezeşti, căreia străinii nu-i stăpîneau prea uşor complexitatea, pe vremea cînd Sellafield se numea încă Windscale.

Ne putem imagina ce rigoare şi ce precizie au putut atinge, în secolul XIX, istoria războaielor şi, în consecinţă, teoreticienii strategiei dacă, pentru a nu da informaţii prea confidenţiale comentatorilor neutri sau istoricilor inamici, s-ar fi făcut raportul unei campanii în următorii termeni: «Faza preliminară comportă o serie de înfruntări în care, de partea noastră, o solidă avangardă, constituită din patru generali şi unităţile plasate sub comanda lor, se ciocnesc de un corp inamic numărînd 13 000 de baionete. În faza următoare, se dezvoltă o bătălie ordonată, îndelung disputată, în care s-a angajat întreaga noastră armată, cu cele 290 de tunuri ale sale şi cu cavaleria sa grea de 18 000 de săbii, în vreme ce adversarul i-a opus trupe care nu aliniau mai puţin de 3 600 de locotenenţi de infanterie, patruzeci de căpitani de husari şi douăzecişipatru de cuirasieri. După alternanţa eşecurilor şi succeselor de o parte şi de alta, bătălia poate să fie considerată în cele din urmă ca indecisă. Pierderile noastre, mai degrabă sub cifra medie care se constată de obicei în lupte de o durată şi de o intensitate comparabile, sînt sensibil superioare celor ale grecilor la Marathon, dar rămîn inferioare celor ale prusacilor la Iena». După acest exemplu, nu este imposibil pentru un specialist să-şi facă o idee vagă despre forţele angajate. Dar conducerea operaţiunilor poate fi sigură că rămîne dincolo de orice judecată.

În iunie 1987, Pierre Bacher, director-adjunct cu echipamentul la E.D.F.[1], a expus ultima doctrină a securităţii centralelor nucleare. Înzestrîndu-le cu vane şi filtre, devine mult mai uşor de evitat catastrofele majore, fisurarea sau explozia unei incinte, care ar atinge ansamblul unei «regiuni». Este ceea ce obţii atunci cînd vrei să izolezi prea mult. E mai bine, atunci cînd maşina dă semne că se ambalează, să decompresezi încet, iradiind o mică porţiune învecinată de cîţiva kilometri, vecinătate care va fi de fiecare dată foarte diferit şi aleatoriu prelungită de capriciul vînturilor. El dezvăluie că, în cei doi ani precedenţi, discretele încercări făcute la Cadarache, în regiunea Drôme, «au demonstrat în mod concret că scăpările – în mod esenţial scăpări de gaz – nu depăşesc cîteva unităţi la mie, în cel mai rău caz unu la sută din radioactivitatea aflată în incintă». Acest rău rămîne aşadar foarte moderat: unu la sută. Înainte, eram siguri că nu există nici un risc, cu excepţia accidentelor, logic imposibile. Primii ani de experienţă au schimbat acest raţionament în felul următor: deoarece accidentul este întotdeauna posibil, ceea ce trebuie să evităm este ca el să atingă un prag catastrofic, iar asta nu e greu. E de-ajuns să contaminezi puţin cîte puţin, cu moderaţie. Cine nu se simte infinit mai sănătos mulţumindu-se vreme de cîţiva ani să bea 140 de centilitri de vodcă pe zi, în loc să înceapă imediat să se îmbete ca un polonez.

E cu siguranţă păcat că societatea omenească se loveşte de probleme atît de arzătoare în momentul în care a devenit materialmente imposibil să se facă auzită cea mai mică obiecţie la discursul mărfii; în momentul în care dominaţia, tocmai pentru că este scutită de către spectacol să răspundă pentru deciziile şi justificările sale fragmentare sau delirante, crede că nu mai are nevoie să gîndească; şi într-adevăr nu mai ştie să gîndească. Oricît de hotărît ar fi democratul, n-ar fi preferat el să i se fi ales nişte stăpîni mai inteligenţi?

La conferinţa internaţională de experţi ce s-a ţinut la Geneva în decembrie 1986, era vorba pur şi simplu de interzicerea mondială a producerii de clorofluorcarbon, gazul care face să dispară de puţin timp încoace, dar cu mare viteză, stratul subţire de ozon care proteja această planetă – de care ne vom aminti cîndva – împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor cosmice. Daniel Verilhe, reprezentant al filialei de produse chimice al firmei Elf-Aquitaine şi făcînd parte, în această calitate, dintr-o delegaţie franceză ferm opusă acestei interdicţii, făcea o remarcă plină de sens: «E nevoie de trei ani pentru a pune la punct eventuali înlocuitori, iar costurile pot fi de patru ori mai mari». Se ştie că acest efemer strat de ozon, la o asemenea altitudine, nu aparţine nimănui şi nu are nici o valoare comercială. Strategul industrial a putut deci să măsoare toată inexplicabila nepăsare economică a celor care-l contraziceau, prin acest apel la realitate: «Este foarte riscant să se întemeieze o strategie industrială pe imperative în materie de mediu».

Cei care începuseră, cu multă vreme în urmă, să critice economia politică definind-o ca «renegare desăvîrşită a omului» nu se înşelaseră. Ea va fi recunoscută prin această trăsătură.

Se poate auzi spunîndu-se că ştiinţa este supusă azi unor imperative de rentabilitate economică; dar aceasta a fost adevărat dintotdeauna. Ceea ce e nou, e că economia a ajuns să declare război deschis oamenilor; nu numai posibilităţilor vieţii lor, ci şi celor ale supravieţuirii lor. În acest moment, gîndirea ştiinţifică a ales, împotriva unei mari părţi a propriului său trecut antisclavagist, să servească dominaţia spectaculară. Ştiinţa poseda, înainte de a ajunge aici, o autonomie relativă. Ea ştia deci să-şi gîndească parcela sa de realitate, putînd astfel să contribuie imens la sporirea mijloacelor economiei. Cînd economia atotputernică a devenit nebună, iar timpurile spectaculare nu sînt nimic altceva, ea a suprimat ultimele urme ale autonomiei ştiinţifice, atît în plan metodologic, cît şi în planul condiţiilor practice ale activităţii «cercetătorilor». Nu se mai cere ştiinţei să înţeleagă lumea, sau să îmbunătăţească ceva din ea. I se cere să justifice instantaneu tot ceea ce se face. La fel de stupidă pe acest teren ca şi pe toate celelalte, pe care le exploatează cu cea mai dezastruoasă nesăbuinţă, dominaţia spectaculară a doborît arborele uriaş al cunoaşterii ştiinţifice doar pentru a-şi ciopli din el un ciomag. Pentru a te supune acestei ultime cereri sociale a unei justificări evident imposibile, e mai bine să nu gîndeşti prea mult, ci să fii, dimpotrivă, destul de bine exersat în comodităţile discursului spectacular. Si într-adevăr, ştiinţa prostituată a acestor zile demne de dispreţ şi-a găsit în această carieră, cu uşurinţă şi cu multă bunăvoinţă, cea mai recentă specializare a sa.

Ştiinţa justificării mincinoase a apărut în mod firesc odată cu primele simptome ale decadenţei societăţii burgheze, cu proliferarea canceroasă a pseudo-ştiinţelor zise «ale omului»; dar medicina modernă, de exemplu, a putut, pentru o vreme, să se dea drept utilă, iar cei care învinseseră variola sau lepra erau alţii decît cei care au capitulat în mod josnic în faţa radiaţiilor nucleare sau chimiei agroalimentare. Se poate observa imediat că medicina nu mai are astăzi, desigur, dreptul de a apăra sănătatea populaţiei împotriva mediului patogen, căci asta ar însemna să se opună statului, ori cel puţin industriei farmaceutice. Dar activitatea ştiinţifică actuală dovedeşte ce-a putut să ajungă nu numai prin aceea că este obligată să tacă, ci şi prin ceea ce, foarte adesea, spune cu simplitate. Anunţînd în noiembrie 1985, după o experimentare de opt zile pe patru bolnavi, că au descoperit poate un remediu eficace împotriva SIDA, profesorii Even şi Andrieu de la spitalul Laënnec, au stîrnit, două zile mai tîrziu, după ce bolnavii au murit, unele obiecţii din partea mai multor medici, mai puţin avansaţi şi poate geloşi, pentru modul lor destul de grăbit de a face cunoscut ceea ce nu era decît o înşelătoare aparenţă de victorie, cu cîteva ore înaintea prăbuşirii. Iar aceşti profesori s-au apărat fără să se tulbure, afirmînd că «la urma urmelor, e mai bine să-ţi faci false speranţe decît să nu-ţi faci speranţe deloc». Ei erau chiar prea ignoranţi pentru a recunoaşte că acest argument, prin el însuşi, era o totală renegare a spiritului ştiinţific şi că el servise dintotdeauna să acopere profitabilele reverii ale şarlatanilor şi ale vrăjitorilor, în vremurile în care nu li se încredinţa conducerea spitalelor.

Cînd ştiinţa oficială ajunge să fie condusă în acest fel, asemeni tot restului spectacolului social care, sub o prezentare materialmente modernizată şi îmbogăţită, n-a făcut decît să reia foarte vechile tehnici ale bîlciurilor – iluzionişti, lătrători, clowni –, nu ne mai surprinde să vedem ce imensă autoritate recapătă în paralel, aproape pretutindeni, magii şi sectele, zen-ul ambalat sub vid sau teologiile mormonilor. Ignoranţa, care s-a aflat întotdeauna în slujba celor de la putere, a fost mereu exploatată prin ingenioase manevre care situau la marginea legii. Si ce moment mai favorabil decît cel în care analfabetismul a progresat atît de mult? Dar această realitate este negată, la rîndul său, printr-o altă demonstraţie de vrăjitorie. UNESCO adoptase, la întemeierea sa, o definiţie ştiinţifică, foarte precisă, a analfabetismului, pe care îşi propunea să-l combată în ţările înapoiate. Dar cînd s-a observat revenirea neaşteptată a aceluiaşi fapt ca ceva străin, de această dată în ţările zise avansate – asemeni celui care, aşteptîndu-l pe Grouchy, îl zăreşte apărînd pe Blücher în bătălia sa – a fost de-ajuns să fie mobilizată Garda experţilor; aceştia au luat pe sus dintr-un singur asalt irezistibil formula, înlocuind termenul de analfabetism cu cel de iletrism: cît de oportun poate să apară un «fals patriotic» pentru a susţine o bună cauză naţională. Iar pentru a clădi solid, între pedagogi, pertinenţa neologismului, se creează repede o nouă definiţie, ca şi cum ea ar fi admisă dintotdeauna, şi conform căreia, în timp ce analfabetul era, se ştie, cel care nu învăţase niciodată să citească, iletratul în sens modern este, dimpotrivă, cel care a învăţat să citească (şi a învăţat chiar mai bine decît înainte, pot s-o dovedească prompt şi imparţial chiar cei mai înzestraţi dintre teoreticienii şi istoricii oficiali ai pedagogiei), dar care, din întîmplare, a uitat pe urmă. Această surprinzătoare explicaţie ar risca să fie mai degrabă neliniştitoare dacă nu ar da impresia că evită, vorbind alături şi prefăcîndu-se că nu observă, prima consecinţă care ar fi venit în mintea tuturor în epoci mai ştiinţifice: şi anume că acest din urmă fenomen ar merita el însuşi să fie explicat şi combătut pentru că nu putuse să fie niciodată observat, nici chiar imaginat, în orice parte a lumii, înaintea recentelor progrese ale gîndirii avariate; cînd decadenţa explicaţiei însoţeşte îndeaproape decadenţa practicii.

