Inventarea capitalismului

Introducere: proiecții întunecate

Pentru a dezvolta legile economiei burgheze… nu e necesar să scrii istoria reală a relaţiilor de producţie. Dar corecta observare şi deducţie a acestor legi… duce mereu la ecuaţiile primare… care arată că în spatele acestui sistem există un trecut. Aceste indicii… oferă apoi cheia pentru a înţelege trecutul – un efort îndreptăţit. — Karl Marx, Grundrisse

Mesajul laissez-faire al economiei politice clasice

Economia politică clasică, literatura economică esenţială de pe vremea lui William Petty până la David Ricardo, are o faţadă impunătoare. Idolii economiei politice timpurii au creat un sistem de gândire sistematică asupra afacerilor de la începutul secolului al 17-lea şi până la începutul secolului al 18-lea prin nimic mai mult decât scrierile oamenilor de afaceri şi ale filosofilor moralişti după care s-au ghidat. Toţi – de la Karl Marx, care a inventat termenul „economie politică clasică”, până la conservatorii de azi – recunosc meritul enorm al primilor economişti.

De mai bine de două secole, generaţii succesive de economişti au şlefuit aceste texte pentru a demonstra cum aceşti teoreticieni timpurii au descoperit că pieţele oferă cel mai eficient mod de organizare a producţiei. O susţinere fără drept de apel a laissez-faire e, în mod ostentativ, lecția pe care economia politică clasică vrea să o dea. Cei mai mulți cititori contemporani ai lui Adam Smith, David Ricardo și ai altor economiști clasici acceptă pe față concluziile lor, presupunând că acești economiști timpurii pledau fără nici un compromis pentru laissez-faire. În cea mai mare parte, chiar și marxiștii acceptă această interpretare a economiei politice clasice.

De-a lungul lucrărilor lor asupra teoriei economice pure, clasicii economiei politice au fost angajați într-un proiect paralel: să promoveze reconstruirea cu forța a societății într-un sistem pur comandat și ghidat de piață. În timp ce istoricii economiei ar putea discuta asupra profunzimii implicării în activitățile de piață din acea vreme, rămâne incontestabil faptul că cei mai mulţi oameni din Marea Britanie nu au primit cu entuziasm trecerea la sistemul salarial – cel puţin nu atâta timp cât aveau alternative la el.

Pentru a se asigura că oamenii vor accepta sistemul salarial, clasicii economiei politice au susţinut în mod activ măsuri care priveau deposedarea acestora de mijloacele lor tradiţionale de supravieţuire. Actele brutale asociate cu procesul deposedării majorităţii oamenilor de mijloacele prin care produceau pentru ei ar putea să pară foarte îndepărtate de reputaţia pe care laissez-faire a câştigat-o în economia politică clasică. În realitate, deposedarea majorității producătorilor din clasele de jos și construirea laissez-fair-ului sunt foarte strâns legate una de alta. Atât de mult, încât Marx, sau cel puțin traducătorii săi, au etichetat această expropriere a maselor ca fiind „acumulare primitivă”.

Chiar și numai rostind această expresie, acumulare primitivă, răsună a consecinţe umane amare.

Cuvântul „primitiv”, înainte de toate, sugerează o brutalitate lipsită de subtilitățile formulelor moderne de exploatare. Implică, de asemenea, că acumularea primitivă a avut loc înaintea formei de acumulare pe care oamenii o asociază în general cu capitalismul.

În sfârșit, sună a ceva care poate fi asociat cu locuri „primitive” ale lumii, unde acumularea de capital nu a avansat la fel de mult ca în alte părți.

Al doilea termen, „acumulare„, ne amintește că prima țintă a procesului a fost acumularea de capital și de avuție de către o parte restrânsă a societății sau, așa cum a descris-o Marx (1977, 739-40), „cucerirea lumii bogăției sociale. Este extinderea zonei de exploatare a materialului uman și, în același timp, extinderea dominantă directă și indirectă a capitalistului.”

Cu siguranță, cel puțin în primele faze ale capitalismului, acumularea primitivă a fost elementul central în procesul de acumulare. Deși mulți gânditori moderni recunosc natura generalizată a acumulării primitive în vremea în care clasicii economiei își scriau tezele, nimeni, din câte știu eu, nu recunoaște complicitatea de care au dat dovadă clasicii economiei politice. Ei au susținut cu tărie politici care au dus mai departe procesul de acumulare primitivă, adesea prin subterfugii. În timp ce promovau cu virulență ideologia laissez-faire-ului, ei au fost mereu campionii susținerii politicilor care erau total contrare principiilor laissez-faire-ului, în special în ce privește analiza lor asupra rolului producătorilor mici de la sate.

Așa cum vom vedea, strategia de dezvoltare fundamentală a clasicilor economiei politice era consistentă cu o formă brută a unui model proto-Marxist de acumulare primitivă, care concluziona că forțele non-pieței ar putea fi solicitate să intervină pentru a grăbi procesul asimilării capitaliste a satelor. Acest model explică și de ce cei mai mulți clasici ai economiei politice au exprimat poziții diametral opuse teoriilor cu care de regulă sunt creditați.

Istoria secretă a acumulării primitive

Poate pentru că atât de mult din scrierile clasicilor economiei care se referă la sistemele tradiționale de producție ale agriculturii era rupt de teoriile lor pure, aparent atemporale, cititorii lor de mai târziu au trecut cu repeziciune și în grabă peste proporțiile muncii lor. Deși acest aspect al economiei politice clasice ar fi putut să pară ca fiind fără legătură cu esența teoriilor pur economice, eu susțin că aceste recomandări intervenționiste erau un element semnificativ pentru creditarea lucrărilor lor. În mod specific, economia politică clasică a pledat pentru restricționarea viabilității ocupațiilor tradiționale de la sate pentru a-i forța pe oameni să accepte să muncească pentru salarii.

Capitolul 1, care detaliază istoria acumulării primitive, demonstrează interesul aprins al clasicilor economiei politice în a-i forța pe țărani să nu mai lucreze la sate, ci în fabrici, pentru a-i obliga pe muncitori să se lase scoşi la mezat de către cei care ar fi putut să-i angajeze, și pentru a eradica orice urmă a lenevirii (nota traducătorului – în orginal „sloth”: lene, lenevire, trândăvie e un termen folosit pentru a indica timpul folosit pentru altceva decât pentru muncă).

Vitalitatea acestor producători de la sate în general s-a bazat pe o combinație bine chibzuită între munca agricolă și cea industrială. În ciuda eficienței acestui mod de lucru, economia politică clasică era hotărâtă să-i sugrume pe producătorii mici. Clasicii economiei politice adesea și-au justificat pozițiile în termeni de eficiență a diviziunii muncii. Au cerut măsuri care să ducă la separarea totală a agriculturii de industrie. Așa cum vom vedea, conceptul lui Marx de diviziune socială a muncii e foarte important în această privință. În contrast cu accentul exclusiv al lui Smith asupra diviziunii muncii – modul de organizare a muncii în cadrul unei firme – Marx a sugerat că ar trebui examinată și desfășurarea resurselor între firmele individuale și gospodării – diviziunea socială a muncii. În lucrările lor teoretice, clasicii economiei politice au ignorat aproape cu desăvârșire diviziunea socială a muncii. De exemplu, deși Smith a oferit o descriere detaliată a diviziunii muncii în faimoasa sa fabrică de ace de gămălie, nu și-a bătut capul să ducă mai departe discuția. Ce înseamnă când societatea e împărțită într-un asemenea fel că industria acelor de gămălie își cumpără metalele și combustibilii în loc să le producă ea singură? Cum a apărut o asemenea organizare? Cum ar putea asemenea schimbări ale tiparului industriilor să facă diferența într-o economie, chiar dacă tehnologia nu se schimbă? Aceste întrebări erau atât de îndepărtate de viziunea competentă a economiei politice clasice că două secole mai târziu, Ronald Coase a câștigat un premiu Nobel pentru că le-a adus în atenția economiștilor contemporani. Urmându-l pe Coase, un grup de economiști moderni a dezvoltat o nouă școală economică instutuționalizată (vezi Perelaman 1991a), care susține că forțele economice se combină între ele în mod natural pentru a forma un tipar optim. Ca mulți alți economiști, noua școală instituționalizată se mândrește că gândirea sa a fost anticipată de clasicii economiei politice, mai ales de Smith.

Chiar dacă noua școală instituționalizată se preocupă cu diviziunea socială a muncii, teoriile sale nu sunt de folos în analizarea naturii coercitive a acumulării primitive, din moment ce această școală crede că economia funcționează de la sine prin contracte voluntare.

Capitolul 2 se concentrează asupra teoriei acumulării primitive. Cele mai multe discuții despre acumularea primitivă se referă la acest subiect ca o expresie la îndemână pentru a descrie brutalitatea primei explozii a capitalismului. Dimpotrivă, acest capitol arată că acumularea primitivă trebuie tratată ca un concept teoretic esențial în analizarea procesului continuu al acumulării capitaliste. Bănuiesc că tăcerea continuă asupra diviziunii sociale a muncii ascunde ceva important. Plecând de aici, am investigat și am descoperit ce a avut de spus economia politică clasică despre țărănime și despre lucrătorii agricoli care se susțineau singuri. Aici, din nou, tiparul e consistent. Clasicii economiei politice nu doreau să lase forțele pieței să determine diviziunea socială a muncii, pentru că ei găseau că tenacitatea producătorilor de la sate era dezgustătoare. În loc să lase ca forțele pieței să determine soarta acestor producători mici, clasicii economiei politice au cerut intervenția statului pentru a bloca posibilitatea acestor oameni de a mai produce ce le era necesar traiului. Aceste politici recomandate au avut dimensiunea unei manipulări flagrante a diviziunii sociale a muncii. Nu putem justifica asemenea politici făcând apel la eficiență. Dacă eficiența ar fi avut vreo importanță pentru ei, clasicii economiei politice nu ar fi ignorat legea care permitea localnicilor să intre pe terenul micilor proprietari pentru a prinde vulpile în timp ce le interzicea țăranilor să oprească jocurile care aveau loc pe terenurile lor și care le distrugeau recoltele.

Cum vom vedea în Capitolul 3, aceste Legi ale Jocurilor au provocat distrugeri imense ale recoltelor țăranilor.

Capitolul 3 descrie istoria extraordinară a acestor Legi ale Jocurilor. Deși orginea acestor Legi ale Jocurilor era de natură feudală, aplicarea și ferocitatea lor au atins un punct culminant în perioada Revoluției Industriale. Au fost un instrument foarte folositor pentru a-i deposeda pe oamenii de la țară de o sursă foarte importantă de asigurare a traiului, ceea ce a crescut considerabil presiunea asupra lor pentru a accepta munca plătită cu salariul. Aceste legi au fost și motivul pentru care foarte mulți oameni săraci de la sate s-au răsculat.

Capitolul 4 discută relația dintre acumularea primitivă și diviziunea socială a muncii din punctul de vedere al auto-aprovizionării.

Capitolul 5 analizează teoria implicit proto-marxistă a economiei politice clasice asupra acumulării primitive. Pe lângă asta, discută tiparul măsurilor practice care au schimbat diviziunea socială a muncii în detrimentul micilor producători independenți. Acest capitol discută și cum economia politică clasică a calculat acumularea primitivă. Detaliază relația dintre începuturile economiei politice clasice și producția rurală din perspectiva eforturilor de a crea o capitalistă diviziune socială a muncii. Demonstrează continua importanță pe care economia politică clasică a acordat-o procesului de acumulare primitivă.

Istoria secretă a economiei politice clasice

De ce diviziunea socială a muncii ca aspect al acumulării primitive a trecut neobservată de atât de mulți studenți atât de multă vreme? E adevărat, clasicii economiei politice au trecut sub tăcere acumularea primitivă când discutau chestiuni care țineau de teoria economică pură – deşi nici în această privinţă nu erau absolut consecvenţi.

Din cauza noutăţii acestui subiect, aceştii scriitori nu şi-au controlat în totalitate propriile lor idei. În mod specific, am descoperit că clasicii economiei politice şi-au exprimat deschis şi destul de clar nemulţumirea, în jurnalele lor, în scrisori şi chiar în anumite articole, în privinţa existenţei diviziunii sociale a muncii. Această descoperire m-a făcut să recistesc într-o cu totul altă lumină istoria economiei politice clasice. În scăpările lor, intuiţia clasicilor economiei politice i-a făcut să-şi exprime gânduri importante de care poate erau doar vag, sau deloc, conştienţi. Prin urmare, au lăsat ideea diviziunii sociale a muncii să iasă la suprafaţă din când în când chiar şi atunci când îşi expuneau teoriile. Subiectul în mod tipic a fost ciopârţit în momentul în care recunoşteau că piaţa părea incapabilă să atragă populaţia rurală cu rapiditate, sau chiar că oamenii se opuneau muncii plătite cu salariul. O mare parte a discuţiei s-a referit la ceea ce noi numim acum acumulare primitivă. Deşi aceste scăpări demontau teoria economiei politice clasice privind laissez-faire-ul, ele dădeau multă valoare acestor scrieri. Într-adevăr, dacă economia politică clasică nu era altceva decât o încercare conştientă de a găsi un sens şi de a justifica forţele capitalismului care se năşteau, ar fi avut de un interes mult mai mic pentru contemporani. Aşa cum un psiholog ar putea detecta o revelaţie crucială într-o remarcă aparent accidentală a unui pacient, din timp în timp, economia politică clasică ne lasă să vedem programul său pe care clasicii economiei politice nu îl acceptau conştient. Aceste scăpări întăresc concluziile la care am ajuns citind jurnalele, corespondenţa, şi scrieri mai practice ale acestor clasici.

Această carte, „Inventarea Capitalismului”, e o noutate în patru aspecte majore. Primul: răspunde întrebării ce determină diviziunea socială a muncii, diviziunea societăţii în firme independente şi industrii din perspectiva economiei politice clasice. Dezvoltă, de asemenea, şi implicaţiile teoretice ale acumulării primitive. În al treilea rând, această carte oferă o interpretare semnificativ diferită de cea a economiei politice clasice, şi demonstrează că această şcoală de gândire a susţinut procesul acumulării primitive. În sfârşit, analizează rolul acumulării primitive în lucrările lui Marx. Toate acestea ne ajută să înţelegem cum s-a dezvoltat capitalismul modern şi ce rol a jucat economia politică clasică în acest proces.

Despre cum se citeşte economia politică clasică

Economiştii moderni uneori prezintă economia politică clasică de parcă ar fi steaua nordului, după care ne stabilim direcţia de mers, şi foarte rar, după care ne ghidăm viitorul. Această abordare e lipsită de onestitate. În ciuda lecţiilor valoroase pe care le putem învăţa din studierea economiei politice clasice, economiştii rareori citesc această literatură cu un ochi către viitor sau către trecut. Mult prea adesea, analize aparent lipsite de prejudecăţi ale trecutului nu sunt de fapt altceva decât nişte mijloace prin care se justifică prejudecăţile prezentului. Unii cititori sunt încântaţi să descopere în economia politică clasică anticipări ale rafinamentelor tehnice, cum ar fi teoria maximizării utilităţii. Alţii îi folosesc pe clasici pentru a-i pune pe contemporani într-o lumină nefavorabilă. John Maynard Keynes, de exemplu, a contrazis simţul comun al mercantiliştilor cu eleganţa irelevantă a profesorului Pigou. Şi totuşi, alţi cititori pun accentul lucrărilor clasicilor pe dinamică, creştere, sau pe atractivitatea acumulării de capital. În transformarea şi folosirea economiei politice clasice ca stea a nordului, mulţi economişti o prezintă ca şi cum ar fi o teorie uniformă acceptată de toată lumea. Desigur, economia politică clasică nu a fost niciodată un corp fix în spaţiu, ci o colecţie eterogenă de literatură care a fost scrisă pe parcursul a 100 de ani. Dacă fixaţia apare, atunci ea apare doar în ochii celui care şi-o face. Chiar dacă mulţi cititori recunosc diversitatea acestei literaturi, ei scot în evidenţă un grup select de clasici ai economiei politice ca vedete ale ei, în general, ei văd economia politică clasică orbitând în jurul unor puncte aflate între Smith şi Ricardo. Unii sunt mai atraşi de unul, alţii de celălalt, dar oricare ar fi centrul, există un consens general asupra ceea ce înseamnă aceată literatură canonică. În realitate, ne lipsesc standardele obiective pentru a selecta vedetele economiei politice clasice. Scriind despre industria de divertisment Moshe Adler (1985, 208) a descris un proces prin care o vedetă apare, chiar dacă nu are un talent mai special decât altele:

Fenomenul vedetelor există unde consumul necesită cunoştinţe. De exemplu, gândiţi-vă că ascultaţi muzică. Aprecierea creşte odată cu cunoaşterea. Dar cum află cineva despre muzică? Ascultând-o, şi discutând cu alte persoane care ştiu despre ea. Suntem la fel de buni în a da lecţii aceluiaşi artist la fel cum fac şi alţii. Vedetismul e un instrument de piaţă care valorifică informaţia, cunoaşterea.

Economiştii care au studiat o selecţie de tehnologii au descoperit un fenomen similar. În primele faze ale dezvoltării unei tehnologii, accidente aparent triviale au putut determina calea de dezvoltare a tehnologiei respective. Odată ce industria devine dependentă de un anumit standard tehnologic, poate continua să se dezvolte pe aceeaşi linie chiar dacă anumite întâmplări pot arăta că alte căi neglijate poate erau mai bune. (Arthur, 1989)

Un proces similar are loc în studiul economiei politice clasice, scoţând în evidenţă variaţii semnificative care există în talentele primilor economişti. Odată ce statutul unei cărţi e ridicat la un anumit nivel, studenţii sunt tentaţi să-i acorde o consideraţie mai mare. O tradiţie se construieşte treptat în jurul a ceea ce ajunge să fie tratat aproape ca un text sacru. Cititorii acestor lucrări canonice sunt aduşi într-un dialog multidimensional care include autorii aflaţi în studiu, contextul în care au scris, şi experienţa colectivă a generaţilor precedente de cititori ai acestor texte. În acest sens, „viaţa reală a unui autor emană din cititorii săi, discipolii săi, comentatorii săi, rivalii săi, criticii săi. Un autor nu are altă existenţă.” (Prezzolini 1967, 190; vezi şi Latour 1987, 40).

Analizând şi reanalizând aceste texte, fiecare generaţie găseşte noi sensuri, unele care poate au fost scăpate din vedere chiar de economiştii care le-au creat. Prin urmare, aceste lucrări câştigă o forţă cumulativă – deşi simbolică – care le cere noilor generaţii să le analizeze din nou şi din nou. Acest proces întăreşte statutul „fondatorilor” economiei politice, reconfirmând astfel poziţia lor de „vedete”. Mai mult, construirea acestei structuri solide din şcoli facilitează analiza prin oferirea unei hărţi cognitive a teritoriului, permiţând cercetătorilor să navigheze cu şi mai multă încredere.

„Averea Naţiunilor” a lui Smith, aşa cum vom vedea, nu a devenit o carte în mod special influentă decât la o generaţie după publicarea sa. Odată ce liderii de opinie şi-au dat seama că au de câştigat pentru că promovarea ei îi ajuta să-şi atingă scopurile lor politice, popularitatea acestei cărţi s-a ridicat la cer. Numai atunci a devenit Smith o stea a nordului în economia politică clasică, şi lucrarea sa un punct de referinţă în funcţie de care toţi ceilaţi sunt judecaţi. Din cauza acestui proces greşit de selecţie, cele mai multe relatări ale acelei perioade îi analizează foarte atent pe Smith şi Ricardo, împreună cu alte câteva figuri presupus importante. Alţii care în mod egal ar merita să fie şi ei studiaţi sunt lăsaţi deoparte.

Această carte propune un alt mod de a citi – o nouă cosmologie, cum ar veni, una care retrasează harta economiei politice clasice. Aici centrul e mai aproape de Sir James Steuart şi Edward Gibbon Wakefield decât de Smith şi Ricardo. Din această perspectivă, Adam Smith apare mai puţin ca un soare şi mai mult ca o lună, un corp mai mic a cărui lumină provine de fapt de la alte surse. Această cosmologie alternativă nu e o rearanjare arbitrară a stelelor. Scoate în evidenţă învăţămintele importante pe care le putem trage din economia politică clasică. În acest context, Adam Smith devine mai puţin original. Importanţa sa pare să emane din vigoarea proiectului său ideologic prin care a susţinut laissez-faire-ul şi din înlăturarea acelor informaţii care ar fi aruncat îndoieli asupra ideologiei sale. Alţii, cum ar fi Edward Gibbon Wakefield şi John Rae, au avut o perspectivă mult mai realistă asupra naturii acumulării, dar economiştii de mai târziu le-au pus analizele deoparte pentru a crea impresia unui patrimoniu umanitar al economiei politice.

Judecând după literatura istoriei gândirii economice, e clar că această perspectivă asupra istoriei a fost cea care a avut succes de departe.

„Inventarea Capitalismului” reprezintă un apel la corectarea acestei moşteniri plină de erori şi omisiuni. Din această perspectivă, vedem că, în toată eterogenitatea ei, economia politică clasică a reuşit să comprime experienţele ei diverse într-un corp compact de literatură care reflectă istoria relaţiilor de producţie. De aici, studiul economiei politice clasice oferă un unghi de vedere mai bun în studiul istoriei relaţiilor de producţie.

Capitolul 6 analizează rolul acumulării primitive în lucrările unor primi economişti cum ar fi Sir William Petty, Richard Cantillon şi Physiocrats.

Capitolul 7 se concentrează asupra lucrărilor importante ale lui Steuart, de departe cel mai interesant şi mai incisiv teoretician al acumulării primitive şi a diviziunii sociale a muncii dinainte de Marx. Dincolo de a vedea implicaţiile acumulării primitive mai clar decât oricare alt clasic al economiei politice, Steuart a fost singurul care a scris în mod deschis şi sincer despre acest subiect. Acest fapt explică faptul că nu e cunoscut aproape deloc.

Capitolele următoare, de la 8 până la 10, sunt dedicate exclusiv lui Smith, care a încercat să dezvolte o teorie alternativă la cea a lui Steuart. Potrivit teoriei lui Smith, diviziunea socială a muncii ar evolua într-o manieră satisfăcătoare fără nici o intervenţie din afară. Acest capitol demonstrează că chiar şi teoria atât de lăudată a lui Smith privind mâna invizibilă s-a dezvoltat ca un mijloc prin care el a evitat să răspundă la provocarea pe care acumularea primitivă o punea sistemului său ca atare. Arătând că diviziunea socială a muncii va evolua fără nici o intervenţie exterioară, Smith a sperat că va îngropa chestiunea privind acumularea primitivă. Deşi teoria lui Smith a fost acceptată ca atare, practica a continuat să demonstreze că lucrurile nu stau deloc aşa. De fapt, chiar şi Smith însuşi a susţinut măsuri practice care nu erau în concordanţă cu teoria sa. Acest capitol arată şi că Smith era mult mai interesat să schimbe comportamentul uman decât era interesat de chestiuni care ţineau de dezvoltarea economică. Capitolul 9 examinează cum Smith a încercat să distorsioneze istoria, sociologia şi psihologia pentru a oferi confirmare teoriei sale despre evoluţia naturală a diviziunii sociale a muncii. Capitolul 10 continuă analiza operei lui Adam Smith, care şi-a bazat o mare parte din teoria sa pe experienţa coloniilor. Deşi Smith a folosit foarte mult experienţa coloniilor, coloniştii nu l-au luat atât de tare în serios pe cât l-au luat englezii de la el de-acasă. Motivul nu e greu de imaginat. Aranjând povestea coloniilor pe harta lui ideologică, Smith nu a intenţionat să facă dreptate în privinţa situaţiei reale a coloniilor. Legându-i analiza de colonii, acest capitol sapă şi mai adânc în modalitatea prin care Smith şi-a propus să ascundă natura diviziunii sociale a muncii.

Capitolul 11 continuă studiul teoriei lui Smith şi al practicii comparându-l pe Smith cu prietenul său Benjamin Franklin. Acest american genial era un om al practicii mai degrabă decât al teoriei, şi totuşi analiza sa teoretică a avut o influenţă foarte mare până în zilele noastre. Rolul lui Franklin e în mod particular esenţial pentru teoria lui Smith privind dezvoltarea colonialismului. Capitolul 12 continuă analiza relaţiilor dintre economia politică clasică şi acumularea primitivă din timpul lui David Ricardo şi Thomas Robert Malthus. Citindu-le scrierile şi pe cele ale contemporanilor lor în termenii relaţiei lor cu economia politică, ofer o nouă perspectivă diferitelor interpretări ale economiei politice clasice. Acest capitol dezvăluie că, în ciuda faptului că au aderat la doctrina laissez-faire, clasicii economiei politice au păstrat un interes puternic în promovarea politicilor care susţineau şi mai mult acumularea primitivă.