Acum mai bine de o sută de ani, Le Nouveau Dictionnaire des Synonymes Français al lui A.-L. Sardou definea nuanţele pe care trebuie să se sesizăm între: falacios, înşelător, impostor, seducător, insidios, ademenitor, şi care, împreună, constituie astăzi un fel de paletă de culori ce se potrivesc pentru un portret al societăţii spectacolului. Nu aparţinea vremii sale, nici experienţei sale de specialist, să expună foarte clar sensurile învecinate, dar foarte diferite, ale pericolelor pe care trebuie în mod normal să se aştepte să le înfrunte orice grup care se dedă subversiunii şi urmînd, de exemplu, următoarea gradaţie: rătăcit, provocat, infiltrat, manipulat, uzurpat, răsturnat. Aceste nuanţe considerabile nu s-au înfăţişat niciodată, în orice caz, doctrinarilor «luptei armate».

«Falacios, din latinul fallaciosus, abil sau obişnuit să înşele, plin de viclenie: terminaţia acestui adjectiv este echivalentă cu superlativul lui înşelător. Ceea ce înşeală sau induce în eroare, în orice chip ar face-o, este înşelător: ceea ce este făcut pentru a înşela, pentru a abuza, pentru a arunca în greşeală cu intenţia clară de a înşela prin artificiul şi aparatul cel mai potrivit pentru a abuza, este falacios. Înşelător este un cuvînt generic şi vag; toate genurile de semne şi de aparenţe nesigure sînt înşelătoare: falacios desemnează falsitatea, viclenia, impostura studiată; sînt falacioase discursuri, proteste, raţionamente sofistice. Acest cuvînt se află în anumite raporturi cu altele, precum: impostor, seducător, insidios, ademenitor, dar fără echivalent. Impostor desemnează toate genurile de false aparenţe, sau de urzeli ţesute pentru a abuza sau pentru a dăuna; ipocrizia, de exemplu, calomnia etc. Seducător exprimă acţiunea proprie de a pune stăpînire pe cineva, de a-l tulbura cu mijloace îndemînatice şi insinuante. Insidios nu marchează decît acţiunea de a întinde cu îndemînare capcane şi de a-i face pe ceilalţi să cadă în ele. Ademenitor se mărgineşte la acţiunea subtilă de a surprinde pe cineva şi de a-l face să cadă în greşeală. Falacios reuneşte majoritatea acestor trăsături.»

Conceptul, încă tînăr, de dezinformare a fost de curînd importat din Rusia, odată cu multe alte invenţii utile gestiunii statelor moderne. El este mereu intens utilizat de către o putere sau, în mod analog, de către oameni care deţin un fragment de autoritate economică sau politică, pentru a menţine ceea ce este stabilit, dar atribuind întotdeauna acestei utilizări o funcţie contraofensivă. Ceea ce se poate opune unui singur adevăr oficial trebuie să fie neapărat o dezinformare emanînd de la puteri ostile, sau cel puţin de la rivali, şi care ar fi fost intenţionat falsificată prin rea-voinţă. Dezinformarea n-ar fi simpla negare a unui fapt care convine autorităţilor sau simpla afirmare a unui fapt care nu le convine: asta se numeşte psihoză. Spre deosebire de pura minciună, dezinformarea – şi iată prin ce conceptul este interesant pentru apărătorii societăţii dominante – trebuie să conţină fatalmente o anumită parte de adevăr, dar deliberat manipulată de către un inamic abil. Puterea care vorbeşte de dezinformare este convinsă că nu e nici ea lipsită de defecte, dar ştie că va putea atribui oricărei critici precise această excesivă insignifianţă care se află în natura dezinformării. Si că astfel nu va fi nevoită niciodată să-şi recunoască un defect anume.

În general, dezinformarea ar fi reaua folosire a adevărului. Cine o lansează este vinovat, iar cine o crede, imbecil. Dar cine ar fi deci abilul inamic? Aici, el nu poate fi terorismul, care nu riscă să «dezinformeze» pe nimeni, deoarece el este însărcinat să reprezinte ontologic greşeala cea mai grosolană şi mai puţin admisibilă. Graţie etimologiei sale, şi amintirilor contemporane ale înfruntărilor limitate care, către mijlocul secolului, au opus pentru puţină vreme Estul şi Vestul, spectacularul concentrat şi spectacularul difuz, capitalismul spectacularului integrat mai dă şi astăzi de crezut că inamicul său esenţial – prezentat uneori chiar ca bază de pregătire sau inspiraţie a teroriştilor – rămîne capitalismul birocraţiei totalitare, tot aşa cum acesta din urmă va spune acelaşi lucru despre el; în ciuda dovezilor nenumărate ale alianţei şi solidarităţii lor profunde. De fapt, toţi cei care ajung la putere, în ciuda cîtorva reale rivalităţi locale, şi fără a vrea s-o spună vreodată, se gîndesc fără încetare la ceea ce spusese, cîndva, în numele subversiunii şi fără prea mare succes pentru acel moment, unul din rarii internaţionalişti germani, după ce a început războiul din 1914: «Duşmanul principal se află în ţara noastră». Dezinformarea este, în cele din urmă, echivalentul a ceea ce reprezentau, în discursul războiului social din secolul al XIX-lea, «relele pasiuni». Este tot ceea ce e obscur şi ar vrea să se opună extraordinarei fericiri pe care această societate, o ştim prea bine, le-o oferă celor care îi acordă încredere; fericire al cărei preţ nu poate fi plătit de diferitele riscuri sau decepţii neînsemnate. Si toţi cei care văd această fericire în spectacol sînt de acord că nu e cazul să se zgîrcească la preţul său; în vreme ce ceilalţi dezinformează.

Celălalt avantaj ce se obţine denunţînd (şi explicînd astfel) o dezinformare anume este că, în consecinţă, discursul global al spectacolului nu poate fi bănuit de a conţine aşa ceva, deoarece el poate desemna, cu cea mai ştiinţifică certitudine, terenul pe care se poate recunoaşte dezinformarea: ea este tot ceea ce se poate spune şi ce nu-i va plăcea.

Fără îndoială că numai din greşeală – dacă nu e, mai degrabă, o capcană deliberată – a fost agitat de curînd în Franţa proiectul de a atribui în mod oficial un fel de certificat mediaticului «garantat fără dezinformare»: asta jignea cîţiva profesionişti ai mass-mediei, care mai vroiau să creadă, sau să facă cel puţin să se creadă, că de pe acum ei nu mai sînt efectiv cenzuraţi. Dar conceptul de dezinformare nu are cum să fie utilizat defensiv, şi cu atît mai puţin într-o defensivă statică, ridicînd un Zid chinezesc, o linie Maginot, care ar trebui să acopere în chip absolut un spaţiu considerat interzis pentru dezinformare. Trebuie să existe dezinformare şi trebuie ca ea să rămînă fluidă, putînd să treacă peste tot. Acolo unde discursul spectacular nu este atacat, ar fi stupid să-l aperi; iar acest concept s-ar uza extrem de repede apărîndu-l, împotriva evidenţelor, în puncte în care trebuie, dimpotrivă, să se evite mobilizarea atenţiei. Mai mult, autorităţile nu au nici o nevoie efectivă să garanteze că o informaţie precisă nu ar conţine o dezinformare. Si nu au nici mijloacele pentru aşa ceva: ele nu sînt atît de respectate şi nu ar face decît să atragă suspiciunea asupra informaţiei în cauză. Conceptul de dezinformare nu este bun decît în contraatac. El trebuie menţinut în linia a doua, apoi aruncat brusc în faţă pentru a respinge orice adevăr care s-ar putea ivi.

Dacă uneori un fel de dezinformare dezordonată riscă să apară, în beneficiul unor interese particulare aflate trecător în conflict, şi să fie crezută şi ea, devenind incontrolabilă şi opunîndu-se prin aceasta travaliului de ansamblu al unei dezinformări mai puţin iresponsabile, asta nu înseamnă că e loc să ne temem că nu se află angajaţi aici alţi manipulatori mai experţi şi mai subtili: ci înseamnă că pur şi simplu dezinformarea se desfăşoară acum într-o lume unde nu mai e loc pentru nici o verificare.

Conceptul confuzionist de dezinformare este scos în faţă pentru a respinge instantaneu, doar prin zgomotul numelui său, orice critică pe care nu vor fi reuşit s-o facă să dispară diversele agenţii de organizare a tăcerii. De exemplu, s-ar putea spune, într-o bună zi, dacă asta ar părea de dorit, că acest text este o acţiune de dezinformare despre spectacol; sau, ceea ce e acelaşi lucru, de dezinformare în detrimentul democraţiei.

Spre deosebire de ceea ce afirmă conceptul său spectacular inversat, practica dezinformării nu poate decît să servească statul aici şi acum, sub conducerea sa directă, sau la iniţiativa celor care apără aceleaşi valori. De fapt, dezinformarea subzistă în toată informaţia existentă, şi ca trăsătură a sa principală. Nu i se spune pe nume decît acolo unde trebuie păstrată, prin intimidare, pasivitatea. Acolo unde dezinformarea este numită, ea nu există. Acolo unde ea există, nu i se spune pe nume.

Pe vremea cînd existau încă ideologii care se înfruntau, care se proclamau pro sau contra cutărui aspect cunoscut al realităţii, existau fanatici şi mincinoşi, dar nu «dezinformatori». Cînd nu mai e permis, din respect pentru consensul spectacular, sau cel puţin dintr-o voinţă de efemeră glorie spectaculară, să spui cu adevărat la ce te opui sau cu ce eşti de acord în toate consecinţele sale, dar cînd eşti adeseori obligat să disimulezi o parte, pe care o consideri, din anumite motive, ca periculoasă pentru ceea ce se consideră că trebuie să fie admis – atunci practici dezinformarea; ca din greşeală, sau din uitare, sau printr-un pretins fals raţionament. De exemplu, pe terenul contestărilor de după 1968, recuperatorii incapabili care fuseseră numiţi «prosituaţionişti» au fost primii dezinformatori, pentru că disimulau pe cît posibil manifestările practice prin care se afirmase critica pe care ei se lăudau că au adoptat-o; şi, deloc jenaţi că i-au slăbit expresia, nu citau niciodată nimic şi pe nimeni, ca să dea impresia că au descoperit ei înşişi ceva.

Răsturnînd o expresie faimoasă a lui Hegel, notam deja în 1967 că «în lumea realmente răsturnată, adevăratul este un moment al falsului». Anii trecuţi de atunci au demonstrat progresele acestui principiu în fiecare domeniu particular, fără excepţie.

Astfel, într-o epocă în care nu mai poate să existe artă contemporană, devine dificil să judeci artele clasice. Aici, ca şi în alte părţi, ignoranţa nu este produsă decît pentru a fi exploatată. Odată cu pierderea simultană a sensului istoriei şi a gustului, se organizează reţele de falsificare. E de-ajuns să ai în mînă experţii şi evaluatorii şi devine destul de uşor să faci ca totul să meargă, deoarece în afacerile de această natură, ca şi în celelalte, pînă la urmă, vînzarea autentifică orice valoare. Apoi, colecţionarii sau muzeele, mai ales din America, sufocaţi de fals, vor avea tot interesul să-şi păstreze buna reputaţie, la fel cum Fondul Monetar Internaţional menţine ficţiunea valorii pozitive a imenselor datorii a o sută de naţiuni.

Falsul formează gustul şi susţine falsul, făcînd să dispară cu bună ştiinţă posibilitatea referinţei la autentic. Se reface chiar şi adevăratul, deîndată ce devine posibil, pentru a-l face să semene falsului. Americanii, fiind cei mai bogaţi şi cei mai moderni, au fost principalii fraieri ai acestui comerţ cu falsul în artă. Si tot ei sînt cei care finanţează lucrările de restaurare la Versailles sau la Capela Sixtină. De aceea, frescele lui Michelangelo vor trebui să capete culori vesele de benzi desenate, iar mobilele autentice de la Versailles vor cunoaşte acea vie strălucire aurită care le va face să semene mult cu falsul mobilier de epocă Louis XIV importat cu mari cheltuieli în Texas.

Judecata lui Feuerbach, asupra faptului că epoca sa prefera «imaginea lucrului, copia originalului, reprezentarea realităţii», a fost pe deplin confirmată de secolul spectacolului, şi aceasta în mai multe domenii în care secolul al XIX-lea voise să rămînă la distanţă de ceea ce se afla deja în natura sa profundă: producţia industrială capitalistă. Prin aceasta, burghezia răspîndise pe larg spiritul riguros al muzeului, al obiectului original, al criticii istorice exacte, al documentului autentic. Dar astăzi, facticele are tendinţa să înlocuiască pretutindeni adevăratul. În acest punct, poluarea datorată circulaţiei automobilelor obligă cum nu se poate mai nimerit la înlocuirea cu replici din plastic a cailor de la Marly sau a statuilor romane de pe portalul de la Saint-Trophime. Totul va fi pînă la urmă mai frumos ca înainte, pentru a fi fotografiat de turişti.

Punctul culminant este atins fără îndoială de hilarul fals birocratic chinezesc din marile statui ale vastei armate industriale a Primului Împărat, pe care atîţia oameni de stat aflaţi în călătorie au fost invitaţi să le admire in situ. Aceasta dovedeşte deci, deoarece s-a putut rîde atît de crunt pe seama lor, că niciunul nu dispunea, în mulţimea tuturor consilierilor lor, de un singur individ care să cunoască istoria artei, în China sau în afara Chinei. Se ştie că instrucţiunea lor a fost cu totul alta: «Computerul Excelenţei Voastre nu a fost informat despre asta». Această constatare că, pentru prima oară, se poate guverna fără a avea nici o cunoştinţă artistică sau vreun sens al autenticului ori al imposibilului, ar putea fi ea însăşi de-ajuns pentru a conchide că toţi aceşti naivi nătărăi ai economiei şi ai administraţiei vor conduce probabil lumea spre vreo mare catastrofă; asta dacă practica lor efectivă n-ar fi demonstrat-o deja.

Societatea noastră este construită pe secret, de la «societăţile-ecran» care pun la adăpost de orice lumină bunurile concentrate de către posesori, pînă la «secretele de apărare» care acoperă astăzi un imens domeniu de totală libertate extra-judiciară a statului; de la secretele, adesea cutremurătoare, ale fabricaţiei sărace, care sînt ascunse în spatele publicităţii, pînă la proiecţiile de variante ale viitorului extrapolat, în care numai dominaţia poate să citească direcţia cea mai probabilă a ceea ce consideră că nu are nici un fel de existenţă, calculînd răspunsurile pe care le va da în mod misterios acestor variante. Putem să facem, în această privinţă, cîteva observaţii.

Există un număr tot mai mare de locuri, atît în marile oraşe cît şi în unele spaţii rezervate de la ţară, care sînt inaccesibile, adică păzite şi ferite de orice privire; care sînt scoase din centrul curiozităţii nevinovate şi strict protejate împotriva spionajului. Fără a fi toate propriu-zis militare, ele sînt plasate, după acest model, dincolo de orice risc de control al trecătorilor sau al locuitorilor; sau chiar al poliţiei, care şi-a văzut de multă vreme reduse funcţiile sale exclusiv la serviciile de supraveghere şi reprimare a delicvenţei celei mai comune. Si astfel, atunci cînd, în Italia, Aldo Moro era prizonier al organizaţiei Potere Due, el nu era deţinut într-o clădire mai mult sau mai puţin ascunsă, ci pur şi simplu într-o clădire impenetrabilă.

Există un număr tot mai mare de oameni formaţi pentru a acţiona în secret, instruiţi şi antrenaţi să nu facă decît asta. Este vorba de detaşamente speciale de oameni înarmaţi cu arhive interzise, mai precis cu observaţii şi analize secrete. Iar alţii sînt înarmaţi cu diverse tehnici de exploatare şi manipulare a acestor afaceri secrete. În sfîrşit, cînd e vorba de aripa lor «Acţiune», ei pot să fie în egală măsură înzestraţi cu alte capacităţi de simplificare a problemelor studiate.

În vreme ce mijloacele acordate acestor oameni specializaţi în supraveghere şi influenţare devin tot mai mari, împrejurările generale cu care au de-a face le sînt cu fiecare an tot mai favorabile. Atunci cînd, de exemplu, noile condiţii ale societăţii spectacularului integrat au forţat critica ei să rămînă realmente clandestină, nu pentru că aceasta se ascunde, ci pentru că este ascunsă de gîndirea divertismentului, cei care sînt totuşi însărcinaţi să supravegheze această critică şi, la nevoie, s-o dezmintă, pot în cele din urmă să folosească împotriva ei mijloacele la care se recurge în mod tradiţional în mediul clandestinităţii: provocare, infiltrări şi diverse forme de eliminare a criticii autentice cu una falsă, care va fi fost pregătită în acest scop. Incertitudinea sporeşte, în toate privinţele, cînd impostura generală a spectacolului se îmbogăţeşte cu încă o posibilitate de a recurge la o mie de imposturi particulare. O crimă neexplicată poate fi la fel de bine numită sinucidere, în închisoare ca şi în altă parte; iar dispariţia logicii permite anchete şi procese care decolează vertical în iraţional şi care sînt frecvent falsificate încă de la început prin extravagante autopsii, pe care le practică experţi anume.

Ne-am obişnuit, de multă vreme, să vedem cum sînt executaţi sumar tot felul de oameni. Teroriştii cunoscuţi, sau consideraţi ca atare, sînt doborîţi deschis de o manieră teroristă. Mossad-ul va ucide de la distanţă Abou Jihad-ul, ori S.A.S.-ul englez irlandezi, ori poliţia pararelă a «G.A.L.» etnici basci. Cei care sînt omorîţi de presupuşi terorişti nu sînt ei înşişi aleşi fără motiv; dar, în general, este imposibil să afli aceste motive. Putem să ştim că gara din Bologna a sărit în aer pentru ca Italia să continue să fie bine guvernată, şi să aflăm ce sînt «Escadroanele morţii» în Brazilia; şi că Mafia incendiază un hotel din Statele Unite pentru a sprijini un rackett. Dar cum putem să ştim la ce au putut să servească, în fond, «ucigaşii nebuni din Brabant»? Este dificil să aplici principiul Cui prodest? într-o lume în care atîtea interese în luptă sînt atît de bine ascunse. Astfel încît, sub spectacularul integrat, se trăieşte şi se moare la punctul de confluenţă al unui foarte mare număr de mistere.

Zvonuri mediatico-poliţieneşti capătă dintr-odată, sau în cel mai rău caz după ce au fost repetate de trei sau patru ori, greutatea indiscutabilă a dovezilor istorice seculare. Conform autorităţii legendare a spectacolului zilei, stranii personaje eliminate în tăcere reapar ca supravieţuitori fictivi, a căror întoarcere va putea fi întotdeauna evocată sau calculată, şi dovedită prin cea mai simplă afirmaţie a specialiştilor. Ei se află undeva între Achéron şi Léthé, aceşti morţi care n-au fost reglementar îngropaţi de către spectacol; se crede că ei dorm, aşteptînd să dorim să-i trezim pe toţi, şi pe teroristul coborît din munţi, şi pe piratul revenit de pe mare, şi pe hoţul care nu mai are nevoie să fure.