Capitolul 13 investighează reacţia împotriva lui Smith, începând cu relativ necunoscutele lucrări ale lui Robert Gourlay şi cu dezvoltarea ideilor în şcoala practică a lui Wakefield, colonistul sistematic care a susţinut că diviziunea socială a muncii ar trebui organizată în scopul dezvoltării capitalismului. Capitolul se încheie cu o concluzie asupra analizei lui John Rae.

Capitolul 14 discută asemănările şi punctele comune între Adam Smith şi liderii revoluţionari de mai târziu, cum ar fi Vladimir Ilici Lenin şi Mao Tse-Tung.

Proiecţii întunecate

Economia politică clasică e produsul unei perioade furtunoase, care se distinge prin apariţia relaţiilor sociale capitaliste. Aceste schimbări cu adevărat monumentale în acel timp nu par să apară în marile lucrări teoretice din acele vremuri. Într-adevăr, clasicii economiei politice au arătat un interes foarte scăzut în a transmite informaţii despre marile conflicte dintre capital şi muncă, sau dintre capital şi relaţiile pre-capitaliste din viaţa rurală. Totuşi, aceste chestiuni au fost de o foarte mare importanţă pentru economia politică clasică. În timp ce vedem că chestiunea acumulării primitive apare accidental în lucrările canonice ale economiei politice clasice, trebuie să citim aceste conflicte orbitoare printre rânduri, indirect. Tactica noastră e să abordăm economia politică clasică într-un mod în care un copil învaţă să se uite la o eclipsă de soare: făcând o gaură mică într-o bucată de hârtie care e ţinută deasupra altei bucăţi de hârtie. Proiecţia întunecată, care apare în partea de jos, e umbra eclipsei, deşi cu o refracţie difuză. Clasicii economiei politice au făcut această abordare indirectă necesară pentru că ei au reuşit în general să ascundă rolul acumulării primitive în textele lor teoretice. Şi totuşi, aşa cum am menţionat mai devreme, când le citim corespondenţa, jurnalele, şi alte articole politice, importanţa acumulării primitive devine clară ca lumina zilei. Putem să ducem analogia noastră între economia politică clasică şi eclipsa de soare chiar şi mai departe. Amândouă reprezintă nişte evenimente fascinante şi rare. Oamenii din trecut interpretau eclipsele solare în mod superstiţios ca prevestind schimbări epocale. În mod similar, titanii economiei politice se credea că au fost în stare să vadă dincolo de raza lor vizuală, peste capetele contemporanilor, în viitor. În acest sens, teoriile lor au prevestit schimbări în structura societăţii. Ambele fenomene, configuraţiile planetare de la milioane de mile depărtare şi schimbările sociale de acum un secol reflectă forţe importante care ne modelează viaţa. În mod specific, lupta împotriva autonomiei asigurării traiului de zi cu zi nu e lăsată doar în trecutul îndepărtat. Continuă şi în această zi (vezi Perelman 1991b). De fapt, putem să privim eclipsa relaţiilor de producţie precapitaliste în acelaşi mod, cu o singură excepţie majoră: în cazul unei eclipse solare, strălucirea sursei ne poate distruge vederea. În cazul economiei politice clasice, sursa e cea care a încercat să ne întunece vederea.

Revizuirea economiei politice clasice

Înaintaşii noştri clasici poate au fost străluciţi, dar au fost şi fiinţe umane cu tot felul de slăbiciuni. În mod cert, nu erau nişte observatori dezinteresaţi. Teoriile lor urmăreau să servească propriilor lor interese sau ale acelor grupuri cu care ei se identificau. Aceste interese le-au pătat lucrările, chiar dacă ei şi-au dat sau nu seama de influenţa lor. În privinţa luptei pentru acumularea primitivă, aceşti scriitori par să o fi ascuns intenţionat oricât de bine au putut, pentru că nu doreau ca aceasta să le arunce în aer pretenţiile de generalitate ale teoriile lor. Lupta împotriva asigurării autonome a traiului dusă de oamenii de la sate e lăsată să arunce numai o umbră pe parcursul scrierilor economiei politice clasice, o privire fugitivă a unui mod de viaţă care nu poate fi uitat şi care a fost distrus de acumularea primitivă. În consecinţă, acest proces a rămas în mare parte neobservat de cititorii moderni ai economiei politice clasice. Deşi suntem în situaţia de a studia umbrele acestei lupte, încercarea merită efortul. Într-adevăr, vom vedea că economia politică clasică se conformează unui model prin care aproape mereu susţine poziţiile care au ca scop predarea micilor producători agricoli intereselor capitalului.

Această carte poate fi privită ca fiind controversată pentru că contrazice teoriile comun acceptate că economia politică clasică a oferit sprijinul său necondiţionat doctrinei laissez-faire-ului. Pune la îndoială relativa importanţă a universal admiratului Smith şi susţine că Smith şi alţi autori clasici au căutat să susţină şi să promoveze procesul acumulării primitive. Această recitire sugerează că economia politică clasică a urmărit un proiect diferit, unul care contrazice interpretarea standard a economiei politice clasice.

Vreau totuşi să fac nişte precizări cu privire la folosirea eclipsei pentru a ilustra exemplificarea mea.

Studiind umbrele clasicilor, trebuie să ţinem minte că aceste imagini au dimensiuni care lipsesc şi nu sunt cuprinse în studiul nostru. O dimensiune care dispare din perspectiva economiei politice clasice are legătură cu relaţiile sociale dintre muncă şi capital. Scriind de la înălţimile confortabile ale poziţiilor lor sociale înalte, clasicii economiei politice au interpretat organizarea clasei muncitoare ca fiind nu mai mult decât dezordine. Din cauza acestei lipse de sensibilitate, o lucrare ca aceasta e în mod necesar dezechilibrată. Multă atenţie e acordată eforturilor capitalului de a controla munca, dar puţină e acordată eforturilor muncii de a controla capitalul. Las cititorului responsabilitatea estimării raportului real de forţe.

Sper că această carte va reuşi să arate cu claritate trei lucruri. Primul: acumularea primitivă a fost o forţă importantă în dezvoltarea capitalismului. Al doilea, acumularea primitivă nu poate fi legată de un trecut pre-capitalist sau chiar de vreun moment imaginar în care societatea feudală a devenit brusc capitalistă. Acumularea primitivă joacă şi azi un rol continuu în dezvoltarea capitalismului. Al treilea: economia politică clasică era preocupată să promoveze acumularea primitivă de capital pentru a încuraja dezvoltarea capitalistă, chiar dacă logica acumulării primitive era în conflict direct cu presupusa aderare a clasicilor economiei politice la valorile laissez-faire-ului. Recunosc că seminţele capitalismului au fost plantate cu mult înainte de economia politică clasică, dar niciodată înainte şi nicăieri acest proces de acumulare de capital nu a fost atât de intens. Sper ca „Inventarea Capitalismului” să aducă la lumină această intensitate.

Capitolul 1: Importanţa neîncetată a acumulării primitive

Câmpurile comune şi păşunile ţineau viu un viguros sprit de cooperativă într-o comunitate; orice gard ridicat în jurul unui teren distrugea acel spirit. Sprijinindu-se unii pe alţii, oamenii de la ţară munceau împreună amical, se înţelegeau între ei asupra rotaţiilor recoltelor, asupra părţilor din păşunile comune, cum să îngrijească şi să îmbunătăţească păşunile şi livezile, să cureţe şanţurile, şi să irige terenurile agricole. Munceau împreună pământul, şi mergeau împreună de la câmp acasă, de la fermă la fermă, prin căldură, dimineaţa, la prânz şi seara. Toţi depindeau de resursele comune ale lemnelor de foc şi ale paielor pentru îngrijirea grajdurilor, şi împărţind atât de multe lucruri necesare traiului erau învăţaţi de tineri să trăiască după regulile şi obiceiurile comunităţii. După ce au ridicat garduri, şi după ce fiecare om a obţinut bucata lui de teren şi putea să-i alunge pe vecini de pe ea, disciplina împărţirii lucrurilor în mod corect cu vecinii s-a pierdut şi fiecare gospodărie a devenit o insulă. Aceasta a fost marea revoluţie în viaţa oamenilor, mai mare ca toate schimbările economice care au urmat împărţirii terenurilor. Şi totuşi, puţini oameni care trăiesc acum, în această lume pe care am moştenit-o după ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor, sunt în stare să conceapă întreaga semnificaţie a modului de în care trăiau acei oameni şi care acum e cu totul pierdut. — Joan Thirsk, Enclosing and Engrossing

Coerciţia şi crearea clasei muncitoare

Procesul brutal prin care oamenii au fost deposedaţi de mijloacele prin care își asigurau traiul, cunoscut ca acumulare primitivă, a provocat nenorociri enorme pentru oamenii obișnuiți. Această acumulare primitivă a oferit baza de plecare a dezvoltării capitaliste. Joan Thrisk, unul dintre cei mai informați istorici asupra societăţii agricole britanice, descrie mai sus natura unora dintre cele mai brutale transformări sociale şi individuale care a fost asociată cu ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor.

Unii au condamnat această expropriere. Marx (1977, 928) s-a făcut ecoul acestei condamnări, când a acuzat:

Exproprierea producătorilor direcţi a fost făcută prin mijloacele celui mai nemilos barbarism, şi a fost stimulată de cea mai infamă, cea mai sordidă, cea mai josnică şi cea mai odioasă dintre pasiuni.

Oficial, această deposedare a oamenilor de mijloacele care le asigurau traiul a fost perfect legală. La urma urmei, ţăranii nu deţineau drepturi de proprietate în sensul strict al acestora. Ei aveau doar drepturi tradiţionale asupra pământului. Pe măsură ce pieţele s-au dezvoltat, mica boierime, care era însetată după pământ, şi apoi burghezia au folosit statul pentru a crea o structură legală prin care aceste drepturi tradiţionale au fost abrogate. (Tigar şi Levy, 1977). Deposedarea oamenilor obişnuiţi de resursele comune a fost o condiţie necesară, dar nu mereu şi suficientă, pentru a-i forţa pe ţărani să se lase înghiţiţi de piaţa muncii. Chiar şi după aceste îngrădiri ale pământurilor obşteşti, muncitorii s-au retras în păduri, în poieniţe, în carierele de piatră, de unde puteau obţine combustibil şi lemne pentru a găti şi pentru a-şi creşte animalele, puteau apuca mere şi arunca nuci de dincolo de gardurile vii, puteau strânge lemne de foc, calapăr şi alte ierburi sălbatice de pe orice bucată de pământ lăsată de izbelişte… Aproape orice găseau pe pământul obştesc putea fi folosit pentru traiul frugal al lucrătorului pământului și pentru cel al soției sale.” (Everitt 1967, 405).

În măsura în care economia tradițională putea să rămână în funcțiune în ciuda pierderii resurselor comune, capitalul nu putea fi alimentat în mod satisfăcător cu forță de muncă. Prin urmare, nivelul salariilor reale ar fi trebuit să fie ridicat, împiedicând astfel procesul de acumulare. Deloc surprinzător, unul după altul, aceste drepturi tradiționale au dispărut cu totul. În ochii burgheziei, „proprietatea a devenit proprietatea absolută: toate drepturile pe care țăranii le aveau sau le-au păstrat de-a lungul timpului, acum nu mai erau tolerate… erau interzise.” (Foucault 1979, 85).

Acumularea primitivă a ciopârțit modul de viață tradițional, ca o foarfecă. Prima lamă ascuțită a folosit la distrugerea posibilității oamenilor de a-și asigura ei singuri traiul zilnic. Cealaltă lamă a reprezentat un sistem de măsuri dure al căror scop era să facă imposibil pentru oameni să-și mai găsească strategii de supraviețuire alternative în afara sistemului de muncă salarială. O mulţime de legi brutale, menite să sufoce orice rezistență ar fi opus oamenii cererilor muncii salariale, a însoțit deposedarea țăranilor de drepturile lor, chiar înaintea impunerii capitalismului ca o forță economică semnificativă. De exemplu, începând cu Tudorii, Anglia a pus în aplicare măsuri dure care le interziceau țăranilor să vagabondeze sau să apeleze la sistemele de asistență socială.

Potrivit unei reglementări din 1572, cerșetorii mai mari de 14 ani trebuia biciuiți cu severitate și însemnați cu un fier înroșit pe urechea stângă, dacă cineva nu își dorea să îi ia şi să îi pună la muncă timp de doi ani. Recidiviștii mai mari de 18 ani urma să fie executați, dacă cineva nu îi lua să-i pună să muncească. Cei care recidivau în continuare erau executați automat, fără drept de apel (Marx 1977, 896ff.; Marx 1974, 736; Mantoux 1961, 432).

Astfel de regulamente au apărut aproape simultan în secolul al 16-lea în Anglia, Țările de Jos, și Zurich (LeRoy Ladurie 1974, 137).

Aşa se face că majoritatea muncitorilor, lăsată fără alternativă, nu a mai avut de ales decât să muncească pentru salarii care uneori se apropiau de nivelul de subzistenţă.

În urma acumulării primitive, relaţiile salariale au devenit aparent o afacere voluntară. Muncitorii aveau nevoie de lucru, iar angajatorii aveau nevoie de muncitori. În realitate, desigur, procesul nu era nici pe departe voluntar. Aşa cum arată Foucault (1979, 222):

Istoric, procesul prin care burghezia a devenit clasa politică dominantă pe parcursul secolului al 18-lea a fost ascuns în spatele unui cadru juridic explicit codificat şi egalitarian doar de ochii lumii, care a fost posibil să fie stabilit în urma organizării unui regim parlamentar reprezentativ. Dar, dezvoltarea şi generalizarea mecanismelor de disciplinare au constituit cealaltă parte, nevăzută şi murdară a acestui proces… susţinută de aceste mecanisme fizice, mici, zi de zi, de către toate acele sisteme ale micro-puterii care sunt în mod esenţial nonegalitare.

Într-adevăr, istoria recrutării forţei de muncă spune povestea neîntreruptă a coerciţiei, ori prin forţa brutală a sărăciei, ori prin reguli mai directe, care au făcut imposibilă continuarea stilului tradiţional de viaţă (Moore 1951).

Desigur, necesităţile obişnuite pentru economia unei gospodării care se putea autosusţine într-o măsură i-a ţinut pe mulţi oameni puţin deasupra nivelului de subzistenţă, dar pentru mulţi piaţa a fost un pas înapoi. Introducerea năucitoare a modului individualist în care funcționa piața i-a rupt pe oameni de rețelele lor tradiționale și a creat un sentiment de dezumanizare (vezi Kuczynski 1967, 70).

Intenţia declarată pentru disciplină a justificat măsurile brutale la care au fost supuşi săracii. Într-adevăr, cei care au scris despre fiecare asemenea măsură de persuasiune împărtăşesc toţi o preocupare obsesivă privind crearea unei forţe de muncă disciplinată (Furniss 1965; Appleby 1978).

Susţinătorii unor asemenea măsuri în mod tipic şi-au apărat poziţia invocând nevoia de a civiliza muncitorii sau de a pune capăt lenevirii şi indolenţei. Totuşi, capitalul a avut nevoie de măsuri ca să învingă economia gospodăriilor pentru a putea extrage o mai mare valoare în surplus, valoare adăugată.

De fapt, aproape toată lumea implicată în procesul de acumulare primitivă, fie susţinător, opozant sau muncitor, a fost de acord cu verdictul lui Charles Hall (1805, 144) că „dacă nu erau sărăciți, nu s-ar fi supus obligaţiei de a fi fost angajați (pe piața muncii)” – cel puțin nu atâta timp cât plata era ținută la un nivel scăzut pentru a crea profituri substanțiale.

Angajatorii și-au dat repede seama de relația dintre sărăcie și șansa de a face profituri frumușele. Ambrose Crowley, de exemplu, și-a stabilit fabrica în nord și nu în centrul țării, pentru că acolo „sătenii erau foarte săraci așa că numărul celor care sunt forțați de necesitate să muncească e mai mare.” (citat de Pollard 1965, 197).

Acest proces era cumulativ. O creștere a sărăciei a afectat o parte mai mare a populației, care rezulta în și mai multă sărăcie, și tot așa. În această privință, Marx (1865, 72) a observat că nivelul salariilor în zonele agricole ale Angliei varia în funcție de condițiile particulare în care țărănimea a ieșit din economomia autosusținută şi a intrat în iobăgie. Cu cât iobagii erau mai săraci, cu atât mai mici salariile urmaşilor lor urmau să fie.

Economia politică clasică şi războiul împotriva lenevirii

Clasicii economiei politice au cântat în cor condamnări ale lenevirii şi indolenţei săracilor. Deşi aplaudau distracţiile şi timpul liber al bogaţilor, ei au denunţat comportamente similare din partea celor săraci pentru că aceştia nu depuneau astfel efortul maxim pentru a munci. Să luăm cazul lui Francis Hutcheson – „dr. Hutcheson, care nu va putea fi uitat vreodată” – aşa cum studentul său, Adam Smith, l-a descris ulterior dr.-ului Archibald Davidson (Mossner and Ross republicată, 1977,309) – acelaşi Francis Hutcheson a cărui „Scurtă introducere în trei volume în filosofia morală” (1742) pare să fi fost modelul după care Adam Smith s-a inspirat când a ţinut prelegerile economice la Glasgow (vezi Scott 1965, 235, 240).

O lucrare ulterioară, intitulată „Sistemul filosofiei morale”, exemplifică contribuţia dr. Hutcheson la nobilul domeniu al filosofiei morale. După câteva observaţii scurte despre nevoia de a creşte preţurile, Hutcheson (1755, 2:318–19) a cugetat:

Dacă oamenii nu s-au învăţat cu obiceiurile vieţii industriale, faptul că cele necesare vieţii sunt ieftine va încuraja lenevirea. Cel mai bun remediu e să creşti cererea pentru cele necesare traiului. Lenevirea ar trebui să fie pedepsită cel puţin cu servitudea temporară.

Ameninţătorul „cel puţin” din acest citat sugerează că profesorul-care-nu-poate-fi-uitat-vreodată s-ar fi gândit chiar şi la soluţii mult mai dure decât servitudea temporară. Ce altceva ar putea recomanda bunul doctor studenţilor la filosofie morală în cazul în care servitudea temporară s-ar fi dovedit inadecvată în a-i ţine pe oameni legaţi de locul de muncă?

Această atitudine, desigur, nu e singulară în cazul clasicilor economiei politice. Ne-am putea întreba: a existat vreodată o naţiune în care bogaţii să spună că săracii erau destul de muncitori? Urletul universal împotriva „lenei și indolenței„ poate fi auzit chiar și în îndepărtata Japonie din secolul 19, pentru a da un singur exemplu (vezi T. Smith 1966, 120).

Oricum, nici o țară nu pare să fi mers atât de departe în războiul împotriva lenevirii cum a făcut Anglia. Într-adevăr, scriitorii din acel timp acuzau că nevoia de disciplină era necesară și pentru criminalitate dar și pentru boală. Spre sfârșitul secolului 18, chiar și spitalele au început să fie privite ca un domeniu unde era nevoie de impunerea disciplinei. (vezi Ignatieff 1978, 61ff).

Aproape poetic, Thomas Mun (1664, 193) și-a ridicat vocea împotriva „leprei generalizate a sărbătorilor, modei, şi pierderea timpului în lenevire şi plăcere.” Josiah Tucker (1776a, 44–45) a folosit o metaforă militară pentru a susține un punct de vedere similar:

Într-un cuvânt, singurul mijloc prin care o Națiune Rivală poate fi oprită să fugă cu Afacerile noastre e de a preveni ca propriul nostru Popor să nu fie mai Leneş, inactiv și mai plin de vicii decât e déjà…” Deci, singurul Război, care poate fi dus cu Succes în această Privință, e Războiul împotriva Viciului și Trândăviei; un Război ale cărui Forțe trebuie să fie formate nu din Flote și Armată, ci din Taxe raţionale și regulamente Înțelepte, pentru a putea transforma Pasiunea pentru Iubirea-de-Sine privată într-o Forță a Binelui Public.

Acumularea primitivă și eradicarea sărbătorilor

Deși standardul de viață nu era în mod necesar ridicat, oamenii din societățile pre-capitaliste din nordul Europei, la fel ca multe popoare tradiționale, se bucurau de destul de mult timp liber (vezi Ashton 1972, 204; vezi de asemenea și V. Smith 1992; Wisman 1989).

Oamenii obișnuiți țineau nenumărate sărbători religioase care punctau ritmul muncii. Joan Thirsk a estimat că în secolul al 16-lea și la începutul secolului al 17-lea, aproximativ o treime din zilele de muncă erau petrecute în activități dedicate tihnei (citat în K. Thomas 1964, 63; vezi și Wilensky 1961).

Karl Kautsky (1899,107) a oferit o estimare şi mai extravagantă: 204 de sărbători anuale erau ţinute în Bavaria de Jos în timpul evului mediu. În ciuda acestor sărbători frecvente, ţăranii tot puteau produce în surplus, mai mult decât aveau nevoie pentru a se întreţine. În societatea feudală engleză, de exemplu, ţăranii supravieţuiau chiar dacă aristocraţia era destul de puternică pentru a le putea lua aproximativ 50 la sută din ce produceau (vezi Postan 1966, 603).

Pe măsură ce pieţele se dezvoltau, pretenţiile asupra muncii făcute de ţărani se multiplicau. De exemplu, în sudul Franţei, chiriile au crescut de la un sfert din venitul chiriaşului în 1540 la jumătate în 1665 (LeRoy Ladurie 1974, 117).

Deşi din ce în ce mai mult oamenii erau nevoiţi să renunţe la timpul liber pentru a putea îndeplini cerinţele tot mai mari ale non-producătorilor, mulţi observatori şi-au unit vocile pentru a condamna numărul excesiv al sărbătorilor. În special, preoţii protestanţi erau vocali în această privinţă (Hill 1967, 145–218; vezi şi Marx 1977, 387; Freudenberger şi Cummins 1976).

Chiar şi în anii 1830, auzim voci care se plâng că numărul de zile dintr-un an pe care le lucrau irlandezii era de 200 după ce toate sărbătorile fuseseră anulate (Great Britain 1840, 570; citat în Mokyr 1983, 222).

Timpul, într-o societate de piaţă, înseamnă bani. Aşa cum Sir Henry Pollexfen (1700, 45; citat în Furniss 1965, 44) a calculat:

Dacă două milioane de oameni care muncesc fac într-o zi 500.000 de lire sterline, la atât am calculat că se ridică bogăţia noastră, înseamnă că atâta pierde naţiunea în fiecare zi în care se ţine o sărbătoare.

Zelul în suprimarea sărbătorilor religioase nu a fost un indiciu că reprezentanţii capitalului luau devoţiunea clasei muncitoare ca pe o chestiune neimportantă. În unele sate din Anglia secolului 19, dacă cineva avea grijă de propria sa grădină în zilele de Sabbath putea fi pedepsit prin lege. Unii muncitori au fost chiar trimişi la închisoare pentru acest delict (Marx 1977, 375–76n).

Pietatea, oricum, îşi avea şi ea limitele ei. Acelaşi muncitor putea fi acuzat că şi-a încălcat contractul de muncă, dacă în zilele de Sabbath prefera să se ducă la slujbă şi nu la muncă atunci când era chemat (ibid.).

În Franţa, unde capitalulului i-a luat mai mult să ajungă în poziţia de dominaţie, eradicarea sărbătorilor a fost făcută cu mai mare greutate. Tobias Smollett (1766, 38) s-a plâns de francezi: „Aproape jumătate din timpul lor, care ar putea fi folosit în mod profitabil pentru industrie, e pierdut de către ei şi de către comunitate, pentru că participă la foarte multe ceremonii ridicole.”

Voltaire a cerut ca sărbătorile să fie mutate în fiecare zi de duminică. Din moment ce duminica era o zi de odihnă oricum, muncitorii angajaţi puteau lucra în plus, astfel, cel puţin 40 de zile pe an. Această propunere l-a făcut pe naivul Abbe Baudeau să se întrebe dacă e înţelept ca munca să fie intensificată în condiţiile în care la sate era déjà un exces împovărător de populaţie (citat în Weulersse 1959, 28).

Cum puteau cei lipsiţi de mijloacele de a-şi câştiga traiul să fie angajaţi? Desigur, schimbările în practicile religioase în Europa nu au fost provocate de o populaţie redusă, ci de încăpăţânarea şi rezistenţa oamenilor în a se conforma necesităţilor capitalului.

De exemplu, liderii Revoluţiei Franceze, care se mândreau cu faptul că erau foarte raţionali, au emis un decret care spunea că e permisă o singură zi liberă doar după 10 zile de muncă. Clasicii economiei politice s-au alăturat cu entuziasm condamnării numărului excesiv de sărbători (vezi Cantillon 1755, 95; Senior 1831, 9). Suprimarea sărbătorilor religioase a fost doar o mică parte din procesul mai larg al acumulării primitive.

Economia politică clasică și Ziua Ideală de Muncă

Odată ce capitalul a început să smulgă tradiționalele ancore ale societății, burghezia a căutat orice oportunitate pentru a-i forța pe oameni să facă muncă productivă care le aducea profit celor care-i angajau. La fel, clasicii economiei politice au susținut și au pledat pentru acțiuni care să modeleze societatea în jurul logicii acumulării, pentru a putea întări dependența oamenilor de munca plătită cu salariul.