Incertitudinea este astfel organizată pretutindeni. Protecţia dominaţiei procedează adesea prin false atacuri, al căror tratament mediatic va face să se piardă din vedere veritabila operaţie; aşa este cazul cu bizara intervenţie în forţă a lui Tejero şi a gărzilor sale civile împotriva Cortès-urilor în 1981, al cărei eşec trebuia să ascundă un alt pronunciamento mai modern, adică mascat, care a reuşit. La fel de bătător la ochi, eşecul unui sabotaj al serviciilor speciale franceze, în 1985, în Noua Zeelandă, a fost considerat uneori ca o stratagemă, destinată poate să deturneze atenţia de la numeroasele funcţii ale acestor servicii, făcînd să se creadă în caricaturala lor neîndemînare în alegerea obiectivelor şi a modalităţilor lor de executare. Si, în mod mult mai cert, s-a considerat aproape unanim că cercetările geologice ale unui zăcămînt de ţiţei în subsolul oraşului Paris, care au fost întreprinse atît de zgomotos în toamna lui 1986, nu avuseseră altă intenţie serioasă decît aceea de a măsura punctul pe care îl putuse atinge capacitatea de năucire şi de supunere a locuitorilor, prezentîndu-li-se o aşa-zisă cercetare atît de demenţială în plan economic.

Puterea a devenit atît de misterioasă, încît după afacerea vînzărilor ilegale de arme către Iran de către preşedinţia Statelor Unite, s-a putut pune întrebarea: cine comanda cu adevărat în Statele Unite, cea mai mare putere din lumea zisă democratică? Si deci cine dracu’ poate comanda în lumea democratică?

De o manieră mai profundă, în această lume oficial atît de plină de respect pentru toate necesităţile economice, nimeni nu ştie niciodată cît costă cu adevărat un anume lucru produs: partea cea mai importantă a costului nu este efectiv niciodată calculată; iar restul e ţinut secret.

Generalul Noriega s-a făcut o clipă cunoscut la scară mondială la începutul anului 1988. El era dictator fără titlu în Panama, ţară fără armată şi în care el comanda Garda Naţională. Căci Panama nu este cu adevărat un stat suveran: el a fost creat pentru canalul său şi nu invers. Moneda sa este dolarul, iar veritabila armată care staţionează aici este şi ea străină. Noriega îşi făcuse deci întreaga sa carieră, exact la fel ca şi Jaruzelski în Polonia, ca general-poliţist în serviciul ocupantului. Era importator de droguri în Statele Unite, căci în Panama nu se cîştigă destul, şi îşi exporta în Elveţia capitalurile sale «panameze». Lucrase cu C.I.A. împotriva Cubei şi, pentru a avea acoperirea adecvată pentru activităţile sale economice, îi denunţase autorităţilor americane, atît de obsedate de această problemă, pe unii dintre rivalii săi în importul de droguri. Principalul său consilier în materie de securitate, care stîrnea gelozie la Washington, era cel mai bun pe piaţă, Michael Harari, fost ofiţer al Mossad-ului, serviciul secret al Israelului. Cînd americanii au vrut să scape de personaj, pentru că unele dintre tribunalele lor făcuseră imprudenţa să-l condamne, Noriega s-a declarat gata să se apere o mie de ani, din patriotism panamez, atît împotriva poporului său revoltat cît şi a străinului; el a căpătat imediat aprobarea publică a dictatorilor birocratici mai austeri din Cuba şi Nicaragua, în numele antiimperialismului.

Departe de a fi o ciudăţenie strict panameză, acest general Noriega, ce vinde totul şi simulează totul într-o lume care face pretutindeni la fel, era, ca tip de om al unui tip de stat, ca tip de general şi capitalist, perfect reprezentativ pentru spectacularul integrat; precum şi pentru reuşitele pe care el le autorizează în direcţiile cele mai diverse ale politicii sale interne şi internaţionale. Este un model de principe al vremii noastre, iar printre cei care urmăresc să ajungă şi să rămînă la putere, oriunde ar fi asta, cei mai capabili îi seamănă în multe privinţe. Nu Panama produce asemenea minunăţii, ci această epocă.

Pentru orice serviciu de informaţii, de acord în acest punct cu justa teorie clausewitziană a războiului, o ştiinţă trebuie să devină o putere. Din asta îşi trag aceste servicii prestigiul, farmecul lor aparte de astăzi. Dat fiind că inteligenţa a fost atît de radical alungată din spectacol, care nu permite să se acţioneze şi nici nu spune ceva adevărat despre acţiunea altora, ea pare că aproape s-a refugiat printre cei care analizează realităţi şi acţionează secret asupra realităţilor. De curînd, revelaţii pe care Margaret Thatcher a făcut totul pentru a le înăbuşi, însă degeaba, chiar autentificîndu-le astfel, au demonstrat că în Anglia aceste servicii fuseseră deja în stare să provoace căderea unui ministru a cărui politică o considerau periculoasă. Dispreţul general pe care îl trezeşte spectacolul reface astfel, din raţiuni cu totul noi, o atracţie pentru ceea ce se numea, pe vremea lui Kipling, «marele joc».

«Concepţia poliţistă despre istorie» era, în secolul al XIX-lea, o explicaţie reacţionară şi ridicolă, într-o vreme în care atîtea puternice mişcări sociale agitau masele. Pseudo-contestatarii de astăzi ştiu bine asta, din auzite sau din unele cărţi, şi consideră că această concluzie a rămas adevărată pentru vecie; ei nu vor deloc să vadă practica reală a vremii lor, pentru că e prea tristă pentru palidele lor speranţe. Statul n-o ignoră, ci se joacă cu ea.

În momentul în care aproape toate aspectele vieţii politice internaţionale, şi un număr crescînd al celor care contează în politica internă, sînt conduse şi prezentate în stilul serviciilor secrete, cu capcane, dezinformare, dublă explicaţie – cea care poate să ascundă în ea o alta, sau doar să dea această impresie –, spectacolul se mărgineşte la a face cunoscută lumea obositoare a incomprehensibilului obligatoriu, o plictisitoare serie de romane poliţiste fără viaţă şi din care lipseşte întotdeauna concluzia. Aici, punerea în scenă realistă a unei lupte între negri, noaptea, într-un tunel, poate să treacă drept un resort dramatic suficient.

Imbecilitatea crede că totul e clar cînd televiziunea a arătat o imagine frumoasă şi a comentat-o cu o minciună sfruntată. Semi-elita se mulţumeşte să ştie că aproape totul e obscur, ambivalent, «montat» în funcţie de coduri necunoscute. O elită mai închisă ar vrea să ştie adevărul, foarte greu de distins cu claritate în fiecare caz singular, în ciuda tuturor datelor secrete şi a confidenţelor de care ea poate să dispună. De aceea ar fi dori din toată inima să cunoască metoda adevărului, deşi, în cazul ei, această dragoste rămîne în general nefericită.

Secretul domină această lume, şi în primul rînd ca secret al dominaţiei. Conform spectacolului, secretul n-ar fi decît o necesară excepţie de la regula informaţiei abundent oferite pe toată suprafaţa societăţii, la fel cum dominaţia, în această «lume liberă» a spectacularului integrat, n-ar fi decît un Departament executiv în serviciul democraţiei. Dar nimeni nu crede cu adevărat spectacolul. Cum de acceptă oare spectatorii existenţa secretului, care dovedeşte prin el însuşi că ei n-ar putea să administreze o lume căreia îi ignoră principalele realităţi, asta dacă prin minune li s-ar cere cu adevărat părerea despre modul de-a o face? Este ştiut faptul că secretul nu apare aproape nimănui în puritatea sa inaccesibilă şi în generalitatea sa funcţională. Toţi admit că există inevitabil o mică zonă de secret rezervată specialiştilor; iar pentru generalitatea lucrurilor, mulţi cred că sînt în secret.

La Boétie a arătat, în Discursul despre servitudinea voluntară, cum puterea unui tiran trebuie să întîlnească numeroase puncte de sprijin în cercurile concentrice ale indivizilor care găsesc, sau cred că găsesc, în ea, un avantaj. Tot aşa, mulţi oameni, printre politicieni sau printre cei din mass-media care se laudă că nu pot fi bănuiţi de iresponsabilitate, află multe lucruri prin relaţii şi confidenţe. Cel care este mulţumit de a fi în confidenţă nu este deloc îndemnat s-o critice, deci nici să remarce că, în toate confidenţele, partea principală de realitate îi va rămîne mereu ascunsă. El cunoaşte, prin binevoitoarea protecţie a trişorilor, cîteva cărţi în plus, dar care pot fi false; însă niciodată metoda care conduce şi explică jocul. El se identifică aşadar deîndată cu manipulatorii şi dispreţuieşte ignoranţa pe care, în fond, şi el o împărtăşeşte. Căci fărîmele de informaţie ce se oferă acestor familiari ai tiraniei mincinoase sînt fireşte infectate cu minciună, incontrolabile, manipulate. Ele fac totuşi plăcere celor care acced aici, căci se simt superiori tuturor celor care nu ştiu nimic. Ele nu valorează, la urma urmelor, decît în măsura în care aprobă şi mai mult dominaţia, şi niciodată pentru a o înţelege efectiv. Ele constituie privilegiul spectatorilor de prima clasă: al celor care sînt atît de proşti să creadă că pot înţelege ceva, nu servindu-se de ceea ce li se ascunde, ci dînd crezare la ceea ce li se dezvăluie!

Dominaţia este lucidă cel puţin prin aceea că aşteaptă de la propria sa gestiune, liberă şi fără piedici, un număr destul de mare de catastrofe de primă mărime în viitorul imediat; şi asta atît pe teren ecologic, chimic de exemplu, cît şi pe teren economic, bancar de exemplu. Ea s-a pus, de-o bună vreme încoace deja, în situaţia de a trata aceste nenorociri excepţionale altfel decît prin mînuirea obişnuită a blîndei dezinformări.

Cît priveşte asasinatele, tot mai numeroase în ultimele decenii, care au rămas complet neexplicate – căci dacă a fost sacrificat uneori cîte un figurant, n-a fost vorba niciodată de a merge pînă la cei care le-au comandat – însuşirea lor de producţie în serie îşi are marca sa: minciunile patente, şi schimbătoare, ale declaraţiilor oficiale; Kennedy, Aldo Moro, Olaf Palme, miniştri sau bancheri, unul sau doi papi, alţii care contau mai mult decît ei. Acest sindrom al unei maladii sociale recent dobîndite s-a răspîndit cu repeziciune aproape pretutindeni, ca şi cum, plecînd de la primele cazuri observate, ar coborî de pe culmile statului, sfera tradiţională a acestui gen de atentate, şi ca şi cum, în acelaşi timp, ar urca din străfunduri, alt loc tradiţional al traficurilor ilegale şi al protecţiilor, în care s-a derulat mereu acest gen de război, între profesionişti. Aceste practici tind să se întîlnească în mijlocul tuturor afacerilor societăţii, ca şi cum, într-adevăr, statul n-ar binevoi să se amestece în ele, iar Mafia n-ar reuşi să se ridice pînă la ele, operîndu-se prin aceasta un fel de joncţiune.

S-a spus totul pentru a încerca să se explice acest nou gen de mistere ca nişte accidente: incompetenţă a poliţiilor, ignoranţă a judecătorilor de instrucţie, inoportune revelaţii ale presei, criză de creştere a serviciilor secrete, rea-voinţă a martorilor, grevă categorială a delatorilor. Edgar Poe găsise totuşi deja direcţia sigură a adevărului, prin celebrul său raţionament din Crimele din Rue Morgue:

Eu văd că acest mister e socotit ca fiind de nepătruns tocmai din acea pricină care, dimpotrivă, trebuia să-l facă a fi privit ca lesne de dezlegat, vreau să spun din pricina caracterului exagerat, outre, al împrejurărilor sale... În cercetări de felul celor ce întreprindem acum nu trebuie să ne întrebăm atît ce anume s-a întîmplat, cît, mai ales, ce anume s-a întîmplat nou, şi care nu s-a mai întîmplat pînă astăzi».[2]

În ianuarie 1988, Mafia columbiană a drogului publica un comunicat menit să rectifice opinia publicului despre pretinsa ei existenţă. Cea mai mare exigenţă a unei Mafii, oriunde s-ar putea ea constitui, este, în mod firesc, să dovedească faptul că nu există sau că a fost victima unor calomnii prea puţin ştiinţifice. Si acesta este primul său punct de asemănare cu capitalismul. Dar, în situaţia de faţă, această Mafie, iritată de a fi singura pusă la zid, a mers pînă la a evoca celelalte grupări care ar dori să se facă uitate, luînd-o în mod abuziv drept ţap ispăşitor. Ea declară: «Noi nu aparţinem mafiei birocratice şi politice, nici celei a bancherilor şi a finanţiştilor, nici celei a milionarilor, nici mafiei marilor contracte frauduloase, celei a monopolurilor sau a petrolului, nici celei a marilor mijloace de comunicare».

Putem fără îndoială să considerăm că autorii acestei declaraţii au interesul să deverseze, la fel ca toţi ceilalţi, propriile lor practici în vastul fluviu al apelor tulburi ale criminalităţii şi al ilegalităţilor mai banale, care impregnează societatea actuală în toată întinderea sa; dar e la fel de just să conchidem că avem de-a face cu oameni care ştiu mai bine decît alţii, din practică, despre ce vorbesc. Mafia se potriveşte de minune pretutindeni pe solul societăţii moderne. Ea este în creştere la fel de rapidă ca şi celelalte produse ale muncii prin care societatea spectacularului integrat îşi modelează lumea. Mafia se dezvoltă odată cu imensele progrese ale computerelor şi ale alimentaţiei industriale, ale completei reconstrucţii urbane şi a mahalalelor, ale serviciilor speciale şi ale analfabetismului.

Mafia nu era decît un arhaism transplantat atunci cînd începea să se manifeste la începutul secolului în Statele Unite, odată cu imigraţia muncitorilor sicilieni; în acelaşi moment apar pe coasta de vest confruntări între societăţile secrete chinezeşti. Fondată pe obscurantism şi pe mizerie, Mafia nu putea atunci nici măcar să se implanteze în Italia de Nord, părînd condamnată să dispară pretutindeni în faţa statului modern. Era o formă de crimă organizată care nu putea prospera decît pe baza «protecţiei» minorităţilor înapoiate, în afara lumii oraşelor, acolo unde nu putea să pătrundă controlul unei poliţii raţionale şi al legilor burgheziei. Tactica defensivă a Mafiei nu putea consta niciodată decît în suprimarea mărturiilor, pentru a neutraliza poliţia şi justiţia şi pentru a face să domnească în sfera sa de activitate secretul de care avea nevoie. Ea şi-a găsit apoi un cîmp inedit în noul obscurantism al societăţii spectacularului difuz, apoi integrat: odată cu victoria totală a secretului, cu demisia generală a cetăţenilor, cu pierderea completă a logicii şi cu progresele venalităţii şi ale laşităţii universale, toate condiţiile favorabile fură reunite pentru ca ea să devină o putere modernă şi ofensivă.

Prohibiţia americană – mare exemplu pentru pretenţiile statelor veacului la controlul autoritar asupra a tot ce există şi al rezultatelor ce decurg din asta – a lăsat crimei organizate, vreme de mai bine de un deceniu, gestionarea comerţului cu alcool. Mafia, îmbogăţită şi exersată începînd de acum, s-a amestecat în politica electorală, în afaceri, în dezvoltarea pieţei ucigaşilor profesionişti, în anumite detalii ale politicii internaţionale. Astfel, ea a fost favorizată de către guvernul de la Washington, în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a ajuta la invadarea Siciliei. Alcoolul redevenit legal a fost înlocuit cu stupefiantele, ce-au reprezentat atunci marfa-vedetă a consumurilor ilegale. Ea a căpătat apoi o importanţă considerabilă în afacerile imobiliare, în bănci, în marea politică şi în marile afaceri ale statului, apoi în industriile spectacolului: televiziune, cinema, editare. Asta e adevărat, în Statele Unite în orice caz, chiar şi pentru industria discului, ca peste tot acolo unde publicitatea unui produs depinde de un număr destul de limitat de persoane. Se pot face deci uşor presiuni asupra lor, cumpărîndu-i sau intimidîndu-i, deoarece există suficiente capitaluri la dispoziţie sau oameni de acţiune care nu pot fi nici recunoscuţi, nici pedepsiţi. Corupînd disc-jockey-ii, se decide aşadar pentru ceea ce va trebui să fie un succes, printre mărfuri deopotrivă de mizerabile.

Fără îndoială că în Italia şi-a dobîndit Mafia, la întoarcerea din experienţele şi cuceririle sale americane, cea mai mare forţă: începînd cu perioada compromisului său istoric cu guvernul paralel, ea s-a văzut în situaţia de a ucide judecători de instrucţie sau şefi de poliţie: practică pe care o putuse inaugura în participarea la montajele «terorismului» politic. În condiţii relativ independente, evoluţia similară a echivalentului japonez al Mafiei dovedeşte cum nu se poate mai bine unitatea epocii.

De fiecare dată cînd se încearcă să se explice ceva opunînd Mafia statului se comite o greşeală: ele nu sînt niciodată în rivalitate. Teoria verifică uşor ceea ce toate zvonurile vieţii practice demonstraseră cu prea multă uşurinţă. Mafia nu este străină în această lume, ci se simte în ea ca acasă. În momentul spectacularului integrat, ea domneşte, de fapt, ca model al tuturor întreprinderilor comerciale avansate.

Odată cu noile condiţii care predomină actualmente în societatea zdrobită sub călcîiul de fier al spectacolului, se ştie că, de exemplu, un asasinat politic este aşezat într-o altă lumină, oarecum cernută. Există pretutindeni mult mai mulţi nebuni decît odinioară, dar ceea ce este infinit mai comod, este că se poate vorbi nebuneşte despre asta. Si nu o oarecare teroare dominantă ar impune asemenea explicaţii mediatice. Dimpotrivă, existenţa paşnică a unor atari explicaţii trebuie să provoace teroarea.

În 1914, atunci cînd, în preajma războiului, Villain îl asasina pe Jaurès, nimeni nu se îndoia că Villain – individ destul de puţin echilibrat, de altfel – crezuse că trebuie să-l ucidă pe Jaurès pentru că acesta părea, în ochii extremiştilor din dreapta patriotică ce-l influenţase profund pe Villain, ca unul care ar fi cu siguranţă dăunător pentru apărarea ţării. Numai că aceşti extremişti subestimaseră imensa forţă a consimţămîntului patriotic în partidul socialist, care trebuia să-l împingă instantaneu la «uniunea sacră»; şi asta indiferent dacă Jaurès ar fi fost asasinat sau dacă, dimpotrivă, i s-ar fi lăsat ocazia să se menţină ferm pe poziţia sa internaţionalistă refuzînd războiul. Astăzi, în prezenţa unui asemenea eveniment, jurnalişti-poliţişti, experţi notorii în «fapte de societate» şi în «terorism» ar spune imediat că Villain era binecunoscut pentru mai multe tentative de crimă, pulsiunea vizînd de fiecare dată bărbaţi, de opinii politice foarte diverse, dar care aveau cu toţii, din întîmplare, o asemănare fizică sau vestimentară cu Jaurès. Psihiatrii ar atesta acest fapt, iar mass-media, fie şi numai confirmînd că au spus-o, şi-ar proba astfel competenţa şi imparţialitatea sa de expert incomparabil de autorizat. Apoi ancheta poliţistă oficială ar putea stabili încă de a doua zi că tocmai s-au descoperit mai multe persoane onorabile care sînt gata să depună mărturie pentru faptul că acelaşi Villain, considerîndu-se într-o bună zi rău servit la «Chope du Croissant», ameninţase cu voce tare, în prezenţa lor, că se va răzbuna în curînd pe cofetar, împuşcîndu-l pe loc, şi în faţa tuturor, pe unul din cei mai buni clienţi ai acestuia.

Asta nu înseamnă că în trecut adevărul se impunea adesea şi imediat; deoarece Villain a fost în cele din urmă achitat de către Justiţia franceză. El n-a fost împuşcat decît în 1936, cînd a izbucnit revoluţia spaniolă, căci comisese imprudenţa de a se stabili în insulele Baleare.