În utopia economiei politice clasice de la început, săracii ar fi trebuit să muncească în fiecare oră în care nu dormeau. Un scriitor a sugerat că lacheii nobilimii ar putea să se trezească devreme pentru a folosi orele dinaintea începutul zilei de muncă pentru a face plase de pești împreună cu „soldații invalizi, prizonierii săraci, văduvele și orfanii, negustorii săraci, artizanii, muncitorii și nevestele lor, odraslele lor și cu slujitorii”. (Puckle 1700, 2:380; cited in Appleby 1976, 501).

Joseph Townsend (1786, 442) a propus ca atunci când lucrătorii din ferme se întorceau seara acasă de la treierat şi arat, „puteau dărăci, răsuci, sau ţese”.

Mulți era foarte îngrjorați și de faptul că copiii aveau prea mult timp liber pe care-l pierdeau.

William Temple a cerut o forță de muncă suplimentară formată din copiii de 4 ani. Anticipând psihologia Skinneriană modernă, Temple (1770, 266; vezi și Furniss 1965, 114–15) a speculat că „în acest fel, sperăm ca generațiile tinere și care vor urma să fie atât de obișnuite să muncească mereu încât să ajungă să găsească acest lucru ca fiind plăcut și distractiv”.

Nici John Locke nu s-a lăsat mai prejos. Adesea văzut ca filosof al libertății, Locke a cerut ca munca să înceapă din fragedă copilărie, de la trei ani. (Cranston 1957, 425).

Alții au cerut să fie stabilite noi aranjamente instituționale pentru a asigura un flux continuu și neîntrerupt de forță de muncă. Fletcher din Saltoun a recomandat sclavia perpetuă ca fiind soarta pe care o meritau toți cei care nu reușeau să facă față măsurilor dure prin care se urmărea integrarea lor în câmpul muncii (vezi Marx 1977, 882).

Hutcheson, așa cum vom vedea, a procedat la fel. Idealistul etern, Bishop George Berkeley (1740, 456) a preferat ca această sclavie să fie limitată la „un anumit număr de ani”.

Nici o sursă de forţă de muncă nu era lăsată deoparte. De exemplu, într-o mişcare pe care Foucault a numit-o „marea încarcerare”, au fost create instituţii care să se ocupe fără discriminare de bolnavi, infractori şi săraci (Foucault 1965, 38–65). Scopul nu era să ofere acestor deţinuţi condiţii mai bune, ci să-i oblige să contribuie mai mult la avuţia naţională (pentru o selecţie de citate care reflectă mai larg gândirea clasicilor economiei politice, vezi Wiles 1968).

În mod ocazional, scriitorii din acel timp au găsit semne de progress. În 1723, Daniel Defoe (1724–26, 86; vezi şi 493) era încântat să descopere că atât de mult progres avusese loc în Norwich că „fiecare copil de la 4-5 ani putea să îşi câştige singur pâinea.”

Pentru economia politică clasică asemenea scene edificatoare de muncă grea nu erau totuşi obişnuite. Spre meritul lui, Jean-Baptiste Say (1821, 50–51; vezi şi Ricardo 1951–73, 8:184), în general un susţinător înfocat al dezvoltării capitaliste, a aşternut pe hârtie unul dintre puţinele proteste faţă de situaţia din Marea Britanie într-o scrisoare pe care i-a adresat-o lui Robert Malthus:

Nu încerc să arăt acele părţi din această situaţie care sunt valabile în ţara dumneavoastră, domnule. Dar dacă viaţa socială (un termen pe care Say îl foloseşte aproape ca având acelaşi sens ca diviziunea socială a muncii) ar fi fost o galeră, în care, sunt obligaţi să tragă de vâsle cu toată puterea timp de 16 ore dintr-o zi de 24, atunci pot fi cu adevărat scuzaţi dacă îşi detestă viaţa socială… Nu susţin nici o altă doctrină când spun că utilitatea producţiei nu merită modul în care se obţine această producţie, la acest nivel pe care suntem obligaţi să îl plătim.

Din păcate, nici un alt clasic al economiei politice nu a vrut să i se alăture lui Say în această privinţă.

Bentham şi autoritarismul laissez-faire

Clasicii economiei politice adesea îşi îmbrăcau recomandările într-o retorică a libertăţii individuale, dar concepţia lor despre libertate nu avea nici o legătură cu aceasta. Libertatea, pentru capital, depindea de munca grea a oamenilor obişnuiţi.

Lionel Robbins (1981, 8), un susţinător înfocat al societăţii de piaţă, a făcut şi el aluzie la acest autoritarism al laissez-faire-ului, spunând: „necesitatea unui cadru legal şi a unui aparat de aplicare a acestor legi e o parte esenţială din conceptul pentru o societate liberă.”

Mai devreme, scrisese „dacă ar exista o „mână invizibilă” într-o ordine non-colectivistă, ea poate opera doar în cadrul legii şi ordinii deliberat concepute” (Robbins 1939, 6; see also Samuels 1966).

În cadrul legii şi ordinii deliberat concepute, muncitorii s-au trezit că drepturile lor de a organiza sindicate şi chiar de a acţiona politic au fost restricţionate sever. Întregul edificiu juridic a fost construit cu scopul de a face proprietatea asupra capitalului şi mai profitabilă (Tigar and Levy 1977).

Max Weber (1921, 108; vezi şi Perelman 1991a, cap. 3) a observat odată că metodele raţionale de responsabilizare erau „associate cu fenomenul social al „disciplinei magazinului” şi aproprierea mijloacelor de producţie şi că asta însemna: cu existenţa „unui sistem de dominaţie [Herrschaftsverhältniss].”

În mod similar, sistemul raţional de contabilitate al economiei politice a necesitat „un sistem de dominaţie”, dar desigur pe o scară mult mai mare. Weber a concluzionat: „Nici o dovadă specială nu e necesară pentru a arăta că disciplina militară e modelul ideal de aplicat într-o fabrică modernă capitalistă” (1156).

În acest sens, îl putem vedea pe Jeremy Bentham, mai degrabă decât pe Smith, ca fiind pionierul economiei politice clasice. Într-adevăr, susţinerea dogmatică a lui Bentham faţă de laissez-faire a depăşit-o cu mult pe cea a lui Smith. De exemplu, după ce Smith a susţinut că guvernul are un rol în controlarea ratelor dobânzilor, Bentham (1787b, 133) l-a dojenit caustic astfel:

Pentru a ne opri să nu ne facem rău unui altuia, nu trebuie decât să ne punem un căpăstru în gură.

Deşi teoretic Bentham a fost un campion al laissez-faire-ului în numele libertăţii, intenţia sa era de a subordona toate aspectele vieţii interesului acumulării. Bentham şi-a limitat preocuparea pasionată în privinţa laissez-faire-ului la cei care s-au conformat normelor societăţii capitaliste; o confruntare iritantă cu puterea statului urma să fie destinul celorlalţi. Potrivit lui Bentham, „Proprietatea – nu instituirea proprietății, ci constituția proprietății – urma să devină un scop în sine” (Bentham 1952, 1:117).

Bentham a fost absolut lipsit de echivoc în nevoia pentru această „constituție a proprietății”. A realizat chiar și că brutalul şi totalul control asupra muncii era o sursă principală de îmbogățire, cei care muncesc se opun cu încăpățânare voinței capitalistului. În cuvintele inimitabile ale lui Bentham (1822, 430):

Ființele umane sunt cel mai puternic instrument al producției, și prin urmare, toată lumea devine nerăbdătoare să folosească serviciile altor oameni pentru a-şi creşte propriul confort. De aici, intensa şi universala sete de putere şi în egală măsură ura prevalentă faţă de supunere. Fiecare om se confruntă astfel cu o rezistenţă încăpăţânată faţă de propria sa voinţă, şi asta în mod natural naşte antipatie faţă de fiinţele care îl încurcă şi se opun dorinţelor lui.

Bentham nu a recunoscut niciodată că ar exista vreo contradicţie între susţinerea laissez-faire şi propunerile sale de a administra munca. Pentru el:

Între bogăţie şi putere, legătura e atât de strânsă şi de intimă, atât de intimă într-adevăr încât desfacerea ei, chiar şi imaginată, e o chestiune extreme de dificilă. Bogăţia e un instrument prin care se obţine puterea, iar puterea e un instrument prin care se obţine bogăţia. (Bentham 1962, 48; citat în Macpherson 1987, 88–89).

Bentham a înţeles că lupta pentru a subjuga săracii se va răsfrânge în fiecare aspect al vieţii. A sperat să se folosească de această luptă pentru a obţine profit pentru el însuşi şi, într-o măsură mai mică, pentru alţii din clasa sa. Dată fiind rezistenţa naturală a muncii faţă de producerea bogăţiei, pentru cei care-i exploatau pe cei care munceau, munca forţată, lipsită de libertate, era o opţiune foarte atrăgătoare pentru Bentham. El a proiectat schiţele pentru legendarul său Panopticon, o închisoare gândită pentru a-i controla la maximum pe deţinuţi cu scopul de a obţine profit din munca lor.

Într-o lucrare din 1798 care explica scopul Panopticonului său, “Pauper Management Improved”, Bentham a propus crearea unei Companii Naţionale de Caritate, modelată după structura companiei private East India Company, care avea mai mulţi acţionari privaţi şi primea şi subvenţii de la guvern. Compania Naţională de Caritate ar fi urmat să aibă autoritate absolută asupra „întregii populaţii împovărătoare a săracilor”, începând cu 250 de colivii în care ar fi urmat să fie deţinuţi 500.000 de oameni, şi care ar fi urmat să se extindă la 500 de colivii unde ar fi urmat să încapă un million de oameni (Bentham n.d., 369; citat în Himmelfarb 1985, 78).

Bentham a plănuit să obţină un profit frumuşel de pe urma acestor deţinuţi, mai ales de pe urma celor care s-ar fi născut în aceste închisori, din moment ce ei ar fi urmat să muncească pe post de ucenici în interiorul companiei. Şi-a ridicat în slăvi propunerea astfel: „Atât de multe colivii, atât de multe topitorii, în care cenuşa acestor săraci e convertită în lire sterline” (citat în Himmelfarb 1985, 80).

Un regim de detenţie strict, supraveghere neîncetată şi disciplină de fier, economii în privinţa hranei, îmbrăcămintei şi traiului ar fi făcut profitul posibil. Jeremy Bentham, avocat viguros al libertăţii comerţului aşa cum era, visa la un profit care ar fi crescut în urma folosirii muncii forţate a deţinuţilor:

Ce alt industriaş şi-ar putea stăpâni muncitorii la fel de bine cum industriaşul meu îşi va stăpâni şi controla muncitorii? Ce alt stăpân ar mai putea să-i facă pe muncitorii săi leneşi să moară de foame, fără posibilitatea ca ei să scape? Ce alt stăpân ar mai putea să fie sigur că muncitorii săi nu beau decât atunci când le dă el voie? Şi cine, departe de a fi obligat le mărească salariile, ar putea să le acorde o parte modestă din venituri, atât cât crede el că e în interesul lui? (vezi şi Ignatieff 1978, 110; Foucault 1979)

Potrivit economiei politice clasice, toate condiţiile sociale şi toate instituţiile sociale trebuia judecate doar pe baza efectului pe care îl aveau asupra producerii bogăţiei. În spiritul acestei raţiuni, Bentham a recomandat ca şi copiii să fie puşi să muncească, nu de la 14 ani, ci de la 4 ani, fălindu-se că aşa vor fi scutiţi de pierderea acelor „10 ani preţioşi în care nu fac nimic! Nimic pentru industrie! Nimic pentru dezvoltarea morală sau intelectuală!”(citat în Himmelfarb 1985, 81).

Bentham a mers chiar şi mai departe: a intenţionat să subordoneze fiecare aspect al existenţei umane în scopul producerii profitului. Chiar a vrut să promoveze „cea mai blândă dintre toate revoluţiile”, revoluţia sexuală. În această privinţă, Bentham nu era nicidecum preocupat de întărirea libertăţii umane, ci se gândea că astfel deţinuţii vor avea cât de mulţi urmaşi cu putinţă (ibid., 83).

Bentham chiar plănuia să se numească pe sine însuşi „Sub-Regişorul Săracilor”. Dar, din cauza faptului că statul nu l-a sprijinit, planurile lui s-au împotmolit. În memoriile sale, se plângea astfel: „Dacă era George al III-lea, toţi prizonierii din Anglia, cu ani în urmă, ar fi fost sub managementul meu.” (Bentham 1830–31, 96)

Aşa se face că Bentham nu a avut succes să-şi ducă planurile la îndeplinire. Poate că a fost prea lacom. Poate metodele sale erau prea pline de cruzime. În schimb, aşa cum vom vedea, capitalismul a găsit metode mult mai subtile pentru a se aproviziona cu forţă de muncă. Prin urmare, astăzi ni-l amintim pe Bentham ca pe un apărător valoros al idealurilor laissez-faire-ului, mai degrabă decât ca pe un Sub-Regişor al Săracilor.

Victorie

Clasicii economiei politice erau în general mult mai rezervaţi în legătură cu intenţiile lor decât a fost Bentham. În ciuda antipatiei lor faţă de indolenţă şi lenevire, ei s-au ascuns în spatele unui val de retorică despre libertăţile naturale. La o examinare mai atentă, vedem că noţiunea sistemului de libertăţi naturale era considerabil mai flexibilă decât părea. Să revenim la Francis Hutchenson, care l-a învăţat pe Smith despre virtuţile libertăţii naturale. El a susţinut că „unul dintre cele mai mari scopuri ale legilor civile e acela de a întări prin sancţiuni politice câteva legi ale naturii… Populaţia trebuie să fie învăţată, şi făcută să înveţe prin legi, care sunt cele mai bune metode prin care îşi poate organiza treburile şi prin care îşi poate exercita arta mecanică.” (Hutcheson 1749, 273, sublinierea autorului).

De fapt, Hutchenson a realizat că odată ce acumularea primitivă a avut loc, nevoia de a apela la sclavie oficială s-a diminuat. Forțele de tot felul din afara pieței nu mai erau necesare, din moment ce piața prin ea însăși se va asigura că clasa muncitoare va rămâne într-o continuă stare de privațiune, de lipsuri ale traiului necesar. Patrick Colquhoun (1815, 110), un demnitar al poliției din Londra, a observat:

Sărăcia e acea stare și condiție a societății în care individul nu se poate folosi de surplusul muncii sale, nu are nici o rezervă în plus de pe urma muncii sale, sau, cu alte cuvinte, nici o proprietate sau un mijloc de subzistență, decât acela care rezultă din constanta angajare a sa în diferite ocupații pe parcursul vieții. Sărăcia e astfel cel mai indispensabil și mai necesar ingredient al societății, fără de care națiunile și comunitățile nu ar putea să mai existe într-o stare de civilizaţie. E soarta omului. E sursa bogăției, din moment ce, fără sărăcie, nu ar mai munci nimeni, nu ar mai exista bogății, nici un rafinament, nici un confort, și nici un beneficiu pentru cei care ar deține bogății.

Sau, cum s-a exprimat Marx (1865, 55–56): „Pe piață găsim un set de cumpărători, care au pământ, mașinării, materie brută și mijloacele de subzistență, toate, cu excepţia pământului, produse ale muncii, şi pe de altă parte, un set de vânzători care nu au nimic în afară de puterea lor de a munci, braţele cu care muncesc şi inteligenţa.”

Ulterior, economiştii politici au desconsiderat metodele coercitive de care a fost nevoie pentru a forţa oamenii să intre pe piaţa muncii, presupunând voioşi că piaţa singură a fost suficientă pentru a garanta progresul procesului de acumulare fără ajutorul forţelor din afara pieţei. Muncitorii în acel timp erau conştienţi de importanţa strategică a încurajării acumulării primitive. În acest sens, Thomas Spence, un susținător curajos al clasei muncitoare, a proclamat că „e o naivitate… să te aștepți… să vezi altceva în afară de cea mai mare şantajare şi chinuire a săracilor, până când nu va fi răsturnat sistemul actual al proprietăţii asupra pământului” (citat in E. P. Thompson 1963, 805).

Sistemul, nu a fost răsturnat, dimpotrivă a devenit și mai puternic. Muncitorii au fost forțați să cedeze tot mai mult din timpul lor tradițional în care nu munceau, timpul lor de relaxare (vezi Hill 1967; Reid 1976, 76–101).

Zilele de muncă au devenit din ce în ce mai lungi (Hammond și Hammond 1919, 5–7).

Clasa muncitoare, prin vocea lui Spence, a strigat: „În loc să muncim numai cât pentru 6 zile pe săptămână, suntem obligați să muncim cât pentru 8 sau 9 zile într-o singură săptămână și totuși abia ne ducem traiul… și totuși se țipă la noi: „munciți, munciți, stați degeaba…” Noi, Dumnezeu să aibă milă de noi, am căzut în robia celor mai brutali stăpâni care au existat vreodată.”(citat în Kemp-Ashraf 1966, 277; vezi și Tawney 1926, mai ales 223).

Această declarație a fost destul de clară pentru ca cel care a exprimat-o public să fie arestat și închis pentru trei ani după publicarea ei în 1803 – o soartă care-i aștepta în mod obişnuit pe cei care contestau ordinea capitalistă. Chiar dacă clasa muncitoare și susținătorii ei protestau sau nu efectiv față de capitalism, coerciția tăcută exercitată de capital (Marx 1977, 899) a făcut loc tăcerii obligatorii.

Reducerea la tăcere a lui Spence nu a fost complet eficientă. Deși unii l-au etichetat ca fiind „un dement radical” (Knox 1977, 73), studii mai recente arată că Spence merită mult mai mult respect (Kemp-Ashraf 1966).

Într-adevăr, biograful lui Spence spune că Owenism-ul și moștenirea socialismului britanic se trag direct din critica directă făcută de Spence capitalismului (Rudkin 1966, 191ff).

Jurnaliștii din perioada apariției socialismului britanic au fost de acord cu această evaluare (vezi Halevy 1961, 44n).

Din păcate, Spence-ii din toată lumea nu au putut nici să răstoarne, nici măcar să oprească procesul acumulării primitive.

Nici o societate nu a mers atât de departe ca societatea britanică în ce priveşte acumularea primitivă. Acest aspect al dezvoltării capitaliste e cu totul dat uitării astăzi. În schimb, la o distanţă de 200 de secole, economiştii contemporani, cum ar fi Milton Friedman (1962) muşamalizează partea întunecată şi murdară a capitalismului, ignorând subordonarea obligatorie, în timp ce laudă libertatea capitaliştilor de a dispune de proprietăţile lor. Aceşti economişti moderni, cum vom vedea, se înşeală amarnic în interpretarea pe care o dau evoluţiei aşa-zisei pieţe libere.

Capitolul 2: Teoria acumulării primitive

Preliminarii analitice

Deşi acumularea primitivă a fost preocuparea centrală a clasicilor economiei politice, studiul acestui concept a început prin a fi învăluit în confuzie şi mai târziu a fost aruncat într-un nefast colţ întunecat. Aparenta expresie marxistă, „acumulare primitivă”, își are originea în aserțiunea lui Adam Smith (Smith 1976, 2.3, 277) că „acumularea câştigului, sub formă de lucruri, trebuie să aibă loc înainte de diviziunea muncii.” Abordarea lui Smith asupra acumulării originare e cel puțin bizară. Cu siguranță, diviziunea muncii se regăsește peste tot de-a lungul istoriei. Există chiar și în societățile insectelor (vezi Morely 1954).

Totuşi Smith ne-ar fi lăsat să credem că diviziunea muncii a trebuit să aştepte „câştigul” – codul său pentru capital. O asemenea idee e fără echivoc falsă. Cum să interpretăm diviziunea muncii într-o matcă sau muşuroi de furnici ca o consecinţă a acumulării de bunuri?

Marx a tradus cuvântul folosit de Smith dinaintea, premergătoare – „previous” – ca „ursprünglich” (Marx şi Engels 1973, 33:741), pe care traducătorii lui Marx în engleză la rându lor l-au redat folosind expresia „primitivă”. În acest proces, Marx a respins concepţia venită din alte sfere a lui Smith de acumulare premergătoare. L-a făcut cu ou şi cu oţet pe Smith pentru că a încercat să explice existenţa prezentă a clasei făcând referire la un trecut mitic care e dincolo de posibilitatea noastră de a-l verifica sau contesta. Marx a insistat: „Acumularea primitivă joacă aproximativ acelaşi rol în economia politică la fel cum şi păcatul originar a jucat în teologie.” (1977, 873).

Analogia lui Marx e foarte potrivită. Atât păcatul originar cât şi acumularea ne distrag atenţia de la timpul prezent apelând la un trecut mitic, care se presupune că ar trebui să justifice nenorocirile şi suferinţele pe care le îndură azi oamenii.

Cu alte cuvinte, orice teorie care se bazează ori pe păcatul originar, ori pe acumulare e şi excesivă şi insuficientă din punct de vedere istoric. E excesivă istoric pentru că plasează subiectul într-un trecut îndepărtat, deconectat, rupt de societatea contemporană. Din punct de vedere istoric, e insuficientă pentru că se bazează pe considerarea trecutului în termeni mitologici. Expresia folosită de Etienne Balibar (1988, 49) „istoricism a-istoric, sau istoricitate fără istorie în gândirea lui Marx” e o caracterizare potrivită a acestei părţi a operei lui Marx. Pentru a sublinia dezacordul său cu Smith, Marx a folosit expresia „aşa-zisă” pentru a da un sens peiorativ în titlul ultimei părţi a celor trei volume ale „Capitalului”, pe care a dedicat-o studiului acumulării primitive. Marx, în esenţă, demontează mitica acumulare „premergătoare” a lui Smith, pentru a atrage atenţia asupra experienţei istorice din prezent. În contrast cu „aşa-zisa” acumulare primitivă, Marx analizează brutalitatea experienţelor istorice din acea vreme, când oamenii au fost deposedaţi de mijloacele de producţie într-un efort de a elibera terenul pentru sistemul capitalist.

Baza istorică a acumulării primitive

Contrastul dintre considerarea accidentală şi superficială de către Smith a acumulării premergătoare şi exhaustiva documentare a lui Marx asupra acestei chestiui e izbitor. Analiza lui Marx (1977, 915) asupra acumulării primitive ne dezvăluie un proces care s-a întins pe câteva secole, în care grupuri mici de oameni au fost expropriaţi cu brutalitate de mijloacele lor de producţie de către cei care făceau parte din societatea precapitalistă, pe tot globul:

Descoperirea aurului şi argintului în America, extragerea lui, luarea în sclavie şi îngroparea în mine a populaţiilor indigene de pe acel continent, începuturile cuceririi şi jefuirii Indiei, şi convertirea Africii într-o rezervaţie comercială pentru vânarea oamenilor de culoare, toate acestea sunt caracteristice timpurilor în care producţia capitalistă mijea la orizont. Aceste proceduri idilice sunt momentele cheie ale acumulării primitive.

Marx nu şi-a limitat interpretarea asupra acumulării primitive doar la anumite buzunare izolate prin toată lumea. Fructele acumulării primitive sunt interşanjabile. De exemplu, el a insistat că „o mare parte a capitalului, care apare azi în Statele Unite fără să aibă vreun certificat de naştere, era ieri în Anglia: sângele capitalizat al copiilor.” (ibid., 920).

Potrivit lui Smith, dezvoltarea economică a progresat pe baza acţiunilor voluntare ale participanţilor. Marx (ibid., 926), dimpotrivă, spunea: „capitalul se obţine prin jupuirea din cap până-n picioare, a fiecarui por, din sânge şi noroi.” Muncitorii sunt „torturaţi de legi grotesc de teroriste pentru a accepta disciplina necesară sistemului muncii plătite cu salariul”(ibid.,899).

Acolo unde Smith a evitat cu obstinenţă orice analiză a relaţiilor sociale, Marx a produs un studiu elaborat al legăturilor dintre dezvoltarea relaţiilor în societatea capitalistă şi al aşa-numitei acumulări primitive. În anii următori, Marx şi-a pierdut răbdarea cu cei care n-au reuşit să argumenteze acumularea primitivă în termenii analizelor istorice concrete. De exemplu, a criticat cu aciditate supra-istorica prezentare a acumulării primitive a lui Nikolai Mikhailovsky, în care acesta a extrapolat mecanic viitorul Rusiei din analiza lui Marx asupra experienței europene a acumulării primitive (scrisoare către redacția ziarului Otechestvenniye Zapitski, noiembrie 1877, citată în Marx și Engels 1975, 291–94).

Ținând cont că acumularea primitivă e un proces istoric și nu un eveniment mitic, se naște următoarea întrebare: De ce acest proces, sau cel puțin cele mai multe considerații făcute de Marx asupra lui par să se oprească atât de abrupt odată cu stabilirea societății capitaliste?