Deoarece noile condiţii ale unei mînuiri profitabile a afacerilor economice – în momentul în care statul deţine o parte hegemonică din orientarea producţiei şi în care cererea pentru toate mărfurile depinde în mod strict de centralizarea realizată în informarea-incitarea spectaculară, la care vor trebui să se adapteze şi formele de distribuţie – o reclamă imperativ, vedem constituindu-se pretutindeni reţele de influenţă sau societăţi secrete. Acestea nu sînt deci decît un produs natural al mişcării de concentrare a capitalurilor, a producţiei, a distribuţiei. Ceea ce, în această privinţă, nu se extinde, trebuie să dispară; şi nici o întreprindere nu se poate extinde decît cu valorile, tehnicile, mijloacele a ceea ce sînt astăzi industria, spectacolul, statul. În ultimă instanţă, dezvoltarea particulară care a fost aleasă de economia epocii noastre este cea care sfîrşeşte prin a impune pretutindeni formarea de noi legături personale de dependenţă şi de protecţie.

Tocmai în aceasta rezidă profundul adevăr al următoarei formule, atît de bine înţeleasă în întreaga Italie, pe care o utilizează Mafie siciliană: «Cînd ai bani şi prieteni, nu-ţi pasă de justiţie». În spectacularul integrat, legile dorm, pentru că nu fuseseră făcute pentru noile tehnici de producţie şi pentru că sînt ocolite în distribuţie prin înţelegeri de un tip nou. Ceea ce gîndeşte sau ceea ce preferă publicul, nu mai are importanţă. Iată ce e ascuns de spectacolul atîtor sondaje de opinie, al atîtor procese electorale sau restructurări modernizatoare. Oricare ar fi cîştigătorii, cel mai puţin bun va fi preluat de stimabila clientelă, deoarece este exact ceea ce va fi fost produs pentru ea.

Nu se vorbeşte întruna despre «statul de drept» decît din momentul în care statul modern zis democratic a încetat în general să mai fie unul: nu e deloc o întîmplare că expresia n-a fost popularizată decît puţin după 1970, şi mai întîi chiar în Italia. În mai multe domenii, se fac legi tocmai pentru ca ele să fie ocolite, de către cei care vor avea toate mijloacele s-o facă. Ilegalitatea în anumite circumstanţe, de exemplu în jurul comerţului mondial cu tot felul de armamente, şi adeseori avînd ca obiect produse de cea mai avansată tehnologie, nu este decît un fel de forţă de sprijin pentru operaţiunea economică, şi care va deveni astfel cu atît mai rentabilă. Astăzi, multe afaceri sînt inevitabil necinstite asemeni veacului, şi nu cum erau altădată cele care pe care le practicau, în serii clar delimitate, oameni care aleseseră căile necinstei.

Pe măsură ce sporesc reţelele de promovare-control pentru jalonarea şi menţinerea unor sectoare exploatabile ale pieţei, creşte şi numărul de servicii personale care nu pot fi refuzate celor care sînt la curent, şi care în plus n-au refuzat ajutorul lor; iar aceştia nu sînt întotdeauna poliţişti ori gardieni ai intereselor sau ai securităţii statului. Complicităţile funcţionale comunică la distanţă, şi pentru multă vreme, căci reţelele lor dispun de toate mijloacele pentru a impune aceste sentimente de recunoştinţă sau de fidelitate care, din nefericire, au fost mereu atît de rare în activitatea liberă a timpurilor burgheze.

Întotdeauna ai ceva de învăţat de la adversar. Trebuie să credem că oamenii de stat au fost îndemnaţi, şi ei, să citească remarcile tînărului Lukàcs despre conceptele de legalitate şi de ilegalitate, în momentul în care au avut de tratat trecerea efemeră a unei noi generaţii a negativului – Homer spunea că «o generaţie de oameni trece la fel de repede ca o generaţie de frunze». Oamenii de stat au putut, din acel moment, să înceteze, asemeni nouă, de a se mai preocupa de vreo ideologie în această chestiune. E adevărat însă că practicile societăţii spectaculare nu mai favorizau deloc asemenea iluzii ideologice. În ce ne priveşte pe noi toţi, pînă la urmă, se va putea conchide că ceea ce ne-a împiedicat adesea să ne închidem într-o singură activitate ilegală, este faptul că am avut mai multe

Thucydides, în cartea a VIII-a, capitolul 66, din Războiul peloponesiac, spune, relativ la operaţiunile unei alte conspiraţii oligarhice, cîteva lucruri care se înrudesc mult cu situaţia în care ne aflăm:

«Totuşi poporul şi sfatul era ales prin vot, ei nu luau nici o măsură care să nu fie pe placul tuturor celor aleşi, dar pînă şi vorbitorii erau dintre aceştia, şi cele ce aveau să fie spuse erau cercetate dinainte de ei. Si nimeni dinafara grupării nu îndrăznea să-i contrazică, temîndu-se şi dîndu-şi seama de mulţimea insurgenţilor. Iar dacă cineva îndrăznea să-i contrazică, era îndată ucis pentru vreun motiv oarecare. Si nu se mai putea face nici o cercetare a faptelor şi nici nu se mai judeca dacă cineva era bănuit, ci poporul păstra tăcere şi era atît de impresionat, încît cel care nu păţea nimic socotea că este avantajat chiar dacă tăcea. Cetăţenii, socotind că insurgenţii sînt mult mai numeroşi decît erau în realitate, erau umiliţi în convingerile lor, deoarece nu puteau afla cîţi insurgenţi erau din cauza mărimii cetăţii şi a faptului că nu se cunoaşteau unii pe alţii. În acest timp, pentru acelaşi motiv, era cu neputinţă ca cineva, cînd era mîniat, să se plîngă altcuiva, ca să se sfătuiască să-i vină în ajutor, căci sau dădea de un necunoscut căruia ar fi putut să-i spună sau găsea un cunoscut nevrednic de încredere. Într-adevăr, toţi oamenii din popor erau cuprinşi de bănuială unii faţă de alţii, socotind că cineva dintre ei poate fi părtaş la ceea ce se întîmplă. Erau însă şi unii despre care nu s-ar fi putut socoti că pot fi atraşi în oligarhie şi mai ales aceştia produseseră neîncrederea în popor şi, prin aceasta, au contribuit foarte mult la sporirea siguranţei oligarhiilor, făcînd ca neîncrederea poporului în el însuşi să fie mai întărită»^.[3]

Dacă istoria trebuie să se întoarcă la noi după această eclipsă, fapt ce depinde de factori aflaţi încă în luptă şi deci de un rezultat pe care nimeni nu-l poate exclude cu certitudine, aceste Comentarii vor putea servi într-o bună zi la scrierea istoriei spectacolului, evenimentul cel mai important, fără îndoială, care s-a produs în acest secol, dar şi cel înspre care s-au aventurat cel mai puţin explicaţiile. În împrejurări diferite, cred că m-aş fi putut considera pe deplin satisfăcut de prima mea lucrare asupra acestui subiect şi aş fi putut să las altora grija de a privi urmarea. Dar, în momentul în care ne aflăm, mi s-a părut că nimeni altul n-ar face-o.

De la reţelele de promovare-control se alunecă pe nesimţite la reţelele de supraveghere-dezinformare. Odinioară, nu se conspira niciodată decît împotriva unei ordini stabilite. Astăzi, a conspira în favoarea sa este o nouă meserie în puternică dezvoltare. Sub dominaţia spectaculară, se conspiră pentru a o menţine şi pentru a asigura ceea ce ea singură va putea numi bunul său mers. Această conspiraţie face parte din chiar funcţionarea sa.

S-a început deja elaborarea cîtorva instrumente ale unui tip de război civil preventiv, adaptate la diferite proiecţii ale viitorului calculat. Acestea sînt «organizaţii specifice», însărcinate să intervină în anumite puncte, în funcţie de nevoile spectacularului integrat. S-a prevăzut astfel, pentru cea mai rea dintre eventualităţi, o tactică numită în glumă «a celor Trei Culturi», în evocarea unei pieţe din Mexico a verii anului 1968, dar de această dată fără a folosi mănuşi, şi care ar trebui să fie aplicată cu o zi înaintea revoltei. Iar în afara unor cazuri atît de extreme, nu e nevoie, pentru a fi un bun instrument de guvernare, ca asasinatul inexplicat să afecteze multă lume sau să se repete destul de des: simplul fapt de a şti că posibilitatea lui există complică imediat calculele într-un foarte mare număr de domenii. El nu are nevoie nici să fie selectiv în mod inteligent, ad hominem. Utilizarea procedeului de o manieră pur aleatorie ar fi poate mai productivă.

S-a ajuns de asemenea în situaţia în care se compun fragmente ale unei critici sociale de prăsilă, care nu va mai fi încredinţată universitarilor sau celor din mass-media şi care vor trebui să fie ţinuţi la distanţă de minciunile prea tradiţionale în această dezbatere; dar care va fi o critică mai bună, lansată şi exploatată în chip nou, mînuită de o altă specie de profesionişti, mai bine formaţi. Încep să apară, de o manieră destul de confidenţială, texte lucide, anonime sau semnate de necunoscuţi – tactică înlesnită, de altfel, de concentrarea cunoştinţelor despre toţi în mîna bufonilor spectacolului, şi care a făcut ca oameni necunoscuţi să pară drept cei mai stimabili –, nu numai despre subiecte care nu sînt niciodată abordate în spectacol, dar şi cu argumente a căror justeţe se dovedeşte mai izbitoare datorită acelei originalităţi, calculabile, ce provine din faptul că nu sînt, în fond, niciodată utilizate, deşi sînt îndeajuns de evidente. Această practică poate servi cel puţin ca şi prim grad de iniţiere în recrutarea unor spirite puţin mai deşteptate, cărora li se va spune mai tîrziu, dacă sînt găsite convenabile, o mai mare doză din posibila urmare. Si ceea ce va fi, pentru unii, primul pas al unei cariere, va deveni pentru alţii – mai slab clasaţi – primul grad al capcanei în care vor cădea.