Marx însuși a oferit puține exemple ale acumulării primitive care au avut loc în secolul al 19-lea în afara teritoriilor unde au fost stabilite colonii.

În scrisoarea sa către Otechestvenniye Zapitski, Marx a părut să ia aproape o poziție Smithiană, diminuând importanța acumulării primitive în momentul în care a exilat-o într-un trecut îndepărtat. Marx chiar a denigrat ultimul capitol din lucrarea sa „Capitalul” privind acumularea primitivă, ca fiind „o schiţă istorică” şi insistând că „nu pretinde mai mult decât să retraseze drumul pe care economia capitalistă l-a urmat în Europa Occidentală când s-a născut din pântecul sistemului economic feudal. Astfel descrie procesul istoric prin care lucrătorii agricoli au fost deposedaţi de mijloacele lor de producţie, prin care se susţineau, pentru a fi transformaţi în muncitori plătiţi pentru munca lor cu un salariu.” (ibid., 293).

Trebuie să citim această scrisoare în contextul ei politic de atunci. Marx era supărat că Mikhailovsky încerca să folosească capitolul despre acumularea primitivă pentru a lăsa impresia că viitorul Rusiei va fi determinat în mod mecanic de „legile inexorabile” ale capitalismului (ibid.).

Marx era sigur că, deşi natura capitalului ar fi putut rămâne aceeaşi, neschimbată, condiţiile specifice ale dezvoltării Rusiei vor fi foarte diferite de cele ale dezvoltării capitalismului în Europa Occidentală. Prin urmare, a vrut să arate-i lui Mikhailovsky greşeala de a crede că cineva poate „prezice” în mod mecanic, automat, viitorul Rusiei pe baza experienţelor Europei Occidentale. Uneori, Marx chiar a propus poziţii teoretice care păreau să limiteze importanţa acumulării primitive la trecutul istoric.

Lucio Colletti (1979, 130) insistă asupra următorului pasaj din lucrarea lui Marx, „Grundrisse”:

Condiţiile care formează punctul de plecare al capitalului spre producţie – adică acea condiţie pe care capitalistul trebuie să o aibă pentru a dispune de capital, adică el trebuie să pună în circulaţie valori pe care le-a creat prin propria sa muncă, sau prin mijloace mai puţin importante, exceptându-le pe cele deja disponibile, premergătoare sistemului muncii salariate – fac parte din condiţiile antedeluviane ale capitalului, țin de presupuneri istorice care, așa de precis cum sunt presupuneri istorice, au rămas în trecut, și astfel, aparțin istoriei formării sale, și în nici un caz istoriei contemporane, adică nu aparțin sistemului real care determină producția. În timp ce, de exemplu, fuga anumitor șerbi spre orașe e una dintre condițiile istorice şi presupoziţii ale urbanismului, nu e o condiţie, nu un moment al realităţii dezvoltării oraşelor, ci aparţine mai degrabă presupunerilor trecute, presupunerilor care sunt suspendate când ele devin condiţie, în momentul în care această condiţe începe să existe ca atare. Condiţiile şi presupunerile devenirii, sau apariţiei capitalului presupun precis că acesta nu există încă, ci că e mai degrabă în devenire; astfel ele dispar când capitalul apare, capital care prin sine însuşi, pe baza propriei sale realităţi, deţine acum condiţiile pentru realizarea sa. (Marx 1974, 459–60)

În „Capitalul” aceeaşi idee apare formulată diferit, cu excepţia eliminării unei părţi a terminologiei hegeliene baroce (Marx 1977, 775).

Spus foarte simplu, Marx a părut să sugereze că iniţiala deposedare a ţăranilor (viitorii muncitori) de mijloacele de producţie a fost un eveniment istoric necesar pentru stabilirea capitalismului. Pe scurt, acumularea primitivă a fost o parte esenţială a ceea ce Engels (1894,217) a numit „marea diviziune a muncii între masele care puneau la dispoziţie muncă manuală simplă şi cele câteva persoane privilegiate care le comandau să muncească,” dar era irelevantă pentru procesul continuu al capitalismului.

În „Capitalul”, Marx, în general, pare să restricţioneze acţiunea acumulării primitive la o perioadă scurtă de timp în care economiile tradiţionale au fost convertite la capitalism. Aşa cum a scris în „Capitalul”:

Momentele diferite ale acumulării primitive pot fi găsite mai ales în Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Anglia, într-o ordine mai mult sau mai puţin cronologică. Aceste momente diferite se combină sistematic între ele la sfârşitul secolului al 17-lea în Anglia (Marx 1977, 915).

A avut Smith atunci dreptate la urma urmei când a exilat acumularea primitivă doar în trecut – cel puțin în societățile capitalismului avansat? Vom vedea că răspunsul e, în mod categoric, nu.

Coexistența acumulării primitive cu acumularea capitalistă

În ciuda cuvintelor lui Marx care susțin contrariul, prezentarea generală a primului volum al „Capitalului” sugerează că el a respins abordarea lui Smith care fixa acumularea primitivă doar în trecutul îndepărtat.

Într-adevăr, materialul din partea 8 a sa, „Aşa-zisa acumulare primitivă” nu pare să fie calitativ diferit de ceea ce el spune în capitolul anterior, „Teoria Generală a acumulării capitaliste”.

Când studiul lui Marx ascupra acumulării primitive a fost în sfârşit abordat de Edward Gibbon Wakefield, Marx nu şi-a calificat aprecierea tatălui teoriei coloniale moderne, limitându-i relevanţa într-o Anglie aflată la începuturi. Dimpotrivă, el a insistat că Wakefield a oferit puncte de vedere semnificative în privinţa Angliei, unde Marx trăia şi muncea (Marx 1977, 940; vezi şi Marx 1853, 498).

Citită în această lumină, scrisoarea lui Marx către Mikhailovsky e consecventă şi cu ideea că importanţa acumulării primitive nu stătea în ceea ce arăta despre societăţile înapoiate, ci în ceea ce arăta şi despre cele mai avansate. În ciuda presupunerilor unor autori care încearcă să dovedească altceva (vezi, de exemplu, Foster-Carter 1978, mai ales 229), Marx (1976, 400n) însuși, referindu-se la instituțiile din Mexic, a concluzionat că „natura capitalului rămâne neschimbată și în formele sale dezvoltate, și în formele sale nedezvoltate.”

Chiar și așa, prezentarea din „Capitalul” încă sugerează o ruptură temporală între momentul inițial al acumulării primitive, când capitaliștii au acumulat prin forță brută, directă, și era acumulării capitaliste, când capitaliștii acumulează surplusul de valoare de pe piață.

Această dihotomie ar putea face apel la bunul nostru simţ, şi totuşi, e în sine mai degrabă aistorică. În concluzie, uneori, analiza lui Marx asupra acumulării primitive pare să fie un proces care încetează odată cu stabilirea capitalismului. În alte dăţi, pare să fie un proces continuu. Atunci care este sursa acestei confuzii?

Întâietatea acumulării capitaliste în capital

De ce nu a fost Marx mai explicit în privinţa continuităţii acumulării primitive? Pentru a răspunde la această întrebare, să ne amintim care a fost scopul expunerii pe care a făcut-o Marx acumulării primitive. La nivel teoretic, Marx încerca să demonteze teologia lui Smith referitoare la acumularea premergătoare, care sugera că poziţia dominantă a capitaliştilor se datora procesului economisirilor din trecut.

În acest proces, încerca să scoată la iveală originile istorice ale relaţiilor pieţei. A intenţionat ca analiza sa istorică să respingă argumentul clasicilor economiei politice că pieţele erau presupuse să funcţioneze corect datorită mâinii invizibile care cumva, în mod inteligent, ghida lumea către o prosperitate inevitabilă şi un nivel cultural mai înalt.

Descrierea pe care o face Marx acumulării primitive a oferit un sens de prim rang privind incorectitudinea acelei experienţe, pe de-a-ntregul brutală. Şi totuşi, descrierea sa vine în contradicţie cu principala dogmă a „Capitalului”. La urma urmei, mesajul principal al lui Marx era că regula, aparent onestă şi obiectivă a capitalului, ducea în mod necesar la exploatare.

Deşi Marx a acceptat că pieţele sunt progresive pe termen lung, pentru că pregăteau terenul pentru socialism, el era convins că forţele pieţei, presupus imparţiale, produceau mai multă cruzime decât metodele pline de cruzime şi arbitrare ale acumulării primitive. Să scoată în faţă acumularea primitivă, să insiste asupra ei, ar fi subminat critica lui Marx asupra capitalismului. Marx nu şi-ar fi dorit ca cititorii săi să creadă că măsurile de eliminare a „nedreptelor” dovezi ale acumulării primitive ar fi putut fi suficiente pentru a crea o societate bună.

Dacă ar fi insistat asupra continuei influenţe a acumulării primitive, ar fi riscat să-i ducă pe cititori în altă direcţie. Cu siguranţă, Marx nu dorea ca cititorii săi să concluzioneze că nedreptăţile societăţii ar fi rezultat din acţiunile nedrepte care nu aveau legătură cu esenţa societăţii de piaţă.

Dimpotrivă, Marx a insistat că legea cererii şi ofertei, şi nu acumularea primitivă, era responsabilă în cea mai mare parte pentru condiţiile oribile pe care le îndura clasa muncitoare. Prin urmare, a subordonat analizele sale asupra acumulării primitive unei critici şi mai grăitoare a capitalismului, adică aceea că, odată ce capitalismul s-a format, capitaliştii au învăţat că presiunile din partea pieţei erau mult mai eficiente în exploatarea muncii decât actele brutale ale acumulării primitive. Privind lucrurile aşa, are sens ca Marx să fi exilat acumularea primitivă în trecutul istoric.

Atrâgând atenţia asupra consecinţelor unicii logici a pieţei, el îşi întărea argumentul fundamental că reformele în paşi mărunţi erau inadecvate.

Pe acest ton, Marx (1977, 899–900) a scris:

Nu e destul că condiţiile muncii sunt concentrate la un pol al societăţii în formă de capital, în timp ce la celtălalt pol sunt grupate mase de oameni care nu au altceva de vândut decât puterea lor de muncă. Nu e suficient nici că sunt obligaţi să se vândă voluntar. Avansul producţiei capitaliste dezvoltă o clasă muncitoare care, prin educaţie, tradiţie şi obiceiuri va ajunge să privească aceste cerinţe ale modului de producţie ca fiind axiome naturale. Organizarea procesului capitalist de producţie, odată ce s-a dezvoltat, va sugruma şi va zdrobi orice rezistenţă i s-ar opune. Constanta generare a unei relative populaţii în surplus asigură menţinerea legii cererii şi ofertei în privinţa muncii, şi prin urmare şi salariile sunt menţinute în limite joase care corespund nevoilor de valorizare a capitalului. Tăcuta coerciţie a relaţiilor economice pune pecetea pe dominaţia capitalistului asupra muncitorului.

>O forţă directă extra-economică e desigur necesară în continuare, dar numai în cazuri excepţionale. În modul obişnuit în care se derulează lucrurile, muncitorul poate fi lăsat la dispoziţia „legilor naturale ale producţiei”, adică e posibil ca dependenţa sa să se bazeze pe capitalul, care rezultă din chiar condiţiile de producţie, şi e garantat că le va perpetua. Altul este cazul pe parcursul procesului istoric de generare a producţiei capitaliste. Burghezia aflată în afirmare are nevoie de puterea statului, şi o foloseşte pentru a „reglementa” salariile – adică, pentru a le impune cu forţa în limitele care îi permit ei să obţină profit – pentru a mări ziua de lucru, şi pentru a-l ţine pe muncitor la un nivel considerat normal de dependenţă. Acesta este aspectul esenţial al aşa-numitei acumulări primitive.

A impune cu forţa „coerciţia tăcută” e mult mai eficient decât metodele brutale ale acumulării primitive:

Pretenţiile capitalului în stadiul său embrionic, în stadiul său de devenire, când nu poate folosi încă forţa uriaşă în relaţiile economice pentru a-şi asigura dreptul de a absorbi o suficientă cantitate de muncă în surplus, ci are nevoie să fie ajutat de puterea statului… Secole sunt necesare înainte ca muncitorul „liber”, datorită dezvoltării modului de producţie capitalist, să ajungă în situaţia de a-şi da acordul voluntar, adică să fie obligat de condiţiile sociale să îşi vândă întreaga sa viaţă socială activă. (ibid., 382)

Din nou, descriind centralizarea capitalului, Marx (1981, 3:609) a observat cum în mod efectiv forţele pieţei au luat locul acumulării primitive:

Profiturile şi pierderile care rezultă din fluctuaţiile de preţ asupra titlurilor de proprietate şi, de asemenea, centralizarea lor în mâinile unor magnaţi de la căile ferate… apare acum în locul muncii ca sursa originală a proprietăţii capitalului, în aceeaşi măsură în care ia locul şi forţei brute.

Marx (ibid., 354) a făcut şi legătura între forţele pieţei şi acumularea primitivă când a discutat tendinţa ratei profitului de a se prăbuşi:

Acesta e pur şi simplu divorţul dintre condiţiile muncii de producătorii care au ajuns să deţină mai multă putere… De fapt, acest divorţ între condiţiile muncii pe de o parte şi producători pe de altă parte e ceea ce formează conceptul de capital, la fel cum acesta se naşte din acumularea primitivă.

Aici, Marx (ibid., 348) se referă la „exproprierea ultimelor resurse ale producătorilor direcţi care ar mai avea încă ceva ce poate fi expropriat.”

Această observaţie e importantă pentru că arată că Marx a realizat natura continuă a acumulării primitive, deşi, aşa cum am arătat, şi-a dorit să îi suprime importanţa pentru a scoate în evidenţă „tăcuta coerciţie” a pieţei.

Judecând după propriile sale cuvinte, Marx a avut grijă de asemenea şi să evite să confunde, de exemplu, „acumularea primitivă financiară” cu acumularea primitivă ca atare.

Marx (ibid., 570–71) a observat:

Concepţiile care încă mai au un anumit sens la un nivel mai puţin dezvoltat al producţiei capitaliste acum devin complet lipsite de sens. Succesul şi eşecul au dus în ambele cazuri la centralizarea capitalurilor şi astfel la exproprieri pe o scară enormă. Exproprierea acum se extinde aici de la producătorii direcţi la înşişi capitaliştii mici şi mijlocii. Exproprierea e punctul de plecare al modului capitalist de producţie, al cărui scop e să o ducă până la punctul final, şi chiar, în ultimă instanţă, la exproprierea tuturor indivizilor.

Oricare-ar fi fost motivele sale strategice, Marx pare să fi redus rolul acumulării primitive pentru a pune în lumină şi a se concentra asupra acumulării capitaliste moderne. Deşi şi-a atins scopul în această privinţă, această lipsă de istoricitate ține în obscuritate înțelegerea de către noi a primelor faze ale procesului de dezvoltare capitalistă.

În mod specific, lăsând acumularea primitivă doar în trecutul precapitalist, pierdem din vedere dimensiunea dublă a acumulării primitive. Prima, așa cum vom arăta în continuare: separarea oamenilor de mijloacele lor tradiționale de producție a avut loc de-a lungul timpului pe măsură ce capitalul avea nevoie ca un număr din ce în ce mai mare de muncitori să intre pe piața muncii. A doua: procesul de acumulare primitivă a fost o chestiune de gradaţie. O acumulare primitivă dintr-o dată și totală nu ar fi servit în cel mai bun mod interesul capitalului. În schimb, capitalul va manipula măsura în care muncitorii se pot baza pe auto-aprovizionare cu cele necesare traiului pentru a-și maximiza propria sa poziție avantajoasă.

Contextul teoretic al acumulării primitive

Prezentarea făcută de Marx acumulării primitive a avut consecinţa nefastă de a produce o ruptură a procesului (acumulării primitive) de economia politică. Peter Cressey şi John MacInnes (1980, 18) au susţinut un punct de vedere similar, când au observat:

Marx argumentează că acumularea primitivă a fost un proces care nu putea fi redus la categoriile economiei politice şi care putea fi explicat numai în termenii de luptă şi, în cele din urmă, de forţă. La o primă vedere pare că analiza istorică a acumulării de capital explică iniţiala subordonare „formală” a muncii, în sensul că la locul muncii capitalistul îşi însuşeşte (formal) un proces de producţie lăsat moştenire de către societatea pre-capitalistă. (În cele din urmă)… conceptul subordonării formale a muncii, la fel ca conceptul lui Smith privind acumularea premergătoare, nu rezultă din istorie, ci din economia politică.

Analiza lui Etienne Balibar asupra modului în care Marx a folosit termenul de „proletariat” e un argument în plus pentru argumentul pe care îl susţinem noi că procesul de acumulare primitivă trebuie analizat mai îndeaproape. Balibar a observat că, în „Capitalul”, Marx foarte rar menţionează proletariatul, dar în general se referă la clasa muncitoare. În prima ediţie a primului volum, termenul „proletariat” apare doar în dedicaţia pe care i-a adresat-o lui Wilhelm Wolff şi în ultimele două secţiuni ale capitolului „Legea generală a acumulării capitaliste”, care privea legea (aplicată) populaţiei şi procesul de acumulare primitivă.

Doar într-o singură ocazie se confruntă proletarul şi capitalistul direct în „Capitalul”. Balibar (1988, 19–20) concluzionează:

Aceste pasaje au în comun insistenţa asupra nesiguranţei caracteristică condiţiei de proletar.

La un nivel mai general, Balibar susţine că folosirea de către Marx a termenului de „proletariat” era făcută cu scopul de a arăta că condiţia clasei muncitoare era instabilă, şi că perpetua violenţa asociată cu tranziţia la capitalism, şi că situaţia e istoric de neconceput (ibid.).

Urmând argumentul lui Balibar, am putea interpreta noţiunea de proletariat ca un concept abstract pentru a descrie situaţia oamenilor deposedați de tradiţionalele mijloace de trai – prin acumularea primitivă. Conceptul de proletariat e extras din oricare altă condiţie specifică care-i afectează pe aceşti oameni, cu excepţia lipsei de control asupra mijloacelor de producţie, care pregăteşte terenul pentru introducerea forţelor capitaliste. Atât sensul în care înţelege Balibar folosirea de către Marx a termenului proletariat cât şi modul în care eu înțeleg analizarea făcută de Marx acumulării primitive sugerează că Marx nu a lămurit fenomenul acumulării primitive pentru a concentra atenția asupra modului în care funcționau piețele. Considerând importanța acumulării primitive în contextul procesului istoric al proletarizării, ignorăm centrul de greutate pe care procesul continuu al acumulării primitive l-a avut în modelarea condițiilor clasei muncitoare.

Sunt convins că avem ce învăța dacă ne uităm mai atent la acumularea primitivă, fără să pierdem din vedere analiza neprețuită pe care Marx a făcut-o forțelor pieței. În investigarea acestei chestiuni, voi încerca să reintegrez acumularea primitivă în structura economiei politice, în special în a cea a economiei politice clasice.

Recunoașterea dimensiunii acumulării primitive

În realitate, acumularea primitivă nu a avut loc dintr-o dată, chiar înainte de tranziția la capitalismul european. Nici nu a fost limitată la societățile rurale ale Europei de vest. Acumularea primitivă poate fi observată ca având loc peste tot înainte de era capitalismului.

De exemplu, pământul se împuținase deja pentru majoritatea oamenilor în timpul Evului Mediu.

Potrivit lui M. M. Postan (1966, 622–23):

aproximativ jumătate din populația de țărani nu avea cele necesare pentru a-și menține familiile la nivelul minim de subzistență. Asta însemna că pentru a putea supraviețui gospodarul mediu avea nevoie să își suplimenteze venitul în alte moduri…Activitățile industriale și de comerț puteau susține sate întregi de mici gospodari… Cele mai dese ocazii pentru a găsi o slujbă erau oferite oricum de agricultură… În cele mai multe sate, unii săteni lucrau pentru alții. Alți factori au întărit presiunea lipsei de pământ. De exemplu, în secolul 12, danezii le dădeau biruri britanicilor. Această extorcare nu a fost acumulare primitivă, din moment ce nu era făcută cu scopul de a-i forța pe lucrătorii agricoli să intre pe piața muncii industriale și să alimenteze piața. Dar, împinge Marea Britanie să-și monetizeze economia într-un fel care a avut anumite similarități cu acumularea primitivă. (Sohn-Rethel 1978, 107).

În mod similar, cămătăria medievală, adesea dată la o parte și considerată ca fiind intruziunea unui parazit în economie, a stimulat economia să avanseze (Marx 1967, 3:596–97).

Procesul acumulării primitive nu se duce aproape deloc în urmă, înainte de epoca economiei politice clasice. A durat mult mai mult în timpurile moderne. În Anglia, la fel ca și în alte țări unde capitalismul avansa, convertirea micilor fermieri în proletari a continuat de-a lungul secolului 19 și până în secolul 20.

Această transformare a implicat mai mult de „coerciția tăcută” a forţelor pieței. În cazul distrugerii fermelor de mici dimensiuni din Statele Unite, guvernul federal a jucat un rol central în transportarea şi în sistemele de cercetare care au înclinat balanţa în favoarea unei agriculturi de mari dimensiuni, pe suprafețe agricole mari (see Perelman 1977; 1991b).

Continuitatea acumulării primitive vine în contrast puternic cu imaginea sa obișnuită ca fiind o fază limitată în timp de distrugere a economiei țăranilor, al cărei efect imediat a fost crearea societății avându-i pe capitaliști într-o parte și pe muncitori în cealaltă parte. Această percepție e de înțeles, dar induce în eroare. Într-adevăr, în ajunul capitalismului, cei mai mulți oameni erau țărani sau aveau cel puțin legătură cu societatea agricolă. Și mai mult, acumularea primitivă nu a fost limitată la agricultură. S-a extins la mult mai multe, dacă nu la toate sectoarele economiei (Berg 1986, 70).

A avut loc în orașe, precum și la sate. La urma urmei, oamenii care trăiau la orașe își asigurau și ei lor înșile provizii direct într-o multitudine de feluri fără să cultive singuri hrană. Deposedaţi de mijloacele prin care își puteau asigura cele necesare, au fost forțaţi să devină și mai dependenți de piață, la fel de sigur cum a făcut-o si restrângerea accesului la mijloacele de producere a alimentelor.

Să luăm un exemplu relativ simplu. Îngrămădindu-i pe oameni în cartiere urbane a lăsat puțin spațiu pentru ca ei să-și mai poată spăla hainele. Prin urmare, oamenii au devenit dependenți de spălătoriile comerciale. După al doilea război mondial, abilitatea unei familii americane obișnuite de a-și produce sau asigura singură cele necesare traiului a continuat să scadă, în ciuda răspânditei disponibilităţi oferite de aparatura din gospodării, cum ar fi mașinile de spălat, care ar fi făcut multe feluri de asigurare a traiului mai ușoare. La fel, Paul Sweezy (1980, 13) interpretează sectorul uriaș de divertisment al Japoniei ca fiind un rezultat parțial al faptului că oamenii au fost forțați să trăiască în cartiere atât de înghesuite și de aglomerate că a devenit imposibil pentru ei să mai aibă o viață socială chiar în propriile lor locuințe. Nevoia de a achiziționa asemenea servicii i-a obligat pe oameni să muncească și mai mult. Vedem impactul direct al acestei presiuni reflectat în creșterea recentă a numărului de femei care intră pe piața muncii.

Gabriel Kolko (1978, 267) a calculat că partea de viață pe care un adult de nivel mediu o consumă muncind pentru a primi un salariu a crescut de la 39 la sută în 1900 la 44,4 la sută în 1970, în ciuda faptului că nivelul de educaţie a crescut, legile pentru protejarea copiilor de piaţa muncii au apărut, iar săptămâna de lucru era mai mică decât în 1900. Din acea vreme, munca a început să mănânce din ce în ce mai mult din timpul de viaţă al unei familii obişnuite. Juliet Schor (1991, 29) estimează că în medie o persoană muncea mai mult cu 163 de ore în 1987 decât în 1969. Acest proces se hrăneşte din sine însuşi. Pentru că oamenii trebuie să câştige salarii mai multe pentru a compensa dificultatea în creştere de a-şi asigura anumite nevoi, ei au şi mai puţin timp pentru a face alte lucruri pentru ei, ceea ce forţează familiile să transfere şi mai multă muncă de la gospodărie în sectorul comercial. Sistemul de îngrijire a copiilor e un rezultat evident al acestui proces. Prin urmare, industria fast-food e concepută pe dificultatea de a munci la serviciu şi de a face şi o mulţime de alte treburi acasă în aceeaşi zi.

Discuţia de mai sus sugerează că şi mai multă muncă salariată şi nesalariată sunt, într-adevăr, legate în mod inextricabil. Analizarea unei categorii necesită şi analizarea celeilalte. Aşa cum vom vedea, conceptul de diviziune socială a muncii creşte înţelegerea asupra acestei interdependenţe dintre munca salariată şi munca nesalariată. Pentru moment, e nevoie să ţinem minte exemplele din timpurile noastre moderne despre cum bunurile şi serviciile erau pe vremuri produse în interiorul gospodăriei, şi cum acum au devenit mărfuri vândute de firme comerciale.

Acest nou aranjament are legătură, cel puţin parţial, cu modelul de proprietate asupra mijloacelor prin care aceste bunuri şi servicii sunt create în interiorul gospodăriei. În mod formal, lipsa de proprietate asupra spaţiului de lucru pentru spălarea hainelor nu diferă de lipsa de proprietate asupra parcelei de pământ pe care o gospodărie îşi cultiva pe vremuri hrana necesară. În fiecare caz, negarea proprietăţii asupra unui anumit mijloc de producţie produce o schimbare în mixul dintre munca salariată şi munca nesalariată.

Ignorând avertismentul lui Balibar privind folosirea indiferentă a cuvântului proletariat, putem interpreta această restructurare a vieţii într-o gospodărie modernă ca fiind varianta modernă a procesului de acumulare primitivă, prin care masele mari de oameni care au ajuns să muncească pentru un salariu s-au mărit. În acest sens, conceptul de acumulare primitivă e strâns legat de cel al diviziunii sociale a muncii.

Economia politică clasică şi acumularea primitivă

Deşi Marx a mutat analiza sa de pe natura continuă a acumulării primitive, el a fost mai mult decât clar că acumularea primitivă a determinat numeroase schimbări în relaţiile sociale care au stat în centrul apariţiei sistemului capitalist (vezi Dobb 1963, 267). Lecția lui Marx a fost ignorată de economiștii care i-au urmat. Ei s-a mulțumit să considere revoluția industrială ca și cum ar fi fost cel mult introducerea unor metode superioare de producție. Prin contrast, clasicii economiei politice au văzut acumularea primitivă ca fiind mijlocul prin care au rearanjat în mod radical diviziunea socială a muncii, pe care Marx a recunoscut-o ca fiind precondiția formării proletariatului. Scriind pe această linie despre acumularea primitivă, Marx (1977, 764), a propus formula: „Acumularea de capital e… multiplicarea proletariatului.”

Vom vedea că putem exprima teoria clasică a acumulării primitive ca pe un model care seamănă cu un proto-marxism, despuiat de dialectică.

Analizând acest model, ţinem minte că Marx a început prin considerarea categoriilor de economie politică clasică aşa cum le-a găsit (see Perelman 1987, chap. 4). Investigându-le mai atent, a putut să acorde categoriilor tipic statice, nedialectice ale economiei politice clasice o dinamică şi o calitate dialectică.

Vom încerca să urmăm aceeaşi tradiţe în studiul teoriei clasice a acumulării primitive. Clasicii economiei politice au făcut această sarcină mai uşoară.

Comparată cu propria lor analiză a profiturilor sau salariilor, ei au avut o abordare mult mai dinamică, aproape dialectică asupra acumulării primitive. Făcând o asemenea analiză a teoriei clasice a acumulării primitive are o importanţă dublă: expune o latură a economiei politice clasice care înainte a scăpat neobservată, şi ne reaminteşte că acumularea primitivă e un proces neîncetat.

Chiar şi comentatorii moderni asupra acumulării primitive nu fac acestei chestiuni dreptate deplină. Ca Marx, cele mai multe referinţe contemporane exilează acest concept în trecutul îndepărtat, cu excepţia, poate, a cazului proletarizării care are loc în ţări mai puţin dezvoltate din Africa, Asia, şi America Latină.

Prin urmare, separarea muncitorilor de mijloacele lor de producţie e implicit asumată ca fiind un eveniment static, care s-a întâmplat o dată la un moment dat şi atât.

Din moment ce clasicii economiei politice îşi bazează argumentele asupra acumulării primitive pe un cadru dinamic, o privire atentă asupra clasicilor are mai mult de oferit decât ce pot oferi comentatorii moderni cu privire la acumularea primitivă. Într-o anumită măsură, lacunele din analizele moderne ar putea fi înţelese. Chiar şi Marx a scris adesea despre acumularea primitivă cu aerul că ar fi fost un proces finalizat şi posibil chiar şi cu o anumită influenţă a mitologiei Smithiene. De exemplu, prima menţiune a conceputului de acumulare primitivă din „Capitalul” apare în capitolul 23, „Simpla reproducere” (Marx 1977, 714). În acest punct, Marx a trebuit să răspundă la întrebarea: „Cum ajunge sistemul să fie structurat pe muncă şi capital?” Şi a răspuns astfel: „De unde vedem lucrurile acum pare probabil că, odinioară, capitalistul a ajuns să intre în posesiunea banilor printr-un mijloc de acumulare primitivă” (Marx 1977, 714).

Atipica expresie pentru Marx, „odinioară”, care sună la fel de nerealist ca şi în mitologia Smithiană, a fost cu siguranţă provizorie. Cuvintele „de unde vedem lucrurile acum” sugerează de asemenea că urma o analiză mai aprofundată.

Din motivele pe care le-am arătat déjà, Marx nu a mai insistat asupra unei critici mai amănunţite. În locul ei, dăm doar peste istorie.

Totuşi, acumularea primitivă rămâne un concept cheie pentru înţelegerea capitalismului – şi nu doar a unei anumite etape a capitalismului asociată cu tranziţia de la feudalism, ci a capitalismului ca atare.

Acumularea primitivă e un proces care continuă şi azi. Astfel, trebuie să ne ducem pe urmele istoriei acumulării primitive până în vremea clasicilor economiei politice, făcând legătura dintre acest concept şi noţiunea lui Marx privind diviziunea socială a muncii.

Capitolul 3: Acumularea primitivă și Legile Jocurilor

Originile feudale ale Legii Jocurilor

Anterior am făcut afirmația că ar trebui să nu ne limităm înțelegerea acumulării primitive doar la agricultură.

Pentru a arăta de ce, să începem cu obscurul subiect al Legii Jocurilor. Economia politică clasică practic a păstrat o tăcere deplină în ce privește aceste Legi ale Jocurilor. Unii ar putea crede că tăcerea aceasta este pe deplin justificată. La urma urmei, Legile Jocurilor au început ca un element al feudalismului. Așa cum vom vedea, însă, Legile Jocurilor au reprezentat una dintre cele mai detestate instituții ale feudalismului, ținută minte azi mai ales pentru că a fost cea care l-a determinat pe legendarul Robin Hood să adopte un stil de viață infracțional, împotriva legii.

Şi mai important, ele au dus la crearea condițiilor care în cele din urmă au contribuit la subminarea hegemoniei aristocrației în societatea britanică. Legile care protejau drepturile feudale asupra pădurilor erau ceva obișnuit peste tot în Europa. Multe au rămas în vigoare până în secolul 19. În Germania, de exemplu, chiar și căutarea murelor în pădurile feudalilor era considerată o infracțiune (Marx 1842, 234–35). Marx (1970, 19–20; Marx and Engels 1973, 39:466) însuși a observat că tratamentul aspru aplicat celor care adunau ilegal lemne de foc din păduri era destul de însemnat pentru a atrage atenția asupra problemelor sociale.

Aceste interdicții erau foarte puțin diferite de cele prevăzute de legile antice feudale, care le interziceau oamenilor să facă anumite munci în propriile lor gospodării, pentru ca astfel pozițiile privilegiate ale stăpânilor lor să nu fie puse în pericol (see Weber 1923, 120). Cum Legile Jocurilor Engleze au fost impuse ca o instituție feudală, au început să-și piardă importanța pe măsură ce feudalismul începea să pălească. Spre sfârșitul secolului 16, statul englez a încetat să mai aplice aceste legi, deși ele au rămas în vigoare pe hârtie. Regele Charles I a încercat să le revigoreze în 1630 pentru a obține taxe de pe urma lor, dar atât Parlamentul cât și situația creată de Războiul Civil nu i-au permis să facă asta (Munsche 1980, 189).

Legile engleze moderne ale Jocurilor au început să fie aplicate în 1671. Motivația din preambulul lor părea că ar fi fost făcută de capitaliști avari cu intenția mai degrabă de a maximiza plusvaloarea, decât de a păstra tradițiile feudale:

Cum mari pagube sunt provocate de negustori inferiori, ucenici, și alte persoane desfrânate şi dezmăţate care neglijează comerțul și obligațiile lor de pe urma vânătorii, pescuitului și altor jocuri, spre propria lor ruină și cea a vecinilor lor, astfel, dacă o asemenea persoană îşi va lua libertatea să vâneze, să pescuiască (cu excepţia dăţilor când e în compania stăpânului şi e desemnat de acesta să vâneze) atunci acea persoană va… fi supusă altor sacţiuni. (William and Mary 3 şi 4, capitolul 23, republlicată în Chitty 1812, 1:459–65; citată de asemneea şi în Ignatieff 1978, 26)

Ca să spunem adevărul, spiritul iniţial al Legilor Jocurilor a fost la fel de feudal ca şi legile anterioare lor. Deşi ar putea să sune capitalistă, această legislaţie de fapt reflecta un spirit care era dăunător capitalismului. Intenția acestei legislații era de a promova o ierarhie a relațiilor de clasă, nu neapărat capitalistă în natura ei. Potrivit uneia dintre puținele cercetări dedicate acestui subiect:

Legile Jocurilor s-au născut din dorința de a întări statutul nobililor de la țară în urma amarnicului Război Civil. Mesajul lor era că pământul era superior banilor. (Munsche 1980, 164).

În timp ce sentimentul anti-burghezie nu ar fi fost motivat de aceste Legi ale Jocurilor, aceste acte legislative au reprezentat un răspuns direct la refuzul oamenilor săraci de la țară de a accepta pretențiile nobilimii de a deține drepturi fără precedent asupra pământului, în urma Războiului Civil.

La urma urmei, aceste drepturi de proprietate au fost impuse cu prețul distrugerii drepturilor tradiționale asupra pământului ale săracilor care trăiau la țară (see Ignatieff 1978, 16). Distrugerea acestor drepturi tradiționale era departe de a fi lipsită de consecințe pentru săracii de la sate.

Vânătoarea era un mijloc important prin care își asigurau hrana atât pentru ei, cât și pentru familiile lor. Nu era o activitate recreațională plăcută, cum era pentru nobilime.

În acest sens, Legile Jocurilor au devenit parte dintr-o mișcare mai mare și mai extinsă al cărei scop era de a-i deposeda pe oamenii săraci de mijloacele tradiționale (de producție) prin care își asigurau supraviețuirea. (E. P. Thompson 1975, 94, 99, 207, 261).

Odată ce liderii englezi şi-au dat seama de beneficiile neașteptate pe care le obțineau de pe urma acestor Legi ale Jocurilor, oamenii de la putere au mers mult mai departe și nu s-au limitat doar la susținerea acestor beneficii pe care le ofereau ele; au votat din ce în ce mai multe Legi ale Jocurilor prin care impuneau pedepse din ce în ce mai inumane. Pe parcursul acestui proces, Legile britanice ale Jocurilor au devenit cele mai aspre din toată lumea (vezi Engels 1845, 552–53).

Deși spiritul acestor Legi ale Jocurilor ar putea rezona cu cel al capitalismului modern, sistemul britanic de justiție adesea administra aceste legi burgheze ale Jocurilor într-un stil categoric feudal.

Cazul lui Richard Dellers a devenit un exemplu faimos în acest sens. Pe baza informațiilor obținute de la cel care se ocupa de jocuri și de la servitorii lui, Ducele de Buckingham l-a condamnat pe Dellers. Ducele, care era președintele tribunalului în acest proces ce avea loc în propria sa cameră de lucru, l-a informat pe nefericitul Dellers că, dacă mai rostește un singur cuvânt impertinent, o să îl trimită la închisoare (Munsche 1980, 76; vezi și Cobbett 1830, 1:191–93).

Henry Brougham, vorbind în 1828 când afacerea Dellers era încă proaspătă în memoria publicului britanic, a izbucnit:

Nu există tribunale mai groaznice pe fața pământului, nici chiar ale turcilor, decât cele care dau mereu condamnări sumare pe baza acestor Legi ale Jocurilor; adică aceste scaune judecătoreşti ale justiţiei vânătorilor. (citat în Munsche 1980, 76)

Cu toate acestea, în ciuda execuţiei feudale şi a intenţiei Legilor Jocurilor, efectul lor a fost categoric capitalist în aşa măsură că aceste legi au reuşit să accelereze procesul acumulării primitive.

Laboratorul scoţian

Acumularea primitivă probabil a avut loc într-un ritm mai rapid în Scoţia decât în Britania, în parte şi pentru că acolo a început cu întârziere.

Prin urmare, rezultatul perceperii rolului vânătorii în acea ţară oferă adesea semnificaţii speciale.

În drumeţiile sale prin munţii Scoţiei, Daniel Defoe (1724–26, 666) a descoperit că „oricât de muntoasă şi de sălbatică ar părea ţara, oamenii sunt extrem de bine aprovizionaţi.”

Printre principalele surse de hrană, el a observat că „vânatul era din belşug, mai mult decât necesar, și în toate anotimpurile, tineri și bătrâni îşi luau armele şi plecau la vânătoare.”

Mai târziu, alți călători prin Scoția nu aveau linişte din cauza faptului că vânătoarea era obstacolul în calea extinderii muncii salariate.

Thomas Pennant, un botanist, a oferit informații foarte valoroase despre relația dintre vânătoare și piața muncii în cartea sa „Tour in Scotland” (1771).

Deși e considerat un interpret plin de simpatie față de societatea scoțiană – mult mai mult decât, să spunem, Samuel Johnson — Pennant tot îi privea în mod nefavorabil pe cei care foloseau vânătoarea ca sursă de hrană comparativ cu cei care foloseau munca salariată (vezi Lascelles 1971, xviii).

De exemplu, atunci când a scris dintr-o localitate de lângă Edinburgh, Pennant (1772, 71) a observat: „Am fost informat că munca [sic] e prețuită aici…; oamenii de rând, cum nu prea sunt obișnuiți cu metodele de a munci, fac foarte puțin pentru a obține salarii.”

Odată ce a ajuns în regiunile muntoase, s-a plâns: „Manierele acestor scoțieni munteni pot fi exprimate în aceste cuvinte: indolenți în cel mai înalt grad, cu excepția momentelor când sunt chemați la război sau la activității de amuzament.” (ibid., 176).

Pentru Pennant (ibid., 115) energia muntenilor scoțieni dedicată vânătorii contrasta în mod nefavorabil cu lipsa lor de entuziasm pentru munca salariată: „Acești localnici duc o viață foarte sărăcăcioasă… Bărbații sunt slăbuți, dar puternici; trândavi și leneși, cu excepția ocaziilor când merg la vânătoare [sic], sau când caută orice activitate de amuzament; sunt mulțumiți cu traiul lor dur, și nu se chinuie mai mult decât e nevoie pentru a obține cele necesare traiului [sic].”

Descrierea făcută de Pennant muntenilor scoţieni seamănă foarte mult cu modul în care Adam Smith (1755–1756, 250) i-a caracterizat pe sălbatici: „Viaţa unui sălbatic, când te uiţi de la depărtare la ea, pare a fi ori o viaţă de profundă indolenţă, ori o viaţă de mari aventuri” (vezi şi Rae 1834, 131).

Aici era problema pe care modelul clasic al acumulării primitive a scos-o în evidenţă.

Oamenii preferau să îşi petreacă timpul în activităţi relaxante decât să şi-l dedice unei valori mărunte pe care ar fi putut s-o obţină în urma chinului muncii salariate.

Pennant (1772, 126) şi-a făcut ceva speranţe după ce-a văzut păstrăvăriile de pe malurile Aberdeen, unde femeile cărau mari cantităţi de păstrăvi în coşuri, pe care le duceau pe umeri:

Şi după ce şi-au vândut încărcătura şi şi-au golit coşurile, femeile înlocuiesc parte din acea încărcătură cu pietre: merg 16 mile pentru a vinde sau a face barter cu peştele şi a obţine alte produse; sunt foarte ataşate de fineţuri, şi îşi încarcă degetele cu tot felul de inele fără valoare, când vor să dea peștele și pe pantofi şi pe şosete.

Se poate ghici câte ore din corvoada lor erau schimbate pentru o oră cât dura fabricarea unui inel.

În cele mai multe relatări despre lumea muntenilor se arată că oamenii erau mai mult decât reticenți în a se angaja pentru muncă plătită.

De exemplu, Samuel Johnson a observat că o pereche de bocanci tradiționali scoțieni ar putea fi făcută acasă într-o oră.

Pantofii produși pentru comerț erau vânduți pentru o jumătate de coroană perechea (Johnson 1774, 50).

Portrivit estimărilor lui Adam Smith(1976, I.viii.31) în privința ratei salariilor pentru munca salariată în vecinătatea Edinburgh-ului, unde muncitorii erau fără îndoială plătiți mai bine decât cei de la țară, un cetățean din acel oraș trebuia să muncească 3 zile pline pentru a putea câștiga destui bani ca să-și cumpere o pereche de pantofi.

Pantofii produși pentru a fi vânduți trebuia să fie foarte foarte atrăgători pentru ca un om să fie convins să muncească trei zile pentru a-și cumpăra o pereche, când ar fi putut să-și facă singur încălțări acasă într-o oră, presupunând că ar fi putut obține pielea la un preț mic.

Din cauza schimbului nefavorabil între salarii și mărfurile de cumpărat, oamenii din munții Scoției preferau să-și asigure ei singuri cele necesare traiului în loc să muncească pentru un salariu.

Văzând că asta e o problemă, Pennant s-a declarat de acord cu orice măsură care ar fi restricționat posibilitatea oamenilor de a-și asigura ei singuri cele necesare traiului.

De exemplu, el a lăudat modul în care proceda Contele de Bute, „pe moșiile lui lucrau oameni care se ocupau în același timp și de cultivat pământul și de pescuit, și pe amândouă nu le făceau bine. Excelența sa i-a împărțit atunci pe acești angajați inconsecvenți, și l-a obligat pe fiecare dintre ei să facă doar acea muncă la care pe care Bute o prefera, și care să fie distinctă de celelalte.” (Pennant 1774, 2:160).

Pennant nu și-a bazat obiecția față de acești gospodari săraci doar pe argumente tehnice. El a recunoscut că „pentru a le face dreptate vechilor țărani, trebuie ținut cont de priceperea lor la arat pământul chiar și în cele mai rele zile, pentru că straturile erau drepte [sic], și pământul arat într-un mod care le făcea cinste.” (ibid.).

Îngrijorările lui Pennant nu erau de natură tehnică. El îşi dorea un sistem de dependenţă.

Astfel, a lăudat administrarea moşiei Breadalbane, unde locuitorii puteau locui acolo gratis, „cu condiţia că făceau anumite munci. [Prin urmare, Breadalbane] are unii dintre cei mai buni muncitori, pricepuți la negoț, la fel ca oricare alții din regatul Maiestății Sale.” (Pennant 1772, 90)

Pentru a stabili o asemenea dependență, Pennant a văzut că e necesar să se restricţioneze posibilitatea oamenilor de a vâna pentru a obţine singuri hrană.

În acest sens, James Steuart (1767, 1:37), scriind despre Scoţia sa nativă, a lăudat în mod mincinos interzicerea vânatului ca fiind cel mult „o creştere a cererii pe piaţă pentru produse agricole.”

Lord Kames (HenryHome) (1758, 1, 78n), un aristocrat scoţian, a cercetat natura societăţii pe care Legile Jocurilor intenţionau să o creeze, şi a explicat:

Viaţa unui pescar sau a unui vânător e contrară şi împotriva societăţii, cu excepţia celor din familile simple. Viaţa păstorului promovează societăţi mai largi, dacă acestea pot fi numite societăţi, în care relaţiile locale sunt puţine. Dar spiritul adevărat al societăţii, care constă în beneficii reciproce şi în a face industria indivizilor profitabilă şi pentru ceilalţi la fel ca şi pentru individ, nu a fost cunoscut până când agricultura nu a fost inventată. Agricultura necesită ajutorul multor altor meserii. Tâmplarul, fierarul, zidarii, şi alţi meşteşugari, toţi contribuie la ea. Aceste împrejurări îi conectează pe indivizi, stabilesc legături între ei, într-o societate intimă de ajutor reciproc, care din nou îi ţine strânşi laolaltă într-un spaţiu limitat.

Kames (1758, 1, 78–79n) a recunoscut că această nouă societate va duce în mod necesar la ierarhie:

Aceste uniuni intime între o multitudine de indivizi, ocazionate de agricultură au dus la descoperirea multor altor obligaţii sociale, necunoscute înainte. Acestea trebuia să fie constatate de legi, a căror aplicare trebuia făcută prin ameninţarea cu pedeapsa. Asemenea operaţiuni nu pot fi duse la îndeplinire, decât prin delegarea puterii uneia sau mai multor persone, care să stabilească hotărârile, să aplice forţa asupra întregii societăţi. Pe scurt, poate fi spus, ca o axiomă universală, că, în fiecare societate, progresul guvernului către perfecţiune e strict proporţional cu progresul societăţii către asigurarea intimităţii uniunii.

Pentru Kames (ibid., 125–26), deşi acest aranjament ar fi putut duce la o distribuţie inegală a veniturilor, rezultatul era benefic. La urma urmei, a întrebat el: „Ce loc ar mai fi rezervat generozităţii, bunăvoinţei şi carităţii, dacă toate bunurile ar fi la comun pentru a fi împărţite de toţi?”

Schimbarea relaţiilor sociale la ţară a influenţat evoluţia Legilor Jocurilor. Deşi Legile feudale ale Jocurilor erau aspre şi represive, obligaţiile paternaliste pe care societatea le aştepta de la nobilime au îmblânzit severitatea acestor restricţii. În general, cei mai în nevoie puteau conta pe ceva generozitate din partea claselor de sus; oricum obiceiurile sociale se schimbau.

Odată cu declinul relaţiilor feudale, proprietatea asupra pământului a devenit mai mult o afacere şi tot mai puţin un mod de viaţă.

Valoarea economică a pământului a crescut, şi nobilimea a devenit din ce în ce mai burgheză (Wood 1999).

Relaţiile moşierilor cu cei care plăteau chirie pentru a trăi pe pământul lor au devenit din ce în ce mai distante şi se bazau pe o exploatare din ce în ce mai mare.

Liderii pe termen lung au devenit din ce în ce mai puţin obişnuiţi.

Chiriile creşteau mereu.

Tăranii erau eliminaţi.

Munca ocazională înlocuia muncitorii care lucrau toată ziua şi servitorii.

Şi bunăvoinţa dispărea cu rapiditate de la ţară.

În acest context, Legile Jocurilor au devenit şi mai brutale. Legile Waltham Black din 1722 au fost printre primele care stabileau cele mai severe sentinţe pentru pedepsirea braconierilor.

Această legislaţie a fost concepută într-o perioadă în care vânatul a devenit o foarte preţioasă delicatesă, poate şi din cauza expansiunii terenurilor necesare creşterii căprioarelor, care erau vânate în timpul jocurilor (vezi E. P. Thompson 1975, 30).

Din ce în ce mai mult, braconieri au început să vadă animalele sălbatice mai mult ca pe o marfă decât ca pe un obiect de consmum direct.

Un secol mai târziu, în 1826, un jurnalist s-a lamentat că era „dificil să faci un om needucat să aprecieze sanctitatea proprietăţii private în timpul jocurilor (când)… câştigul unei singure nopţi de braconaj făcea adesea cât salariile pentru câteva săptămâni de muncă.” (citat în Shaw 1966, 156).

Pedepsele pentru un vânătoarea ilegală (pentru săraci) erau la început mai puțin severe decât cele pentru braconarea căprioarelor, până când moşierii au început să ia măsuri pentru a creşte populaţia de căprioare de pe terenurile lor.

Prin urmare, dimensiunea Legii Jocurilor s-a extins rapid.

În primele şase decade ale secolului al 18-lea, de exemplu, numai şase legi au adoptate împotriva braconierilor care vânau ilegal.

În următorii 66 de ani au fost adoptate 33 astfel de legi. În consecinţă, „Carnea practic a dispărut de pe masa săracilor care trăiau la sate.” (Deane and Coale 1965, 41).

Braconajul era luat atât de tare în serios, că era, uneori, echivalat chiar cu trădarea. Tribunalele britanice au aplicat aceste legi cu o ferocitate șocantă.

Câțiva braconieri au fost condamnați la moarte și executați în baza celebrelor Legi Negre (E. P. Thompson 1975, 68).

Impunerea acestor pedepse draconice pentru infracțiuni presupus a fi aduse Legilor Feudale ale jocurilor atât de târziu în timp ar putea să pară anormală pentru progresul economiei capitaliste. Și totuși aceste Legi ale Jocurilor au fost o parte importantă din intensificarea luptei de clasă care avea loc la țară în timpul erei economiei politice clasice.

Un eseist a exclamat că „legea jocului [sic] provoacă mai multă nemulțumire și tulburare populară și dușmănie locală decât orice altă lege stabilită vreodată în acest regat.” (Taplin 1792, 168).

Ratele condamnărilor indică o ascuțire a acestui conflict. În 1816, primul an în care statisticile naționale au fost raportate, 868 de oameni au fost închiși pentru că au încălcat legile jocurilor; în 1820, numărul a crescut la 1.467.