În anumite cazuri, este vorba de a crea, în chestiuni ce-ar risca să devină arzătoare, o altă pseudo-opinie critică; iar între cele două opinii care ar apărea astfel, amîndouă străine mizerelor convenţii spectaculare, judecata ingenuă va putea să oscileze la nesfîrşit, în vreme ce discuţia care le va cîntări va fi relansată de fiecare dată cînd se va crede de cuviinţă. Cel mai adesea, este vorba de un discurs general despre ceea ce e ascuns din punct de vedere mediatic, iar acest discurs va putea fi foarte critic, chiar inteligent în unele puncte, dar rămînînd în mod curios descentrat. Temele şi cuvintele au fost selecţionate artificial, cu ajutorul unor computere informate în gîndirea critică. Există în aceste texte unele absenţe, destul de greu vizibile, dar totuşi remarcabile: punctul de miră al perspectivei lipseşte întotdeauna în chip neobişnuit. Ele seamănă cu facsimilul unei arme celebre, căreia îi lipseşte doar percutorul. Este negreşit o critică laterală, care vede în mod deschis şi just o seamă de lucruri, dar situîndu-se alături. Si asta nu pentru că ar invoca o anumită imparţialitate, deoarece ea trebuie, dimpotrivă, să dea impresia că blamează neîncetat, dar fără să pară vreodată că ar simţi nevoia să-şi explice cauza; adică să spună, fie şi implicit, de unde vine şi încotro se îndreaptă.

Acestei false critici contra-jurnalistice i se poate adăuga practica organizată a zvonului, despre care se ştie că este la origine un fel de răscumpărare sălbatică a informaţiei spectaculare, deoarece toată lumea resimte, fie şi vag, caracterul înşelător al acesteia, şi deci puţinul de încredere pe care-l merită. Zvonul a fost la origine superstiţios, naiv, autointoxicat. Dar, mai recent, supravegherea a început să implanteze în populaţie oameni susceptibili să lanseze, la primul semnal, zvonurile care-i vor putea fi de folos. Aici, s-a decis aplicarea în practică a observaţiilor unei teorii formulate cu mai bine de treizeci de ani în urmă, şi a cărei origine se afla în sociologia americană a publicităţii: teoria indivizilor numiţi «locomotive», pe care cei din jurul lor vor fi îndemnaţi să-i urmeze şi să-i imite; dar trecînd de această dată de la spontan la exersat. S-au deblocat de asemenea mijloacele bugetare, sau extrabugetare, care să întreţină numeroşi înlocuitori, alături de precedenţii specialişti, universitari şi mediatici, sociologi sau poliţişti, ai trecutului recent. A crede că se aplică încă în mod mecanic unele modele cunoscute în trecut, este la fel de derutant ca şi ignoranţa generală a trecutului. «Roma nu mai este la Roma» şi Mafia nu mai este lumea interlopă. Iar serviciile de supraveghere şi dezinformare seamănă tot atît de puţin cu poliţiştii şi agenţii de odinioară – cu sticleţii şi turnătorii celui de-al Doilea Imperiu, bunăoară – pe cît de puţin seamănă serviciile speciale actuale, în toate ţările, cu activităţile ofiţerilor celui de-al Doilea Birou al Statului Major al Armatei din 1914.

De cînd a murit arta, se ştie că a devenit extrem de uşor de deghizat poliţişti în artişti. Cînd ultimele imitaţii ale unui neodadaism răsturnat sînt autorizate să oficieze glorios în mediatic, şi deci să modifice prin asta puţin decorul palatelor oficiale, precum măscăricii regilor de tinichea, se poate observa că prin aceeaşi mişcare se garantează o acoperire culturală tuturor agenţilor sau înlocuitorilor reţelelor de influenţă ale statului. Se deschid pseudo-muzee goale, sau pseudo-centre de cercetare asupra operei complete a unui personaj inexistent, la fel de repede cum se construieşte reputaţia de jurnalist-poliţist, de istoric-poliţist sau de romancier-poliţist. Arthur Cravan vedea, fără îndoială, venind această lume, atunci cînd scria în Acum: «În curînd nu vom mai vedea pe străzi decît artişti şi va trebui să facem eforturi uriaşe să descoperim un om». Acesta este şi sensul formei întinerite a unei vechi butade a golanilor din Paris: «Salut, artişti! Cu atît mai rău dacă mă-nşel».

Lucrurile ajungînd să fie ceea ce sînt, putem vedea cîţiva autori colectivi angajaţi de editura cea mai modernă, adică de cea care şi-a asigurat cea mai bună difuzare comercială. Autenticitatea pseudonimelor nefiind garantată decît de ziare, ei şi le trec unii altora, colaborează, se înlocuiesc, angajează noi creiere artificiale. Ei s-au angajat să exprime stilul de viaţă şi de gîndire al epocii, nu în virtutea personalităţii lor, ci la ordin. Cei care cred că sînt cu adevărat antreprenori literari individuali, independenţi, pot deci să ajungă sa garanteze în mod savant că, acum, Ducasse s-a supărat pe contele de Lautréamont, că Dumas nu e Macquet şi că, mai ales, nu trebuie să-l confundăm pe Erckmann cu Chatrian; în sfîrşit, că Censier şi Daubenton nu-şi mai vorbesc. Ar fi mai potrivit să spunem că acest gen de autori moderni a vrut să-l urmeze pe Rimbaud, cel puţin în formula: «Je est un autre»[4].

Serviciile secrete erau chemate de întreaga istorie a societăţii spectaculare să joace în cadrul ei rolul de placă turnantă centrală; căci în ele se concentrează în cel mai înalt grad caracteristicile şi mijloacele de execuţie ale unei asemenea societăţi. Ele sînt, în plus, tot mai adesea însărcinate să arbitreze interesele generale ale acestei societăţi, deşi sub modestul lor titlu de «servicii». Nu e vorba de abuz, deoarece ele exprimă cu fidelitate moravurile obişnuite ale secolului spectacolului. Si astfel, supraveghetori şi supravegheaţi gonesc pe un ocean fără margini. Spectacolul a făcut să triumfe secretul, şi el va trebui să fie tot mai mult în mîinile specialiştilor secretului care, bineînţeles, nu sînt cu toţii funcţionari ajungînd să se autonomizeze, în diferite grade, de controlul statului; care nu sînt cu toţii funcţionari.

O lege generală a funcţionării spectacolului integrat, cel puţin pentru cei care îi administrează conducerea, este că, în acest cadru, tot ceea ce se poate face trebuie să fie făcut. Adică orice nou instrument trebuie să fie folosit, indiferent de costul său. Unealta nouă devine pretutindeni scop şi motor al sistemului şi ea va fi singura în stare să-i modifice notabil mersul, de fiecare dată cînd folosirea ei se va fi impus fără vreo altă reflecţie. Proprietarii societăţii vor înainte de toate să menţină, într-adevăr, un anumit «raport social între persoane», dar ei trebuie să urmărească şi reînnoirea tehnologică neîncetată; căci aceasta a fost una din obligaţiile pe care le-au acceptat odată cu moştenirea lor. Această lege se aplică deci şi serviciilor care protejează dominaţia. Instrumentul care a fost pus la punct trebuie să fie folosit, iar folosirea lui va consolida condiţiile însele care favorizau această folosire. În acest fel, procedeele de urgenţă devin proceduri de totdeauna.

Coerenţa societăţii spectacolului a dat dreptate, de o anumită manieră, revoluţionarilor, deoarece a devenit clar că nu se poate reforma nici cel mai mic detaliu înăuntrul său fără a desface ansamblul. Dar, în acelaşi timp, această coerenţă a suprimat orice tendinţă revoluţionară organizată, suprimînd terenurile sociale pe care se acestea putuseră mai mult sau mai puţin bine să se exprime: de la sindicalism la ziare, de la oraş la cărţi. Simultan, s-au putut pune în lumină incompetenţa şi lipsa de reflecţie pe care această tendinţă le manifesta într-un mod cu totul natural. Iar pe plan individual, coerenţa care domneşte este întru totul capabilă să elimine, sau să cumpere, anumite excepţii eventuale.

Supravegherea ar fi putut să fie mult mai periculoasă dacă n-ar fi fost împinsă, pe calea controlului absolut al tuturor, pînă la un punct în care întîlneşte dificultăţi ivite din propriile sale progrese. Există o contradicţie între masa informaţiilor dezvăluite despre un număr crescînd de indivizi şi timpul şi inteligenţa disponibile pentru a le analiza; sau pur şi simplu interesul lor posibil. Abundenţa materiei obligă la rezumarea ei la fiecare etaj: o mare parte dispare, dar şi restul este încă prea lung pentru a fi citit. Conducerea supravegherii şi a manipulării nu este unificată. Se luptă pretutindeni, într-adevăr, pentru împărţirea profiturilor şi deci pentru dezvoltarea prioritară a cutărei sau cutărei virtualităţi a societăţii existente, în detrimentul tuturor celorlalte virtualităţi ale sale, care cu toate acestea, şi dat fiind că sînt făcute din acelaşi aluat, sînt considerate la fel de respectabile.

Se dau lupte şi din joacă. Fiecare ofiţer de profesie are tendinţa să-şi supravalorizeze agenţii, dar şi adversarii de care se ocupă. Fiecare ţară, fără a menţiona numeroasele alianţe supranaţionale, posedă în prezent un număr indeterminat de servicii de poliţie sau de contraspionaj şi de servicii secrete, statale şi parastatale. Există, de asemenea, multe companii private care se ocupă de supraveghere, protecţie, informaţii. Marile firme multinaţionale îşi au, firesc, propriile lor servicii; dar şi întreprinderile naţionalizate, chiar de dimensiuni modeste, care nu duc mai puţin o politică independentă, pe plan naţional şi uneori internaţional. Se poate vedea, de exemplu, un grup industrial nuclear opunîndu-se unui grup petrolier, deşi sînt amîndouă proprietatea aceluiaşi stat şi, ceea ce e important, deşi sînt dialectic unite prin ataşamentul lor în menţinerea cursului ridicat al petrolului pe piaţa mondială. Fiecare serviciu de securitate al unei industrii petroliere combate sabotajul la el şi, la nevoie, îl organizează la rivalul său: cine plasează mari interese într-un tunel submarin este favorabil insecurităţii feriboturilor şi poate tocmi ziare în dificultate ca să le facă să simtă aceasta cu prima ocazie şi fără a sta prea mult pe gînduri; cine concurează Sandoz este indiferent pînzelor freatice ale văii Rinului. Se supraveghează în secret ceea ce este secret. Astfel încît fiecare din aceste organisme, înfrăţite cu multă supleţe în jurul celor care sînt în slujba raţiunii de stat, aspiră pe propria socoteală la un fel de hegemonie lipsită de sens. Căci sensul s-a pierdut odată cu centrul cunoscător.

Societatea modernă care, pînă în 1968, mergea din succes în succes, şi era convinsă că era iubită, a trebuit să renunţe de-atunci la aceste vise; ea preferă să fie temută, căci ştie prea bine că «aerul său de inocenţă nu va mai reveni».

Astfel, o mie de comploturi în favoarea ordinii stabilite se încurcă reciproc şi se combat aproape pretutindeni, odată cu întrepătrunderea tot mai accentuată a reţelelor şi a chestiunilor sau acţiunilor secrete; şi cu procesul lor de integrare rapidă în fiecare ramură a economiei, politicii, culturii. Conţinutul în observatori, în dezinformatori, în afaceri speciale al acestui amestec sporeşte continuu în toate zonele vieţii sociale. Deoarece complotul general a devenit atît de dens încît aproape că se etalează la lumina zilei, fiecare din ramurile sale începe să le jeneze sau să le neliniştească pe celelalte, căci toţi aceşti conspiratori profesionişti ajung să se observe fără să ştie exact de ce, sau se întîlnesc din întîmplare, fără a putea să se recunoască în mod sigur. Cine vrea să observe pe cine? În contul cui, în aparenţă? Dar în realitate? Veritabilele influenţe rămîn ascunse, iar intenţiile ultime nu pot fi decît destul de dificil bănuite, aproape niciodată înţelese. Astfel încît nimeni nu poate spune că nu este înşelat sau manipulat, dar numai în rare momente manipulatorul însuşi poate şti dacă a cîştigat sau nu. Si, de altfel, a fi de partea cîştigătorilor manipulării nu înseamnă că ai ales cum trebuie perspectiva strategică. De aceea, unele succese tactice pot împotmoli mari forţe pe drumuri greşite.

Într-o aceeaşi reţea, urmărind aparent un acelaşi scop, cei care nu constituie decît o parte a reţelei sînt obligaţi să ignore toate ipotezele şi concluziile celorlalte părţi, şi mai ales cele ale nucleului lor conducător. Faptul destul de notoriu că toate informaţiile despre orice subiect observat pot fi tot atît de bine complet imaginare, sau profund falsificate, sau interpretate foarte inadecvat, complică şi face puţin sigure, într-o mare măsură, calculele inchizitorilor; căci ceea ce este suficient pentru a condamna pe cineva nu este la fel de sigur cînd este vorba de a-l cunoaşte sau de a-l folosi. Deoarece sursele de informare sînt rivale, falsificările rivalizează şi ele.

Pornind de la asemenea condiţii ale exerciţiului său, se poate vorbi de o tendinţă descrescîndă a rentabilităţii controlului, pe măsură ce el se apropie de totalitatea spaţiului social şi îşi sporeşte, ca urmare, personalul şi mijloacele. Căci aici fiecare aspiră, şi lucrează, la a deveni un scop. Supravegherea se supraveghează pe sine şi complotează împotriva sa însăşi.

În sfîrşit, principala sa contradicţie actuală este că supraveghează, infiltrează, influenţează, un partid absent: cel care era bănuit că ar fi vrut să răstoarne ordinea socială. Dar unde poate fi văzut el la lucru? Căci, cu siguranţă, niciodată condiţiile n-au fost pretutindeni atît de grav revoluţionare, dar numai guvernele cred asta. Negaţia a fost atît de perfect privată de gîndirea sa, încît s-a risipit de multă vreme. Datorită acestui fapt, ea nu mai este decît o ameninţare vagă, dar foarte neliniştitoare totuşi, iar supravegherea a fost, la rîndul său, privată de cel mai bun cîmp al activităţii sale. Această forţă de supraveghere şi de intervenţie este animată tocmai de necesităţile prezente care dictează condiţiile angajamentului său, de a se deplasa pe terenul însuşi al ameninţării pentru a o combate dinainte. De aceea, supravegherea va avea interesul să organizeze ea însăşi poli de negare, pe care-i va informa în afara mijloacelor discreditate ale spectacolului, cu scopul de a influenţa, nu terorişti de această dată, ci teorii.

Baltasar Gracián, mare cunoscător al timpului istoric, spune cu multă pertinenţă, în Discernătorul: «Atît acţiunea, cît şi discursul trebuie să fie măsurate în funcţie de timp. Trebuie să vrei cînd poţi; căci vremea şi vremurile nu aşteaptă pe nimeni».

Iar Omar Khayyam, şi mai puţin optimist: «Ca să vorbim limpede şi fără parabole, – Sîntem piesele jocului pe care-l joacă Cerul; – Se distrează cu noi pe tabla fiinţei, – Iar mai apoi ne întoarcem, unul cîte unul, în cutia Neantului».

Revoluţia franceză a antrenat mari schimbări în arta războiului. În urma acestei experienţe, Clausewitz a putut să stabilească distincţia după care tactica ar fi utilizarea forţelor în luptă, pentru a obţine victoria, iar strategia ar fi utilizarea victoriilor pentru a atinge scopurile războiului. Europa a fost subjugată, imediat şi pentru o lungă perioadă, de rezultate. Dar teoria lor n-a fost stabilită decît mai tîrziu şi inegal dezvoltată. Au fost înţelese mai întîi trăsăturile pozitive directe ale unei profunde transformări sociale: entuziasmul, mobilitatea care domnea în în ţara devenind relativ independentă de magazii şi convoaie, multiplicarea efectivelor. Aceste elemente practice se văzură într-o bună zi echilibrate prin intrarea în acţiune, de partea adversă, a unor elemente similare: armatele franceze se izbiră în Spania de un alt entuziasm popular; în spaţiul rus, de o ţară în care nu putură să trăiască; apoi, după intrarea Germaniei în război, de efective mult superioare. Totuşi, efectul de ruptură, în noua tactică franceză, care a fost baza simplă pe care Bonaparte şi-a întemeiat strategia – o strategie ce consta în utilizarea victoriilor dinainte, ca şi obţinute pe credit: a imagina încă de la început manevra şi diversele sale variante ca şi consecinţe ale unei victorii care nu era încă obţinută, dar care va fi cu siguranţă la primul şoc –, acest efect decurgea deci şi din abandonarea forţată a ideilor false. Această tactică fusese brusc nevoită să se elibereze de ideile false, pe măsură ce găsea, prin jocul concomitent al celorlalte inovaţii citate, mijloacele unei asemenea eliberări. Soldaţii francezi, recent recrutaţi, erau incapabili să lupte în linie, adică să rămînă în rîndul lor şi să execute tragerile la comandă. Ei se vor desfăşura atunci ca trăgători şi vor trage liber, înaintînd către inamic. Or, focul liber se dovedea a fi singurul eficace, operînd realmente distrugerea prin puşcă, cea mai decisivă armă în această epocă a înfruntării armatelor. Totuşi, gîndirea militară refuzase în mod universal o asemenea concluzie în secolul ce se încheia, iar discuţia despre această chestiune s-a prelungit vreme de aproape un alt secol, în ciuda exemplelor constante ale practicii luptelor şi a progreselor neîncetate în precizia şi viteza tragerii cu puşca.

În chip asemănător, instaurarea dominaţiei spectaculare este o transformare socială atît de profundă încît a schimbat radical arta guvernării. Această simplificare, ce a dat atît de repede asemenea roade în practică, n-a fost încă pe deplin înţeleasă din punct de vedere teoretic. Vechi prejudecăţi dezminţite pretutindeni, precauţii devenite inutile, chiar şi urme de scrupule din alte vremuri, împiedică încă în gîndirea a numeroşi guvernanţi această comprehensiune, pe care practica o stabileşte şi o confirmă în fiecare zi. Nu numai că se dă de înţeles supuşilor că trăiesc într-o lume ce a dispărut, dar şi guvernanţii înşişi suferă uneori de inconsecvenţa de a se crede acolo în unele privinţe. Li se întîmplă să se gîndească la o parte din ceea ce au suprimat, ca şi cum ar fi rămas o realitate şi care ar trebui să fie prezentă în calculele lor. Această întîrziere nu se va prelungi mult. Cine a putut să facă atîta fără efort va merge neapărat mai departe. Nu trebuie să credem că se pot menţine durabil, ca un arhaism, în împrejurimile puterii reale, cei care nu vor fi înţeles destul de repede toată plasticitatea noilor reguli ale jocului lor şi oarecum măreţia lui barbară. Destinul spectacolului nu este în mod cert să sfîrşească în despotism luminat.

Trebuie să conchidem că o schimbare este iminentă şi ineluctabilă în casta cooptată care administrează dominaţia şi, mai ales, dirijează protecţia acestei dominaţii. Într-un asemenea domeniu, noutatea nu va fi, desigur, niciodată expusă pe scena spectacolului. Ea apare asemeni fulgerului, pe care nu-l recunoaştem decît după loviturile sale. Această schimbare, ce va desăvîrşi decisiv opera timpurilor spectaculare, se efectuează discret şi, deşi vizînd oameni deja instalaţi cu toţii în sfera însăşi a puterii, conspirativ. Ea îi va selecţiona pe cei care vor fi de partea sa conform aceastei exigenţe principale: să ştie clar de ce obstacole sînt scutiţi şi de ce sînt în stare.

Acelaşi Sardou mai spune: «Degeaba este relativ la subiect; în zadar este relativ la obiect; inutil înseamnă fără utilitate pentru nimeni. Ai muncit degeaba atunci cînd ai făcut-o fără succes, astfel încît ţi-ai pierdut timpul şi energia; ai muncit în zadar atunci cînd ai făcut-o fără să atingi scopul pe care ţi l-ai propus, din cauza defectuozităţii lucrării. Dacă nu reuşesc să-mi fac treaba, muncesc degeaba, îmi pierd inutil timpul şi energia. Dacă treaba făcută nu are efectul pe care-l aşteptam, dacă nu mi-am atins scopul, am muncit în zadar, adică am făcut un lucru inutil...

Se spune, de asemenea, că cineva a muncit degeaba atunci cînd nu e recompensat pentru munca lui, sau cînd această muncă nu e agreată; căci, în acest caz, muncitorul şi-a pierdut timpul şi energia, fără să se gîndească dinainte în vreun fel la valoarea muncii sale, ce poate fi, de altfel, foarte bună».

(Paris, februarie-aprilie 1988)

[1] Eléctricité de France, compania franceză de electricitate.

[2] Trad. Ion Vinea, Editura pentru Literatură, 1965.

[3] Thucydides, Răboiul peloponesiac, trad. rom. N.I. Barbu, Editura Stiinţfică, Bucureşi, 1966, pp. 690-691.

[4] «Eu este un altul».