În Wiltshire, în iarna lui 1812–1813 au existat 8 condamnări în baza Legilor Jocurilor; déjà în iarna dintre 1817–1818, numărul crescuse la 85.

În Bedfordshire, 7 oameni au fost închiși în 1813; 77 în 1819.

În prima parte a deceniului 1820, 65 de oameni erau anual condamnați la închisoare pentru încălcarea Legilor Jocurilor. (Munsche 1980, 138)

În Wiltshire, numărul de condamnări a crescut la 92.

Între 1820 și 1827, aproape un sfert dintre cei trimiși la închisoare erau condamnați pentru braconaj (Shaw 1966, 155). Numai în Wiltshire, mai mult de 1.300 de oameni au fost închişi în urma Legilor Jocurilor în primii 15 ani după bătălia de la Waterloo din 1815, dublu faţă de numărul celor închişi în precedenţii 50 de ani. (Munsche 1980, 138).

Aceste cifre fără îndoială subestimează rata condamnărilor, din moment ce Judecătorii Păcii care judecau aceste cazuri de încălcări ale Legilor Jocurilor adesea nu țineau evidența condamnărilor (Hay 1975, 192).

În ciuda reformării Legilor Jocurilor din 1831, numărul de condamnări pentru braconaj a continuat să crească dramatic. (Munsche 1980, 157)

În timpul deceniului 1840, în unele regiuni rurale, între 30 şi 40 la sută dintre condamnaţii de sex masculin erau în închisoare pentru că încălcaseră Legile Jocurilor (Horn 1981, 179–80).

Ducele de Richmond a declarat în Casa Lorzilor pe 19 septembrie 1831 că una din şapte condamnări la închisoare în Anglia era din cauza încălcării Legilor Jocurilor (Hammond and Hammond 1927, 167).

Majoritatea deţinuţilor pe care britanicii i-au trimis în exil în Australia se pare că era formată din oameni care au condamnaţi pentru braconaj.

Robert Hughes nu e de acord cu această estimare şi sugerează că cei mai mulţi braconieri scăpau ieftin.

Cu toate acestea, un număr considerabil de braconieri au fost trimişi în exil (Hughes 1987, 170; Munsche 1980, 103).

Pe lângă aceasta, Statul a condamnat un număr mare de braconieri şi pentru alte infracţiuni care aveau legătură cu vânătoarea ilegală, cum ar fi opunerea rezistenţei la arest. Chiar şi Hughes (1987, 170), care a încercat să susţină că cei mai mulţi deţinuţi trimişi în exil erau vinovaţi de crime mult mai grave, arată cum Legile Jocurilor au fost folosite pentru a elimina de pe piaţa muncii oameni pe care autorităţile îi considerau indezirabili.

Condiţiile economice din acele timpuri, mai degrabă decât istoria feudală, explică creşterea dramatică a numărului de condamnări. De exemplu, The Hammonds (1927, 167) susţin că braconajul devenea mult mai intens atunci când şomajul era ridicat.

După ce războaiele lui Napoleon s-au terminat în 1812, între 250.000 şi 400.000 de bărbaţi au fost lăsaţi la vatră. În timpul războaielor, maşinile de arat pământul au luat locul multor slujbe tradiţionale de la ţară (vezi Munsche 1980, 136).

Pe măsură ce mijloacele prin care oamenii îşi asigurau traiul erau din ce în ce mai puţine, la fel ca şi slujbele prin care ar fi putut supravieţui, costul cumpărării mâncării de pe piaţă creştea substanţial, prinzându-i pe oamenii care munceau într-o capcană nemiloasă (Hammond Şi Hammond 1927, 86ff.).

Astfel, mulţi muncitori fără slujbe nu aveau de ales decât să vâneze ilegal pentru că nu aveau altă cale de a supravieţui.

Jocurile şi hegemonia burgheză

De ce Legile feudale ale Jocurilor au devenit atât de aspre sub capitalism?

Răspunsul stă în faptul că aceste Legi ale Jocurilor reflectau o situaţie în care interesele nobilimii şi ale capitalului coincideau. Nobilimea se putea bucura de prestigiul vânătorii, în timp ce capitaliştii se puteau bucura de munca foarte multor oameni care nu mai aveau voie să vâneze pentru a-şi asigura subzistenţa.

Aceste Legi ale Jocurilor erau menite să devină tot mai aspre odată cu apariţia economiei politice clasice în sensul că ambele arătau hegemonia din ce în ce mai mare a relaţiilor de proprietate.

Economia politică a oferit o justificare pentru un regim dominat de logica relaţiilor de proprietate; aceste Legi ale Jocurilor defineau noi forme de proprietate.

În acest sens, Legile Jocurilor reprezentau un bastion esenţial pentru ordinea socială.

Din moment ce împiedicarea unui joc era echivalentă cu confruntara drepturilor de proprietate, asemenea acţiuni trebuia pedepsite foarte dur. Şi nobilimea, şi burghezia au învăţat această lecţie foarte clar.

Putem vedea resentimentul împotriva Legilor Jocurilor în Franţa, unde una dintre primele rezoluţii ale Revoluţiei Franceze a fost anularea lor.

Ocazie cu care Arthur Young (1794, 9; vezi şi 441–42) a exclamat:

S-ar putea crede că acum fiecare armă ruginită din Provence e pusă la treabă.

Horace Walpole, după ce a observat rapiditatea cu care legile jocurilor franceze au fost eliminate, i-a mărturisit Lady Ossory:

Niciodată nu mi-au plăcut aceste jocuri, nu le-am admirat, dar nu aș vrea să văd arme în mâinile oamenilor, pentru că sunt şi alte fiare sălbatice, nu doar iepuri şi potârnichi—şi când toată Europa admiră şi citează constituţia noastră, eu sunt pentru păstrarea ei aşa cum e acum. (Walpole 1789, 69; cited in Munsche 1980, 126).

Lordul Milton i-a făcut o mărturisire asemănătoare Lordului Kenyon în 1791:

Partidul Republican a făcut ca aceste Legi ale Jocurilor să fie motiv de abzuri și de ură; în Franța, în clipa în care au răsturnat constituţia şi au eliminat toate distincţiile, aceste legi au fost primele pe care le-au dărâmat. Astfel îmi pare că noi ar trebui să le protejăm mult mai bine. (ibid., 127)

Aceste Legi moderne ale Jocurilor au devenit un instrument eficient al politicii acumulării primitive pentru că interziceau accesul oamenilor săraci la arme (vezi Alarm 1757), diminuând astfel şansa acestor oameni de a nu se lăsa masacraţi.

Aşa cum William Blackstone (1775, 2:412) a observat: „Prevenirea insurecţiilor populare şi a rezistenţei faţă de guvern, prin dezarmarea celei mai mari părţi a populaţiei, sunt, de fapt, intenţiile celor care au făcut aceste legi, deşi ei nu recunosc acest lucru.”

Studii ulterioare au confirmat concluzia lui Blackstone, după ce au descoperit că accesul la arme era o sursă majoră în determinarea nivelului de exploatare (vezi Pettengill 1981).

Legile Jocurilor au mers mult dincolo de promovarea acumulării primitive: au devenit un instrument folositor pentru menţinerea disciplinei muncii.

Nu putem afla cât de bine au reuşit în această privinţă, din moment ce avem puţine şanse să aflăm despre asta cele două părţi antagonice implicate în această luptă.

Într-o anumită privinţă, cel puţin, Legile Jocurilor par să fi întărit determinarea uneia dintre părţi.

William Cobbett a scris în „Political Register” din 29 martie 1823 că un gentleman din Surrey l-a întrebat pe un tânăr cum poate trăi cu jumătate de coroană pe săptămână: „Nu trăiesc din asta”, a răspuns el. „Atunci cum supravieţuieşti?” „Cum?” a replicat el, „Vânez ilegal, sunt braconier; prefer să fiu spânzurat decât să mor de foame.” (citat în Hammond şi Hammond 1927, 167).

Natura distructivă a Legilor Jocurilor

Legile Jocurilor au avut şi o altă dimensiune. Unele animale protejate de aceste legi distrugeau recoltele oamenilor. Altele, care erau vânate cu zel, cum ar fi vulpile şi jderii, erau prădători valoroşi care ţineau sub control populaţia de rozătoare pentru a nu se înmulţi excesiv. (Kautsky 1899, 393). Şi mai rău, vânătorii şi caii lor distrugeau şi ce rămăsese nedistrus de animalele pe care le vânau, sau de prădători.

O scrisoare către editorul „London Magazine” din 1757 spunea: „Actuala criză de mâncare se datorează răului făcut gospodarilor, care, în multe locuri din acest regat, şi-au văzut toată grija, toată munca şi toate fructele muncii lor distruse şi sacrificate pentru mofturile şi capriciul celor cărora nu le pasă decât de jocurile lor. Nenumărate sunt locurile şi terenurile obşteşti din acest regat unde cel puţin o treime din recoltele de grâu ale acelor oameni au fost devorate şi mâncate de iepuri.” (Scrisoare 1757, 87)

Un student modern a făcut următoarea observaţie despre aceste legi: „Prădătorii, mai mult decât orice altceva, erau mult mai distructivi.” (Munsche 1980, 46).

Distrugerea recoltei în timpul jocului reprezenta un fenomen important. În Franța, de exemplu, în ajunul revoluției, oamenilor li s-a oferit ocazia să spună ce-i nemulțumește. Aproape în fiecare caz, oamenii de la țară și-au arătat exasperarea față de devastarea provocată de vânători și de cei care participau la aceste jocuri de vânătoare (vezi Philipponeau 1956, 29; Young 1794, 9).

Datorită urii împotriva acestor legi în Franța, nu ar trebui să ne mirăm că una dintre primele rezoluții ale guvernului revoluționar a fost să interzică și să anuleze aceste Legi ale Jocurilor.

Suferințele țăranilor englezi erau fără îndoială la fel de mari ca cele ale celor din Franța.

O singură vânătoare putea provoca distrugeri enorme. Vânătoarea unei singure vulpi, de exemplu, îi făcea pe gonaci să devasteze recoltele pe o suprafață de 28 de mile. (W. Thomas 1936, 43)

Un studiu recent arată că erau și alte costuri în afara recoltelor distruse:

Sportivii, se spunea, rupeau mereu gardurile, tăiau porumbul necopt, zdrobeau napii, alungau oile și în general își duceau jocurile mai departe fără să le pese de distrugerile pe care le provocau. Cantitatea și volumul plângerilor în urma acestor distrugeri sugerează că asemenea comportamente erau ceva obișnuit și, prin urmare, erau teribil de detestate. (Munsche 1980, 45; vezi și Alarm 1757, 14)

Clasele superioare erau în general nepăsătoare față de distrugerea recoltelor în urma vânătorilor. Discuția lui Anthony Trollope (1929, 56–58) asupra acestei chestiuni, publicată prima dată în „Pall Mall Gazette” în 1865, merită citată pe larg:

În Anglia 200 sau 300 de bărbați pretindeau dreptul de a intra pe pământul oricui pe toată perioada cât dura iarna! … Din când în când, cu ocazia fiecărei vânători, apare câte un bărbat, care e într-adevăr mai degrabă un proprietar mărunt, nou intrat în lumea glorioasă a proprietății, decât un arendaş, și care e hotărât să își revendice drepturile. Își ridică un gard în jurul domeniului său… și sfidează lumea din jurul lui. E uimitor cât de mare e pacostea pe care un asemenea om o poate provoca, și cât de mult tufişurile pot distruge confortul din vecinătatea sa.

Trollope (ibid., 59–60) a explicat mai departe:

De regulă, fermierii nu se gândesc prea mult la recolta lor. Când au loc asemenea vânători, desigur ei vor să vadă că bărbații gonesc pe dealuri şi pe câmpurile arate; dar inimile lor nu sunt sfâșiate de urmele lăsate de cai pe recoltele lor de grâu. Mă îndoiesc, într-adevăr, că grâul are mult de suferit din cauza jocurilor de vânătoare.

Poate proprietarii marilor moșii nu erau afectați de pierderea unei părți a recoltei de grâu. Pentru o moșie mare, dimensiunea distrugerii provocată de cai reprezenta o parte mică din totalul recoltei.

Desigur, Trollope a scris la multă vreme după ce controversele în privința Legii Jocurilor s-au stins, dar el a arătat care era mentalitatea obişnuită în acei ani.

Un scriitor anonim şi-a exprimat disperarea că nu se putea discuta cu oamenii care care gândeau astfel:

E în zadar să discuţi cu un om care va susţine că nu trebuie să-ţi pese de bunăstarea ţării tale şi a recoltelor, când e vorba de plăcerea vânătorii de vulpi; sau că lucrătorii agricoli şi arendaşii, în loc să îşi vadă de cultivat pământul, sunt mult mai folositori să fie puşi să alerge după ogari. (Considerations 1772, 33)

În deceniul 1840, se estima că un sfert din recoltele din regiunea Buckinghamshire a fost distrus de aceste jocuri (Horn 1981, 179). Parlamentul s-a arătat interesat de această chestiune o singură dată:

Pentru cei mai mulţi sportivi, sezonul de vânătoare începe cu împuşcarea potârnichilor pe 1 septembrie…, dar în urma recoltei proaste din 1795…, la începutul lui 1796, Parlamentul a votat să amâne începutul vânării de potârnichi până după 14 septembrie.” (Munsche 1980, 46)

Parlamentul a luat această măsură și în anul următor. Legile Jocurilor au fost aplicate cu cea mai mare intensitate între 1776, același an în care „Avuția Națiunilor” a lui Smith a fost publicată, și 1840. Acest interval de timp e adesea văzut ca cel care a marcat era economiei politice clasice.

Economiștii politici din acea vreme nu s-au arătat interesați aproape deloc de toate aspectele care influențau funcționarea economiei. Recoltele au continuat să fie pierdute fără ca vreun economist politic să facă vreun comentariu, deși vederea lor de vulturi rareori trecea peste oportunitățile de a mări productivitatea.

De exemplu, economia politică a dedicat o enormă cantitate de energie protestelor asupra consecințelor Legilor Porumbului, dar a ignorat cu totul Legile Jocurilor.

De ce clasicii economiei politice au acordat atâta atenţie unei legi ale cărei efecte asupra societăţii erau reduse, în timp ce au rămas orbi față de impactul monstruos pe care l-au avut Legile Jocurilor?

Acestea au fost legi care au provocat greutăți considerabile unui număr enorm de oameni.

Au permis ca mulți lucrători să fie închiși sau trimiși în exil. Au aprobat distrugerea recoltelor valoroase. Și totuși, în ciuda nenorocirilor larg răspândite provocate de aceste Legi ale Jocurilor, clasicii economiei politice au ignorat în general implicațiile acestei legislații.

De ce clasicii economiei politice nu s-au atins niciodată de subiectele legate de recoltele de grâu distruse pentru protejarea fiarelor sălbatice?

Cu siguranță pierderile provocate recoltelor trebuie să fi avut o semnificație comparabilă cu neplăcerile provocate de Legile Porumbului. Și totuși, acești promotori ai eficienței au păstrat tăcerea asupra lor.

Clasicii economiei politice din acea vreme trebuie să fi știut costul uman al Legii Jocurilor.

Chiar și dacă erau cu totul ignoranți față de realitățile vieții de la țară, ei trebuie să fi știut că trimiterea în exil era o pedeapsă obișnuită aplicată braconierilor chiar şi la începutul secolului 19.

Și totuși acești economiști au păstrat tăcerea asupra costului uman. Frank Fetter (1980, 192), după ce a analizat participarea şi preocupările economiştilor politici despre ce se vota în Parlament, a făcut următoarea observaţie: „Trimiterea în exil nu era o chestiune care să-i intereseze pe economiştii politici.”

Această omisiune în nici un caz nu-i absolvă pe aceşti economişti de responsabilitatea faţă de represiunea şi distrugerea asociată cu Legile Jocurilor. Tăcerea lor în aceste condiţii este echivalentă cu sprijinul efectiv pe care ei l-au acordat acestor Legi.

Adam Smith şi Legile Jocurilor

Un număr de observatori au minimalizat Legile Jocurilor ca fiind nimic mai mult decât un reziduu urât al feudalismului vechi, irelevant pentru capitalismul modern. De exemplu, Brian Inglis (1971, 243) a pretins că Legile Jocurilor erau doar o parte opresivă a sistemului feudal care a rămas în legile aflate în vigoare. De obicei atât de perspicacele Jacob Viner (1968, 39–40) gândea la fel.

Adam Smith, marele maestru al apologeţilor capitalismului, a atribuit şi el Legile Jocurilor feudalismului. În această privință, el a fost unic printre clasicii economiei politice pentru că cel puţin le-a remarcat existența; oricum, scopul lui Smith nu era de a pleda pentru o corectitudine mai mare în ce-i privește pe săraci. Dimpotrivă, el a denigrat statutul nobilimii doar pentru a-l ridica în slăvi pe cel al burgheziei (Smith 1978, 1.55–57:24).

Smith a atribuit toate relele acestei legislaţii opresiunii feudale:

Motivul lor nu are nici o legătură cu echitatea… Motivul pe care ei îl dau e că interdicția e impusă pentru a preveni ca oamenii de pe treapta de jos a societății să-și piardă timpul cu activități neprofitabile; dar motivul adevărat e că sunt atât de încântați de vânătoare și din cauza acestei plăceri a lor distrug tot ce le pică în cale.

Interpretarea lui Smith conține un dram de adevăr. Practica interzicerii auto-aprovizionări a precedat capitalimului, așa cum am arătat déjà.

Smith a adăugat că lorzii feudali au interzis și ei folosirea morilor obşteşti pentru a-i forța pe oameni să plătească pentru folosirea morilor deținute chiar de ei. (Smith 1978, 2.39:85).

În pofida acestor exemple, nici o clasă nu s-a dovedit mai lipsită de scrupule în a-i deposeda pe lucrători de mijloacele de producție așa cum a fost burghezia. Smith (1976, V.ii.a.18, 824) a observat de asemenea în treacăt și risipirea resurselor asociate cu vânătoarea. El s-a plâns că: „mari întinderi de pământ care aparțin coroanei… [erau] o risipă imensă și o pierdere pentru țară în ce privește atât populația cât și producția.”

Recomdandarea sa ca aceste pământuri să fie vândute pare să fi fost bazată pe presupunerea că terenurile private ar fi „bine întreținute și bine cultivate” (ibid.). El nu a menționat că cea mai mare parte a acestor terenuri ar fi urmat să fie folosită tot pentru vânători private.

În „Avuția Națiunilor”,fără să numească în mod clar nici măcar o dată Legile Jocurilor, Smith pare să considere această legislație ca fiind relativ lipsită de importanță. El a atribuit declinul importanței economice a vânătorii evoluției naturale a economiei. A făcut următoarea speculație:

Vânătoarea şi pescuitul, cele mai importante ocupaţii ale omenirii din perioada societăţii rudimentare, au devenit, în formele avansate ale acesteia, cele mai plăcute dintre distracţii, oamenii făcând de plăcere ce făceau înainte din necesitate. În societățile avansate, prin urmare, cei mai săraci dintre oameni au ca ocupaţie ceea ce pentru alţii constituie un mod de petrecerea a timpului liber.

Și a continuat:

Un braconier este, în Marea Britanie, un om foarte sărac. În ţările în care rigorile legii nu permit existenţa braconierilor, vânatul cu autorizaţie nu se află într-o situaţie mai bună. Înclinaţia naturală către aceste ocupaţii face ca ele să fie desfăşurate de mai mulţi oameni decât cei care ar putea trăi confortabil de pe urma lor, iar produsul muncii lor, raportat la cantitatea de muncă, ajunge la piaţă cu un preţ prea mic ca să le permită muncitorilor mai mult decât mijloacele unei subzistenţe anevoioase. (ibid., I.x.b.3, 117–18)

Deși Smith a refuzat să recunoască orice legătură între Legile Jocurilor și interesele capitalului, merită să îi recunoaștem un anumit merit pentru că a abordat acest subiect, din moment ce toți ceilalți clasici ai economiei politice nici măcar nu l-au menţionat în treacăt.

Deși Smith a fost corect când a acuzat nobilimea că „vrea să distrugă tot ce îi pică în cale”, ca restul clasei sale, el nu a spus un cuvânt și nu a făcut nimic pentru a reduce brutalitatea Legilor Jocurilor asupra săracilor, cu excepția faptului că le-a menționat în trecere, cu scopul de a pune burghezia într-o lumină favorabilă.

Decesul Legilor Jocurilor

În cele din urmă, existența Legilor Jocurilor a devenit inutilă. Deja în 1827, Legile Negre au fost abrogate. În 1831, și alte măsuri au fost eliminate. Pe parcursul a două decenii, încă și mai multe legi controversate au fost anulate (vezi Horn 1981, capitolul 6).

La multă vreme după ce oamenii au încetat să se mai agaţe de braconaj, oricum, legea tot încuviinţa ca pedepse la fel de aspre, extra-judiciare, să fie aplicate: vânătorii imprudenţi erau împuşcaţi dacă erau prinşi la braconat sau se trezeau prinşi în capcane care îi omorau sau îi mutilau. (see S. Smith 1821, 213–34).

Plin de revoltă, jurnalistul William Cobbett (1831, 1:122–23) s-a plâns:

Am văzut mai multe copii ale unei legi scrise de mână care anunţa că se apropie licitaţia pentru vânzarea obiectelor unei ferme… şi pe una dintre aceste hârtii, care mi-a fost înmânată, am văzut că erau trecute şi pompe de incendii şi câteva capcane pentru oameni… Fioroase într-adevăr erau vremurile în care pompele de incendiu şi capcanele umane făceau parte din articolele care se găseau într-o gospodărie!

Tribunalele susţineau că aceste instrumente barbare erau legale potrivit legii obşteşti. În cele din urmă, în 1827, aceste instrumente au fost interzise – dar numai din cauza faptului că provocau moartea copiilor şi a celor care participau la jocurile de vânătoare , nu pentru că mutilau sau omorau braconierii.

Aşa cum a observat baronul Edward Suffield (1825), „braconierii erau aproape singurele persoane care scăpau de la a fi împuşcate în timpul tragerilor de primăvară” (cited in Munsche 1980, 72).

Alte elemente ale Legilor Jocurilor au fost elimate cu mai mare greutate. Parlamentul nu a dat dreptul ţăranilor să prindă iepurii de pe pământul lor fără să obţină permisiune de la moşier, măsura a rămas în vigoare până în 1880 (Munsche 1980, 157).

Chiar şi după ce brutalele legi ale Jocurilor au încetat să mai aibă importanţă în regatul britanic, în alte părţi ale lumii au rămas în vigoare.

Când naţiunile din Europa de vest şi-au extins dominaţia asupra periferiei, au impus şi acolo imediat experienţa lor de pe urma Legilor Jocurilor.

De exemplu, în capitala controlată de francezi a Africii Ecuatoriale, oamenilor Mandja li s-a interzis să mai vâneze (Rodney 1974, 166). Din moment ce aceşti oameni nu creşteau aproape deloc animale pe lângă gospodăriile lor, vânătoarea le asigura o sursă vitală de hrană. Această interdicţie a fost impusă cu forţa asupra oamenilor Mandja pentru a-i obliga să muncească în schimb pe plantaţiile de bumbac ale francezilor.

Nu găsesc nici o altă explicaţie decât cea oferită de logica acumulării primitive pentru a desluşi de ce apariţia economiei politice clasice, adesea identificată cu un angajament faţă de libertatea umană, a coincis cu „ferocitatea din ce în ce mai mare” în impunerea acestor Legi ale Jocurilor (Hammond şi Hammond 1927, 164).

Percepţia burgheză asupra Legii Jocurilor

Barbarismul existentelor Legi ale Jocurilor pare să-i fi stingerit cumva pe unii burghezi (vezi Cobbett 1806–20, 32:833ff.; S. Smith 1819). Acum, că vechile Legi ale Jocurilor păreau să-şi fi atins scopul, mulţi burghezi păreau a prefera mijloace mai puţin barbare pentru a-şi atinge aceleaşi scopuri. Susţinătorii intereselor burgheziei din ce în ce mai puternice erau în special foarte vocali în a cere reformarea Legilor Jocurilor în interesul moşierilor şi al arendaşilor lor.

În general, aceste „reforme” concurau cu sentimentele exprimate de Pastorul Joseph Townsend (1786, 404), care a făcut apel la „o presiune paşnică, tăcută, şi neîntreruptă” mai degrabă decât la folosirea forţei. Aceste reforme erau de fapt propuse pentru a reduce braconajul pentru că pretenţiile nobilimii simbolizate de Legile Jocurilor i-au provocat pe foarte mulţi oameni să le reziste practicând braconajul, în ciuda riscurilor mortale pe care acesta le implica.

Cea mai obişnuită reformă propusă era de a transforma jocurile în proprietate privată, un concept burghez care a ciuntit privilegiile exaltate ale nobilimii.

John Christian Curwin, unul dintre reformatorii de frunte de la sfârşitul secolului 18, a cerut Parlamentului în 1796 să se ia după Rusia şi să stabilească taxarea jocului pentru Legile Jocurilor. O asemenea taxă era văzută ca preferabilă pentru că „rezolvă chestiunea restricţiilor necesare şi elimină puterea persoanelor care s-ar putea răni pe ele însele şi pe cei din public prin irosirea timpului în asemenea jocuri” (citat în Cobbett 1806–20, 32:836).

Propunerea sa nu era menită să reducă sau să se atingă de pedepsele pentru braconaj. De fapt, în anumite privinţe, dimpotrivă aceste pedepse au fost însăsprite.

Chiar şi înţelegătorul Sydney Smith (1819) – care şi-a dorit „să salveze vieţile… creaturilor de cea mai joasă speţă ale lui Dumnezeu” cu o vigoare egală cu cea cu care a protejat „porcii creştini… ţăranul nemuritor… raţionalul sitar, sau iepurii responsabili” (citat în Auden 1956) – nu putea decât să conceapă că drepturile de proprietate ale moşierilor bogaţi trebuie întărite pentru a considera jocurile la fel ca altă marfă.

Transformarea jocurilor în proprietate se potrivea de asemenea şi viziunii lui Smith despre lume. De exemplu, un scriitor anonim a propus: „De când sistemul jocurilor a devenit proprietate, un liant durabil de armonie şi comunicare reciprocă între serviciile bune sunt o consecinţă necesară” (Considerations 1772, 31–32).

Frecvent, reformatorii propuneau ca standardele pentru a califica ceva ca fiind proprietate să fie reduse astfel încât clasa de mijloc să se poată bucura de dreptul de a vâna, din moment ce extrem de restrictivele Legi ale Jocurilor interzis vânatul pentru toată lumea cu excepţia a 1% din populaţie (Broderick 1881, 386–89). Aceste reforme propuse ar fi permis moşierilor burghezi mai puţin bogaţi decât cei 1% să vâneze pe pământul lor la fel de liber aşa cum puteau şi nobilii să vâneze liber pe pământurile lor.

După câte se poate presupune, oricine care avea destui bani putea să-şi cumpere dreptul de a vâna.

Aceste Legi ale Jocurilor destinate burgheziei nu îmbunătăţeau cu nimic situaţia claselor de jos.

Deşi reformele le dădea teoretic chiar şi lucrătorilor obişnuiţi dreptul de a vâna, costul vânătorii transforma această activitatea într-o imposibilitate în ce-i priveşte şi îi excludea de fapt.

Unii s-au gândit că reformele ar putea să le aducă beneficii săracilor, din moment ce puţini dintre ei puteau găsi de lucru ca paznici de vânătoare (Munsche 1980, 113).

Într-un fel, însă, aceste noi legi propuse au fost un pas înapoi în ce-i priveşte pe săraci.

Atâta vreme cât Legile Jocurilor îşi aveau originea în drepturile tradiţionale, pretenţia nobilimii de a deţine drepturi exclusive asupra vânătorii i-a făcut pe unii să exprime anumite îndoieli în privinţa asta.

Sub legile deja existente, săracii puteau apela atât la drepturile lor tradiţionale cât şi la anumite ambiguităţi din legi (see Blackstone 1775, 2:410); pe când sub legile reformate, drepturile tradiţionale ale săracilor deveneau cu totul irelevante.

Micii fermieri puteau beneficia de dreptul de a-şi proteja recoltele, dar vânătoarea rămânea efectiv rezervată aproape exclusiv pentru cei bogaţi.

Prin contrast, moşierii mai bogaţi angajau îngrijitori pentru jocurile lor pentru a creşte jocurile pe pământul lor.

Într-adevăr, curând, privilegiile vânătorii rezervate nobilimii au devenit o sursă majoră de îmbogățire pentru aceasta. (see Ross 1973, 249).

Ironiile Legilor Jocurilor

În rarele ocazii în care Parlamentul discuta despre Legile Jocurilor la sfârșitul secolului 18, stratul conducător al societății și-a însușit o bizară apărare a acestei legislații.

Deși vânătoarea era văzută ca o necuvenită diversiune (de la muncă) pentru cei săraci, cei din Parlament au aprobat vânătoarea pentru bogați pentru că spuneau ei că încuraja producția agricolă. Dar cum ar fi putut caii care goneau pe recoltele, distrugând grâul și gardurile, să îmbunătățească producția agricolă?

Țineți minte că nobilimea era o clasă care nu muncea, își petrecea timpul relaxându-se și gustând din plăcerile orașului. Șansa de a vâna părea să fie singura ocazie în care bogații ajungeau să pună piciorul pe pământurile lor (vezi Cobbett 1806–20, 32:833ff.; Horn 1981, 172). Din câte cunosc eu, nici unul dintre nobili nu s-a simțit obligat să apere această caracterizare a relației lor cu pământul lor. Când Parlamentul a discutat din nou despre Legile Jocurilor în 1830, nici un reprezentant proeminent al economiei politice nu a cerut abolirea lor. În schimb, Robert Peel, care și-a făcut averea din angajarea celor care își cedau pământurile, a avertizat Parlamentul să nu ia decizii pripite:

Suntem în stare să fim prea viscerali în așteptările pe care ni le facem despre avantajele care ar trebui să apară în urma unei singure schimbări. Se temea că nu am acordat atenția cuvenită atașamentului față de afacere și plăcere, care făceau ca jocurile să fie atractive pentru oamenii obișnuiți. (citat în Hansard’s 1830, 597–98)

Un jurnalist cunoscut a susținut același lucru în 1826, când a comentat că nobilimea, „cea mai folositoare și valoroasă clasă” avea dreptul „ca plăcerea şi relaxarea după îndeplinirea obligaţiilor publice să fie reglementate corect în ce-o priveşte.” Şi mai mult, vizitele periodice la ţară se presupunea că ar fi contribuit la „civilizarea şi păstrarea virtuţilor ţăranului englez,” ceea ce a salvat regatul britanic de ororile Revoluţiei Franceze (citat în Shaw 1966, 156).

O altă presupusă contribuţie a nobilimii faţă de societate era serviciul militar. Potrivit multor oameni, vânătoarea era un mijloc important prin care nobilimea îşi exersa îndemânarea marţială (vezi Steuart 1767, 1:85). Aşa cum Karl Kautsky (1899, 25) a observat: „Cu cât războiul devenea o chestiune rezervată tot mai mult aristocraţiei, cu atât mai mult vânătoarea devenea un sport rezervat nobililor”.

Mulţi din clasa conducătoare nu doreau ca o parte mai mare a societăţii să deţină cunoştinţe militare. Cei care se făceau politicile par să fi accceptat în marea lor parte valabilitatea calificărilor militare ale nobilimii în jurul anului 1756, după ce regatul britanic a suferit mai multe înfrângeri în timpul Războiului de 7 ani. În acea vreme, clasele mijlocii încercau să revigoreze miliţiile populare pentru a creşte virtuţile civice ale comunităţilor (Munsche 1980, 112).

Prin urmare, societatea burgheză l-a lăsat pe războinicul feudal, aşa cum făcuse şi cu meşteşugarul medieval, să se piardă în ceaţa trecutului. Bătăliile viitoare urmau să fie decise de nave şi de alte mijloace fixe ale capitalului de război, împreună cu mobilizarea unui segment mai mare al populaţiei.

Căpitanii burghezi de pe câmpul de bătălie îşi vor conduce operaţiunile într-un mod similar celui în care căpitanii burghezi ai industriei îşi conduceau operaţiunile în fabricile lor (vezi Smith 1976, V.i.a, 689–708; Marx 1974, 109; şi Marx către Engels, 25 September 1857, în Marx şi Engels 1975, 91–92).

În cadrul acestei concepţii privind războiul, fermierii care erau calificaţi şi ştiau să folosească puşti erau nepreţuiţi. În acest context, unii i-au întrebat pe nobili dacă îşi iubeau ţara la fel de mult cât îşi iubeau şi moşiile. (Western 1965, 119). Chiar şi Sir James Steuart, alături de marele său rival Adam Smith, s-au alăturat Clubului Poker, care s-a format pentru a sprijini miliţia scoţiană, în ciuda faptului că Steuart de regulă le ţinea partea şi îi apăra pe războinicii feudali (vezi Bell 1960; Rendall 1978; Mossner şi Ross 1977, 22n).

Smith, care de obicei nu vedea decât lenevia şi letargia lucrătorilor agricoli, a luat o poziţie diferită în discutarea nevoii de a le acorda timp de antrenament pentru a face parte dintr-o miliţie. În acest moment, el a fost obligat să recunoască faptul că progresul şi productivitatea agriculturii se datora lucrătorilor agricoli:

Acele îmbunătăţiri ale gospodăriilor… care se datorează progresului meşteşugarilor, îi lasă gospodarului la fel de puțin timp liber ca și meșteșugarului. (Smith 1976, V.i.a.15, 697)

Această preocupare cu declinul spiritului de luptă, mai degrabă decât vreo simpatie față de cei care munceau, l-a făcut pe Smith să strecoare faimoasa sa denunţare a efectelor dezumanizante ale muncii (nota traducătorului: citatul din Smith e mai larg aici decât cel prezentat de Perelman):

În cadrul dezvoltării diviziunii muncii, ocupaţiile celei mai mari părţi a oamenilor care trăiesc din munca lor – adică ale majorităţii oamenilor – ajung să fie limitate la câteva operaţiuni – cel mai adesea, la una sau două. Dar gradul de cunoaştere specific acestei majorităţi a oamenilor este format în mod necesar de ocupaţiile lor obişnuite. Omul care şi-a petrecut întreaga viaţă îndeplinind câteva operaţiuni simple, ale căror efecte sunt, şi ele, probabil aceleaşi mereu sau aproape aceleaşi, nu are ocazia să-şi exerseze capacitatea de cunoaştere sau să-şi exerseze inventivitatea pentru găsirea unor soluţii practice de îndepărtare a dificultăţilor, dacă aceste dificultăţi nu apar niciodată. El îşi va pierde, în mod natural, obiceiul exersării lor şi, în general, va deveni pe cât de prost şi de ignorant e posibil să devină creatura umană. Amorţeala minţii sale îl va face nu doar să devină incapabil de a se bucura de o conversaţie raţională sau de a lua parte la ea, ci şi de a concepe ceva generos, nobil; de a avea sentimente tandre şi, în consecinţă, de a-şi forma orice judecată justă privind multe dintre îndatoririle obişnuite ale vieţii sale particulare. El este cu totul incapabil să judece cu privire la marile şi extinsele interese ale ţării sale şi, exceptând cazul în care cineva nu-şi va da osteneala să facă ceva, astfel încât lucrurile să stea altfel, el va fi la fel de incapabil să-şi apere ţara în război. Uniformitatea vieţii sale civile îi va corupe în mod natural curajul minţii şi-1 va face să privească cu aversiune viaţa neregulată, nesigură şi aventuroasă a soldatului… Îndemânarea cu care-şi îndeplineşte meseria pare, astfel, să fi fost obţinută cu preţul virtuţilor sale intelectuale, sociale şi marţiale. Dar, în orice societate progresistă şi civilizată, aceasta este starea în care trebuie că vor cădea muncitorii săraci, adică cea mai mare parte a oamenilor, dacă guvernul nu-şi dă osteneala de a împiedica acest lucru. (ibid.,V.i.f.50, 781–12)

Îngrijorarea lui Smith ilustrează un punct de vedere mai larg decât cel care privea doar Legile Jocurilor: deşi această nouă diviziune militară i-a mişcat din loc pe unii economişti politici şi i-a făcut să admită condițiile lucrătorilor săraci de la ţară, nici unul dintre ei nu a făcut legătura între aceste condiţii şi Legile Jocurilor.

Legile Jocurilor şi viziunea burgheză asupra Naturii

Percepţia asupra florei şi faunei ne oferă lentile folositoare cu ajutorul cărora putem vedea cum concepea burghezia organizarea societăţii. De exemplu, în timp ce elita britanică a găsit că era nepotrivit să li se permită celor din clasele de jos să vâneze, măcelurile organizate de vânători bine hrăniţi erau considerate foarte potrivite şi cuvenite. Cu siguranţă, Societatea Regală pentru Prevenirea Cruzimii faţă de Animale nu s-a arătat niciodată îngrijorată faţă de sutele de vulpi vânate în Anglia Victoriană. Era foarte preocupată însă de sporturile pe care le practicau cei din clasele sărace: lute între bivoli, urşi, şi bursuci; luptele între căţei; şi tratamentul prost aplicat animalelor care erau folosite la muncă în oraşe, mai ales în ce-i priveşte pe cai (Gould 1988).

Odată cu evoluţia capitalismului, rolul jocului vânătorii s-a schimbat. Au apărut şi metode moderne de vânătoare. În cuvintele lui Sir William Beach Thomas (1936, 9–10):

Da: Vânătoarea de vulpi are o îndelungată istorie în Anglia. A înflorit în secolul 14; şi probabil nu a existat nici o ruptură în această continuitate. Cu toate acestea e destul de adevărat în punctele esenţiale să susţinem că vânătoarea, aşa cum o ştim, a început în secolul 18 şi aparţine Angliei moderne, o ţară a gardurilor vii şi dumbravelor şi pădurilor de mici dimensiuni.

Legile Îngrădirii Pământului au încurajat, distrugând alte sporturi, în special vânătoarea de căprioare. Legile Jocurilor s-au adaptat la ea schimbând în acelaşi timp şi modul de consum. Noile relații sociale de la țară au dus la schimbări și în definirea ospitalității. Un scriitor în ediția din 1761 a „Registrului Annual” a explicat că aristocrația „nu mai putea afişa ospitalitatea învechită, să lase cirezile să pască peste tot, în timp ce nobilii ţineau ospeţe în care ofereau oaspeţilor mâncare şi băutură.” (citat în Munsche 1980, 133–34).

Potrivit aceleiași surse, „distracția elegantă” cu „mâncare franţuzească şi în companie bună” a devenit noul stil. Într-adevăr, bucătăria era mereu limitată la mâncăruri franţuzeşti. Un scriitor din 1815 a susţinut că jocurile erau „un ingredient esenţial pentru fiecare distracţie care are cea mai mică pretenţie de a fi considerată elegantă” (citat în Munsche 1980, 22).

În acelaşi timp cu controlul din ce în ce mai mare al capitalismului asupra muncii, a apărut o nouă concepţie despre natură. Societatea rafinată nu mai era atrasă de admirarea peisajelor naturale. Natura trebuia tratată într-un asemenea mod încât să o facă să pară naturală. Adam Smith se spune că a avut o influenţă crucială în această privinţă. Una dintre prelegerile sale „Lectures on Rhetoric and Belles Lettres” a părut să fi declanşat indirect nebunia pentru rezervaţii pentru căprioare, care erau folosite la jocurile de vânătoare (Olwig and Olwig 1979, 19; Whitney 1924; Smith 1762–63, Lecture, 21 January 1763).

Mai târziu, Smith (1790b, 183; vezi şi Comito 1971) a salutat creşterea preferinţelor pentru un habitat care să pară cât mai apropiat de natură:

Acum câţiva ani era la modă ornamentarea unei grădini cu tisă şi arbuşti, tăiaţi pentru a forma piramide artificiale, şi coloane şi vase, şi obeliscuri. Acum e la modă să consideri asemenea îndeletniciri ca fiind ridicole şi nenaturale. Figura unei piramide sau a unui obelisc, însă, nu e cu nimic mai nenaturală faţă de arbuşti, la fel ca o bucată de porfir nu e nenaturală faţă de marmură.

Într-adevăr, concepţia lui Smith despre peisajele „naturale” era foarte pe plac gusturilor burgheziei. Să ne amintim modul în care Peel şi-a imaginat „afacerea şi amuzamentul” pe care şi-a bazat apărarea Legii Jocurilor.

John Ruskin (1866, 61) descrie această viziune burgheză mai detaliat:

Idealul vostru în privinţa vieţii umane este, cred eu, acela că aceasta ar trebui să fie dusă într-un mod plăcut şi într-o lume ondulată, sub care se ascunde fierul şi cărbunele peste tot. Pe fiecare dâmb plăcut al acestei lumi trebuie să se afle o casă frumoasă, cu două aripi; şi grajduri şi trăsuri; un parc de dimensiuni moderate; o grădină mare; şi plimbări plăcute cu trăsura printre arbuşti. În această conac trebuie să trăiască monahii favoriţi ai divinității: gentleman-ul englez şi soția sa, plină de grație, și familia sa frumoasă; mereu gata să aibă bijuterii pe care să le ofere soției, și rochii de bal frumoase pentru fetele sale, și vânători pentru băieții lui, și vânători în munți pentru el însuși. În josul dâmbului, trebuie să fie o fabrică; care să nu se întindă pe mai mult de o milă, cu motor cu aburi şi, la fiecare capăt, şi la mijloc cuptoare înalte de trei picioare. În această fabrică trebuie să fie mereu oameni care muncesc, între 800 şi 1000, care nu beau niciodată, nu fac grevă niciodată, se duc în fiecare duminică la Biserică, şi mereu vorbesc cuviincios. Nu toţi cei din burghezie au putut să-şi realizeze acest vis, dar destui au făcut-o astfel încât să transforme înfăţişarea naţiunii.

Thomas Jefferson (1950–, 681–83) a observat efectul rezervării pentru vânătoare a întinderilor enorme de pământ în Franţa. Spre meritul lui, a recunoscut importanţa economică a rezervării acestui pământ numai pentru vânătoare, într-o scrisoare pe care i-a trimis-o pe 28 octombrie 1785 lui James Madison (nu viitorul preşedinte) din Fontainebleau, o regiune în care regele mergea la vânătoare în fiecare toamnă:

În Europa, pământurile sunt ori cultivate ori închise şi ţinute departe de cultivatori. Industria manufacturieră trebuie astfel să fie limitată necesităţii, nu alegerii. (Jefferson 1787, 42)

Niciunde însă lucrurile nu au mers atât de departe ca în Anglia. Potrivit lui Engels (1894, 213; vezi şi Marx 1977, 892–95), pentru fiecare hectar de teren obştesc destinat cultivării în urma îngrădirilor, trei hectare de pământ scoţian au fost transformate în rezervaţii de vânătoare pentru căprioare. Marx (1977, 892) a observat: „Toată lumea ştie că nu sunt păduri adevărate în Anglia. Căprioarele din rezervaţii sunt crescute ca animale domestice, sunt la fel de grase ca şi consilierii din Londra. Scoţia e astfel ultimul refugiu al „nobilei pasiuni.”

Discuţia lui Marx despre rezervaţiile de căprioare merită atenţie într-o anumită privinţă. E singura referire în partea a 8-a a „Capitalului” care discută economia gospodăriilor din Anglia după ce economia politică clasică și-a impus regulile (ibid., 892–93).

Transformarea pădurilor în rezervații de căprioare, bine păzite, a reprezentat etapa finală a dispariţiei vechilor drepturi feudale asupra țărănimii. Astfel, această discuție e conformă cu interpretarea limitată a acumulării primitive ca fiind un fenomen pre-capitalist. Prin contrast, înlocuirea oilor cu căprioarele, analizată de Marx tot în partea a 8-a, reprezintă impunerea unei restricţii asupra producerii hranei şi îmbrăcămintei, care e pe deplin explicabilă în termenii cererii şi ofertei. Dacă nobilii preferau să-şi folosească pământul pentru vânătoare, ei nu atacau în mod direct oamenii. Dacă lâna sau carnea de oaie au devenit mult mai scumpe ca urmare a acestui fapt, nu putem trage la răspundere nici un individ anume. Și totuși, efectul nu e mai puțin grav pentru oamenii care au avut de suferit.

Nu intenționez să împing definirea acumulării primitive prea departe pentru a include și înlocuirea oilor cu căprioarele. Vreau doar să includ acele cazuri care au avut un impact direct asupra posibilității unei gospodării de a-și asigura singură cele necesare existenței. Exemplul rezervațiilor de căprioare sugerează într-adevăr cum o asemenea acumulare primitivă, într-un sens mai larg, poate avea loc fără aplicarea arbitrară a forței.

Capitolul 4: Diviziunea socială a muncii şi a producţiei gospodăriilor

Producţia de mărfuri şi diviziunea socială a muncii

Baza oricărei diviziuni dezvoltate a muncii, mijlocite prin schimbul de mărfuri, o constituie separarea oraşului de sat. Se poate spune că întreaga istorie economică a societăţii este rezumată în mişcarea acestei opoziţii. —Karl Marx, „Capitalul”

Analiza noastră asupra Legilor Jocurilor ne-a pregătit să ne uităm la conceptul lui Marx privind diviziunea socială a muncii. Aşa cum Marx a dezvoltat conceptul de acumulare primitivă în opoziţie cu conceptul lui Smith de acumulare originară, aşa a reuşit şi să conceapă categoria de diviziune socială a muncii în opoziţie cu un alt concept Smithian—acela al diviziunii muncii. Cu siguranţă, Marx nu a fost mulţumit cu modul în care Smith a considerat diviziunea muncii. Chiar i-a şi scris lui Engels, în 1862, că îşi dorea să folosească „Capitalul” pentru a arăta că „în atelierele mecanice, diviziunea muncii, aşa cum forma baza producţiei şi cum fusese descrisă de Adam Smith, nu există, de fapt.” (Marx and Engels 1985, 351).

În timp ce diviziunea muncii a lui Smith descria organizarea muncii într-o fabrică individuală de ace de gămălie, diviziunea socială a muncii a lui Marx se referă la împărţirea economiei în mai multe firme şi industrii independente. Cu alte cuvinte, convenţionala diviziune socială a muncii se referă la organizarea în interiorul unei fabrici, unde angajatorul împarte munca între angajaţi. Noţiunea lui Marx de diviziune socială a muncii, prin contrast, descrie cum munca se împarte între mai multe locuri de muncă, care sunt coordonate de relaţiile de piaţă, mai degrabă, decât de o persoană cu autoritate din interiorul unui anumit loc de muncă. Rezultă o compartimentare a procesului de muncă ce împarte economia în entităţi separate care se specializează pe producerea anumitor obiecte, cum ar fi acele, fierul, mâncarea etc. Diviziunea socială a muncii, astfel, cuprinde ceea ce economiştii moderni numesc „organizarea industrială”, deşi aceasta are un scop mai larg şi nu se limitează la producerea unor anumite mărfuri.

În faimoasa fabrică de ace de gămălie a lui Smith, mâna vizibilă a managementului era cea care ţinea lucrurile sub control, şi care desemna sarcini speciale pentru fiecare angajat, în timp ce mâna invizibilă cumva determina cât cărbune e necesar şi cât trebuie folosite maşinăriile pentru a produce acele de gămălie. Capitalul, credea Marx, manipula în mod conştient împărţirea economiei. Conceptul său de diviziune socială a muncii cerea ca forţele care determinau organizarea industrială a unei economii să fie la fel de vizibile ca mâna care distribuie munca în interiorul fabricii de ace de gămălie.

Marx a acordat o importanţă considerabilă analizei sale asupra diviziunii sociale a muncii în lucrările publicate; încă de la „Poverty of Philosophy” („Sărăcia Filosofiei”) (1847, 128, 135).

Cu un an înainte, Marx a observat: „Diviziunea muncii implică de la bun început diviziunea condiţiilor de muncă, a uneltelor şi a materialelor, şi astfel duce la scindarea capitalului acumulat între proprietari diferiţi” (Marx and Engels 1846a, 73).

În „Capitalul”, Marx a mers mai departe şi a susţinut: „Diviziunea socială a muncii… formează fundamentul pentru toată producţia de mărfuri” (Marx 1977, 471; vezi şi Lenin 1908, 37–38, unde aceeaşi idee e repetată de două ori).

Acest „fundament pentru producerea mărfurilor”, cum Lenin (1908, 38) l-a denumit la începutul „Dezvoltării Capitalismului în Rusia”, a fost îngropat cu discreţie în textele clasicilor pre-marxişti ai economiei politice clasice.

În aducerea la lumină a acestei istorii, atât micii producători cât şi modul feudal de producţie au fost dezgropate, iar rădăcinile capitalismului scoase la vedere.

Forma mărfurilor şi diviziunea socială a muncii

Înainte să cercetăm motivul pentru care Marx credea că diviziunea socială a muncii forma baza producţiei mărfurilor, să ne uităm la perspectiva economiei convenţionale.

În general, economia convenţională, datând chiar din primele zile ale economiei politice clasice, a fost uitucă în ce priveşte teoria diviziunii sociale a muncii pentru că economiştii de atunci considerau că aceasta va fi determinată în mod tehnic de natura mărfurilor produse. Doar să luăm în considerare portretul făcut de Joseph Lowe (1823, 61) „Situaţiei de fapt din Anglia de azi”:

În Londra, clasa producătorilor de pantofi e împărţită, spune dl.Gray, între cei care fac pantofi pentru bărbaţi şi cei care fac pantofi pentru femei; între cei care croiesc modelul ghetelor, şi cei care le cos. Chiar şi croitorii, deşi fiecare e văzut de oameni ca făcând toată ziua acelaşi lucru, sunt împărţiţi între cei care fac haine, cei care fac veste etc.

Accentul pus de Lowe asupra acestor diferenţieri indică drumul către literatura modernă a diviziunii sociale a muncii, deşi în nici un caz el nu avea cum să prevadă larga diversitate de mărfuri disponibile în societatea de azi. Pespectiva lui Lowe este conformă cu viziunea lui Smith şi a altor clasici ai economiei politice.

Un text modern sintetizează această perspectivă, susţinând că, până acum, în ce priveşte mărfurile, „energia consumată e o marfă produsă care e tratată ca variabilă, şi nu ca parametru” (Walsh şi Gram 1980, 5).

Cu alte cuvinte, structura diviziunii sociale a muncii este o dată prederminată mai degrabă, decât rezultatul unei alegeri individuale sau colective.

Setul mărfurilor preexistente, aşa cum le-a listat Lowe, formează o matrice în jurul căreia se naşte diviziunea socială a muncii.

Diviziunea socială a muncii poate, de fapt, să varieze considerabil, dar înţelegerea acestui fenomen necesită reconsiderarea chiar a naturii mărfurilor.

În urmă cu mai multe decenii, cine şi-ar fi imaginat că un consumator modern va avea de ales între atâtea sortimente de pâine (vezi Lancaster 1966)? În faţa acestei diversităţi incredibile, Robert Triffen (1940, 89) a respins conceptul de industrie ca fiind o categorie potrivită pentru economie. Marx (1981, 3:637) însuşi a forţat legătura între multitudinea schimbătoare a mărfurilor şi diviziunea socială a muncii, când a observat: „Piaţa de mărfuri se dezvoltă într-un mod similar diviziunii sociale a muncii; separarea între diferite munci productive transformă produsele respective în mărfuri, în echivalente unele altora, făcându-le să îşi servească atât lor cât şi pieţelor.”

Marx a făcut aluzie la relaţia dintre mărfuri şi diviziunea socială a muncii, observând că „legătura dintre muncile independente… este, de fapt, aceea dintre respectivele produse şi mărfuri” (Marx 1977, 475). Banii sunt doar „obiectificarea legăturii sociale” (Marx 1974, 160).

Pentru a face această relaţie mai clară, trebuie să facem un pas înapoi şi noi şi să ne întrebăm ce anume au mărfurile în comun. Ele sunt produsele muncii care sunt scoase la vânzare pe piaţă. Cu alte cuvinte, mărfurile sunt produse finite „care sunt vândute ca mărfuri… din moment ce fără a fi vândute nu pot fi privite ca produse finite” (Marx 1977, 952; vezi şi 166).

Atunci ce este un produs?

Marx (1977, 475–76n) a examinat odată această chestiune în termenii industriei de umbrele din Statele Unite. Înainte de Războiul Civil, cei care făceau umbrele asamblau cel mult părţile componente ale umbrelelor. Prin urmare, componentele individuale, cum ar fi mânerele, erau mărfuri. Dacă firmele care produceau aceste mânere ar fi asamblat şi ele umbrele, atunci aceste mânere nu ar mai fi existat ca mărfuri.

Congresul Statelor Unite a făcut distincţia între componentele care erau mărfuri şi cele care nu erau mărfuri în timpul Războiului Civil, când a instituit o taxă asupra circulaţiei mărfurilor din acea vreme. Producătorii erau obligaţi să plătească această taxă când vindeau componentele cuiva care le asambla, care, la rândul său, trebuia să plătească o taxă adiţională asupra valorii totale a produsului finit.

Congresul a respins protestele industriaşilor în privinţa taxării multiple. Marx a fost de acord cu judecata Congresului: „Un lucru este produs „când este făcut” şi este făcut „când e gata de vânzare” (ibid.). Engels a susţinut un punct de vedere similar într-o notă pe care a inserat-o în „Capitalul”: „Pentru a putea deveni o marfă, produsul trebuie să fie transferat unei alte persoane, căreia îi serveşte ca valoare, prin intermediului schimbului de mărfuri” (Marx 1977, 131). Citim de asemenea în „Teoria Valorii Adăugate”: „Ca valori, mărfurile au o importanţă socială… Valorile implică într-adevăr „schimburi”, dar schimburile sunt schimburi făcute de oameni. De fapt, conceptul de „valoare” presupune „schimbul” de produse” (Marx 1963–71, 129).

Este aceasta o observaţie trivială? Deloc. Citatul menţionat se referă la legislaţia Congresului care ne aminteşte că forma în care mărfurile apar poate fi nedeterminată.

Când producătorii de umbrele din Statele Unite cel mult asamblau componentele umbrelelor, fiecare componentă individuală era o marfă. Totuşi, dacă, de exemplu, producătorii de mânere le-ar fi asamblat tot ei, atunci mânerele de umbrele nu ar mai fi circulat pe piaţă.

Structura intenţională a diviziunii sociale a muncii

O singură dată Adam Smith (1976, I.i.4, 15) a făcut într-adevăr aluzie la diviziunea socială a muncii, printr-o observaţie făcută la repezeală: „Separarea diferitelor afaceri şi ocupaţii unele de altele pare să fi avut loc în urma acestui avantaj” al specializării care apare în urma diviziunii muncii. Dar el nu a dus această analiză mai departe. Deşi a dedicat un capitol întreg afirmaţiei că „diviziunea muncii… trebuie întotdeauna limitată de dimensiunea pieţei” (Smith 1976, I.iii.1, 31), el nu a făcut nimic pentru a arăta cum anume aceste forţe ale pieţei ar fi putut genera acea specializare.

De fapt, tradiţia economiei politice clasice în mod efectiv i-a învăţat pe economiştii din generaţiile care i-au urmat să evite să se gândească şi să analizeze diviziunea socială a muncii.

Economiştii de mai târziu, în general, au făcut chiar şi mai puţin decât Smith în analizarea diviziunii sociale a muncii. Obişnuita neglijare a acestui subiect a lăsat un gol serios în teoria economică modernă (vezi Marx 1977, 486).

Karl Rodbertus, care, cu excepţia lui Marx, a fost singurul care a recunoscut importanţa teoretică a diviziunii sociale a muncii, a susţinut că o analiză corectă a categoriilor de bază ale economiei naţionale era de neconceput fără noţiunea prealabilă a diviziunii sociale a muncii.

Rodbertus (1899, 93–109) era îngrijorat că diviziunea muncii lui Smith nu ducea decât la analizarea comportamentului individual. Astfel, el l-a acuzat pe Smith că metoda sa era incompletă. Diviziunea socială a muncii trebuie văzută în contextul capitalului, în general. Din păcate, doar câţiva economişti au adoptat punctul de vedere al lui Rodbertus. Marx a fost printre ei.

Din fericire, reţinerea lui Marx (1977, 165) de a avea încredere în aparenţe era mult mai puternică decât a lui Lowe. El nu considera un obiect ca fiind marfă doar pentru că putea fi recunoscut ca vestă sau ca gheată.

Obiectele de folosinţă deveneau mărfuri numai pentru că erau produsele muncii unor indivizi particulari care munceau independent unul de celălalt. Din moment ce producătorii nu intrau în contact social între ei până când nu schimbau mărfuri între ei, caracteristicile specifice sociale ale muncii lor private apăreau numai în momentul când avea loc acest schimb.

Cu alte cuvinte, munca indivizilor privaţi se manifesta ca un element al muncii totale a societăţii numai în urma relaţionării între ei, care avea loc sub forma de schimburi stabilite între produse şi prin înţelegerea între producători. (vezi şi Marx 1981,3:1020)

În contrast cu Lowe, metodele lui Marx (1977, 202, 207) de definire a industriilor se bazau pe relaţiile sociale sub forma mărfurilor: „Articularea cantitativă a organismului de producţie al societăţii, prin care elementele sale disparate sunt integrate într-un sistem de diviziune a muncii este la fel de hazardată şi spontană ca şi articularea calitativă… Se dezvoltă o întreagă reţea de conexiuni sociale de natură originală, care sunt cu totul în afara controlului agenţilor umani.”

Spre deosebire de Marx, economiştii moderni s-au concentrat exclusiv asupra mai familiarei diviziuni Smithiene a muncii. Unde economiştii, inclusiv cei moderni, s-au atins în rarele ocazii de divizinea socială a muncii, ei au exclus cu totul analizarea relaţiilor sociale de producţie (vezi Marx 1977, 486; Perelman 1991a).

Chiar şi când economişti distinşi ca Nicholas Georgescu-Roegan (1971) au abordat subiectul diviziunii sociale a muncii, acest aspect al muncii a trecut cu totul neobservat.

Importanţa strategică a diviziunii sociale a muncii

Potrivit interpretării tipice a istoriei economiei politice, mercantiliştii şi-au arătat, în toată splendoarea, ignoranţa în ce priveşte forţele pieţei când au desenat scheme de organizare şi de controlare a activităţii economice.

Prin contrast, economia politică clasică, în înţelepciunea ei, se pare că le-a lăsat în seama piaţei.

De fapt, această dihotomie induce în eroare. Cu siguranţă, economia politică clasică se preocupa de diviziunea activităţilor economice între diferitele naţiuni.

Economiştii politici britanici, chiar şi cei care erau în mod ostentativ anti-mercantilişti, preferau ca cele mai profitabile activităţi să aibă loc în regatul britanic, sau, dacă nu, măcar în acele locuri care erau în avantajul britanicilor.

Să luăm în considerare, de exemplu, atacul lui Nassau Senior asupra Legilor Porumbului. El nici măcar nu a făcut apel la argumentele teoretice asociate în general cu comerţul liber. În schimb, s-a opus Legilor Porumbului din cauza impactului lor asupra strategiei globale a regatului britanic. Senior a avertizat că, dacă englezii continuau să-şi protejeze piaţa de mărfurile din import, ţări ca Statele Unite şi Germania îşi vor stabili ţinte industriale (vezi Senior 1841; McCulloch 1841, 10; citat în Fay 1932, 86–87; B. Hilton 1977, 115, 184, 280). Potrivit lui Senior, dacă britanicii ar fi deschis pieţele importurilor de grâu, ar fi reuşit să protejeze hegemonia industrială engleză prin provocarea competitorilor lor să se specializeze în producerea de materii prime.

Un membru Whig a fost foarte explicit în privinţa logicii acestei gândiri, şi a explicat, în timpul dezbaterilor din Parlament asupra Legilor Porumbului din 1846, că comerţul liber era „un principiu benefic” prin care „naţiunile străine puteau deveni colonii valoroase pentru noi, fără să luăm asupra noastră responsabilitatea guvernării lor.” (citat în Semmel 1970, 8).

În cuvintele unui gânditor modern, abolirea Legilor Porumbului a presupus „crearea unei pieţe engleze vaste pentru grâul străin; în acest mod, naţiunilor agricole ale lumii li se poate oferi o miză în Imperiul Englez al Comerţului Liber” (Semmel 1970, 205).

Friedrich List, scriind dintr-o perspectivă germană în acelaşi an cu Senior, a fost de acord cu englezul în privinţa impactului comerţului liber, şi l-a acuzat pe acesta că va condamna pentru totdeauna Germania la o poziţie de subordonare faţă de Anglia, fiind distribuitorul ei agricol. El i-a acuzat pe englezi că au conspirat pentru a menţine Germania în rolul de vasală a Angliei.

List era în mod special supărat din cauza generozităţii faimoase pe care englezii o arătau, în mod particular, comercianţilor germani, inclusiv economiştilor politici (List 1841, 7–8).

Lucille Brockway (1979) a scos în evidenţă dimensiunile până la care britanicii au mers în structurarea diviziunii internaţionale a muncii. În particular, ea a detaliat rolul pe care l-au jucat cei care studiau plantele în construirea sistemului lumii capitaliste.

La o primă vedere, aventurile lui Charles Darwin şi ale altor botanişti britanici par să nu aibă vreo legătură cu economia politică clasică, dar ele au avut o misiune economică vitală.

Brockway demonstrează dimensiunea până la care chiar şi activităţile ştiinţifice, aparent inocente, au făcut parte, de fapt, dintr-un efort concertat de a organiza o diviziune socială a muncii pe plan global.

America Latină a fost binecuvântată probabil cu cele mai exotice resurse genetice cunoscute lumii, dar redusa densitate a populaţiei a făcut ca exploatarea acestui potenţial genetic să fie un proiect foarte costisitor. Pentru a exploata arborii de cauciuc sau de chinină ai Americii Latine, coloniştii ar fi trebuit să cultive pământul Americii Latine folosind foarte puţină forţă de muncă, sau importând-o, sau puteau să cultive astfel de recolte în alte părţi.

Cum în Asia era din belşug forţă de muncă ieftină, britanicii au ales ultima variantă. Au dus indieni săraci să muncească pe plantaţiile din Malaezia, Ceylon sau Mauritius. Deşi britanicii au importat o parte dintre muncitorii indieni pentru plantaţiile lor din emisfera vestică, ca să transporte forţa de muncă în îndepărtata Americă de Sud era foarte scump.

Prin urmare, britanicii au preferat să transfere resursele genetice în apropierea bazinelor lor de muncă ieftină.

Era doar o mică problemă care le stătea în cale: britanicii nu deţineau mijloacele de a creşte aceste recolte. Tehnic, asta nu i-a descurajat.

Britanicii i-au însărcinat pe botaniştii lor să obţină modul în care aceste plante puteau fi cultivate prin orice mijloace posibile ca să le poată produce în coloniile lor din Asia britanică. În mare măsură, au reuşit. Britanicii pur şi simplu au refuzat să recunoască orice drept de proprietate al oamenilor pe care îi conduceau asupra acestor teritorii de la periferie, furând multe plante valoroase din America Latină, ceauri din China, fără să le treacă o secundă prin cap să acorde vreo compensaţie — un exemplu dramatic de acumulare primitivă a resurselor biologice.

Apoi au cultivat aceste plante pentru a le putea produce în alte zone, ceea ce a permis britanicilor să restructureze organizarea internaţională a agriculturii tropicale.

Această reorganizare a unui factor cheie al economiei mondiale a contribuit într-o măsură foarte importantă la expansiunea industrială a Angliei. Aşa cum List (1841, 70) a scris: „Se poate stabili, ca regulă, că, cu cât mai bogată şi mai puternică e o naţiune, cu atât mai mult exportă produse fabricate, şi cu atât mai mult importă materie primă, şi cu atât mai mult consumă resurse tropicale.”

Britanicii s-au gândit la opţiunile pe care le aveau în acele vremuri. Deja în 1774, Samuel Johnson (1774, 61) a pus întrebarea retorică: „De ce orice naţiune şi-ar dori ce are deja? De ce unele mirodenii nu sunt transplantate în [coloniile britanice] din America? De ce ceaiul e adus în continuare din China?”

James Anderson (1777, 188) a discutat şi el beneficiile transplantării unor mirodenii foarte preţioase, pretinzând că „Francezii au încercat să obţină plante tinere de la producătorii de mirodenii olandezi; şi au reuşit, deşi nu fără a fi scăpaţi din ochi de acea naţiune suspicioasă”.

El nu a oferit nici un indiciu că populaţiile indigene din Indonezia sau din altă parte ar fi avut vreo miză în această chestiune.

La doi ani după ce Samuel Johnson a meditat asupra posibilităţii de a planta ceai în altă parte, Adam Smith le-a atras cititorilor săi atenţia asupra complexei diviziuni sociale a muncii necesară producerii hainelor de lână: „Cât comerţ şi câtă navigaţie… câţi constructori de nave, câţi marinari, şi câţi instructori în ale navigaţiei, câţi oameni care fac frânghii trebuie să fi fost implicaţi pentru a aduce diferitele substanţe necesare vopsitului, care adesea se găseau în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii?” (1976, I.i.11, 23).

Nu e deloc lipsit de importanţă că Smith a neglijat să ia în considerare situaţia celor care cultivau plantele. Conştiinţa economiei politice clasice nu era tulburată de asemenea „detalii”.

Ar trebui să credem că clasicii economiei politice erau cu totul neştiutori în privinţa importanţei modelării diviziunii sociale globale a muncii? Erau ei chiar aşa de chiori să nu poată vedea faptul că diviziunea socială a muncii forma fundamentul pentru producerea mărfurilor?

Deloc.

Clasicii economiei politice nu aveau să ignore cu totul munca în marele lor proiect. Ei au realizat că masele de muncitori prezentau o provocare mai mare decât mutarea şi cultivarea unor seminţe sau rădăcini. Spre deosebire de legume, oamenii aveau propriile lor minţi; se puteau opune imperativului acumulării de capital. Ca răspuns la aceasta, clasicii economiei politice căutau strategii pentru a manipula diviziunea socială a muncii în aşa fel încât să crească puterea capitalului vis-a-vis de muncă.

Relaţiile sociale şi diviziunea socială a muncii

Marx a dezvoltat o altă disctincţie care mergea în paralel cu dihotomia dintre cele două diviziuni ale muncii. El s-a referit la munca din atelierul unui anumit patron ca fiind „capital variabil”.

Prin contrast, el a etichetat munca, pe care o implica producerea de bunuri intermediare şi pe care patronul o cumpăra pentru a o folosi în atelierul său, ca fiind „capital constant”.

Capitalul variabil e variabil din cauză că puterea de muncă – capacitatea muncitorului de a munci – lasă o plusvaloare care se regăseşte în produsul final. Capitalul constant, prin contrast, abia transferă o valoare preexistentă într-o marfă finală fără a produce nici un surplus.

Marx a evidenţiat capitalul variabil ca fiind sursa de valoare adăugată din cauza unui motiv perfect valabil. Angajatorul are nevoie să îi comande muncitorului la un anumit punct al producţiei, asigurând că materialele sunt folosite într-un mod econom, fără risipă, pentru ca el să poată face profit. Cumpărarea de bunuri intermediare îl poate ajuta pe un angajator să extragă o valoare adăugată de pe urma muncii depuse de muncitori în atelierul său, dar bunul intermediar, în sine, nu produce o plusvaloare – cel puţin nu din perspectiva lui Marx.

Observaţi că puterea de a munci care produce capitalul constant e capital constant numai din punctul de vedere al firmei care cumpără marfa respectivă.

Cu alte cuvinte, materialele pe care capitalul constant le reprezintă sunt pasive faţă de capitaliştii care le cumpără. Alţi angajatori care ocupă o nişă în diviziunea socială a muncii, însă, câştigă profit din producerea aceloraşi bunuri.

Deci, în timp ce munca nu produce nici o plusvaloare pentru firma care îi cumpără produsele, aceeaşi putere de muncă care produce capitalul constant e capital variabil în ce-l priveşte pe angajatorul care cumpără acea putere de muncă.

La fel, această putere de muncă e capabilă să producă valoare adăugată pentru acel angajator.

În această schemă, toţi angajatorii trebuie să găsească o oportunitate pe piaţă care să ofere un profit potenţial şi apoi să aleagă capitalul constant potrivit pe care să-l folosească în scopul de a obţine profit. Făcând asta, angajatorii sunt responsabili de exercitarea autorităţii directe asupra muncitorilor dintr-o firmă anume. Ei exercită numai autoritate indirectă asupra altor muncitori alegând dacă să cumpere sau nu mărfurile intermediare pe care aceşti alţi muncitori le produc.

Ca angajatori ei ajustează combinaţia de capitaluri constante pe care le cumpără, şi modifică diviziunea socială a muncii. Cu schimbarea diviziunii sociale a muncii, acelaşi obiect poate să apară ca fiind capital constant sau nu, depinzând dacă a fost scos pe piaţă sau a fost folosit în interiorul procesului de producţie în acea formă.

În cuvintele lui Marx (1981, 2:218), în procesul de producţie, „formele materiale ale existenţei capitalului constant” se pot schimba. În termenii diviziunii sociale a muncii, Marx reprezintă un progres semnificativ faţă de economia contemporană. În timp ce economiştii moderni iau de-a gata faptul că schimbările tehnologiei generează noi industrii şi duc la dispariţia altora, ei aproape niciodată nu recunosc faptul că diviziunea muncii se poate schimba cu un set fix de tehnologii.

George Stigler (1941, 76) a fost poate singurul economist modern de până recent care a luat în considerare interdependenţa diviziunii sociale a muncii, observând că „partea procesului productiv care e dusă la îndeplinire într-o unitate particulară e o consideraţie accidentală.”

Ulterior el a sugerat că masiva amestecare a diviziunii sociale a muncii reflectă abilitatea pieţei de a răspunde condiţiilor în schimbare. El a folosit ca exemple industriile de armament şi de bijuterii britanice pentru a demonstra fluiditatea diviziunii sociale a muncii (Stigler 1951, 147–48; citându-l pe Allen 1929, 56–57, 116–17). Elizabeth Bailey şi Ann Friedlander (1982, 1028) îl creditează şi ele pe Edward Robinson (1932) cu meritul de a fi observat că modificările de preţ pot schimba diviziunea socială a muncii. Acum, că afacerile au adoptat cu largheţe practica outsorcing-ului, unii economişti au început să realizeze că graniţele unei firme se pot schimba, dar nici unul dintre ei nu a putut pricepe întreaga ramificaţie a diviziunii sociale nedefinite a muncii.

Să revenim la cazul anterior al industriei de umbrele pentru a explora natura schimbării diviziunii sociale a muncii. În acest exemplu, capitalul constant pe care producătorii de mânere l-au cumpărat a fost transformat într-un capital constant diferit, mânerele umbrelelor, care în cele din urmă sunt integrate în produsul finit – umbrelele. Mânerele de umbrele ar înceta să mai fie o marfă, dacă industria i-ar fi integrat pe verticală pe producătorii de umbrele şi dacă aceştia şi-ar fi produs ei singuri şi mânerele. Prin urmare, ce este sau ce nu este o marfă defineşte partajarea diviziunii sociale a muncii (pentru mai multe detalii vedeţi Perelman 1987, capitolul 4).

În timp, diviziunea socială a muncii devine din ce în ce mai rafinată. Aşa cum Alfred Marshall (1920, 241) a observat: „Această subdiviziune a funcţiilor, aflată în creştere, sau „diferenţiere”, aşa cum e numită, se manifestă cu privire la industrie… ca… o intimitate şi o fermitate din ce în ce mai mari ale legăturilor între părţile separate ale organismului industrial.”

În mod similar, analiza lui Wassily Leontief (1966, 49) referitoare la structurile input-output-urilor l-a făcut să concluzioneze: „Cu cât este mai extinsă şi mai avansată economia, cu atât mai completă şi articulată este structura ei. Statele Unite şi Europa produc o treime şi respectiv un sfert din producţia totală de bunuri şi servicii. Nu e surprinzător, prin urmare, că tabelurile lor de input-output oferă aceeaşi structură triunghiulară [structura relaţiilor input-output]” (vezi şi Kuznets 1965, 195).

Deja la vremea sa, Marx (1977, 460) a raportat că 500 de modele diferite de ciocane erau produse numai în Birmingham. O asemenea proliferare a produselor reflecta posibilitatea multor modele alternative ale diviziunii sociale a muncii. De exemplu, de fiecare dată când o firmă înlocuia un tip de ciocan cu altul, în procesul de producţie, modifica diviziunea socială a muncii. Dovada lui Stigler confirmă presupunerea lui Marx că industriile moderne trec printr-o dezintegrare verticală semnificativă, la fel ca şi printr-o integrare verticală. (Stigler 1951; Marx 1981, 2:119).

În privinţa neîntreruptei reorganizări a diviziunii sociale a muncii, Marx (1977, 467) a observat: „…sticlăriile mai mari din Anglia îşi fabrică singure creuzetele de argilă, pentru că de calitatea lor depinde esenţialmente reuşita sau nereuşita produsului. Aici manufactura unui mijloc de producţie este combinată cu manufactura produsului. Invers, manufactura produsului poate fi combinată cu alte manufacturi, în care produsul însuşi serveşte la rîndul său ca materie primă, sau cu ale căror produse se combină ulterior. Astfel, de pildă, manufactura de flintglas se combină cu şlefuitul sticlei sau cu turnătoria de alamă, aceasta din urmă în vederea montării unor garnituri de metal pe diverse obiecte de sticlă. Diferitele manufacturi combinate formează, în acest caz, secţiuni mai mult sau mai puţin separate în spaţiu ale unei singure manufacturi de ansamblu, constituind în acelaşi timp procese de producţie independente, fiecare cu propria sa diviziune a muncii.”

Vreau să subliniez că acest rezultat nu e în nici un caz definitiv. Un număr infinit de aranjamente este posibil. Mai mult, diviziunea socială a muncii evoluează în mod dinamic, spre deosebire de satele indienilor nativi, unde, aşa cum Marx (1977, 477) a remarcat, diviziunea muncii era „cristalizată, şi făcută să fie permanentă prin lege.”

Marx nu şi-a urmat totdeauna propria sa logică. Cu o ocazie, el a căzut într-un determinism tehnologic, care a permis ca dependenţa din ce în ce mai mare de maşinăriile care produceau la scară mare să determine în cele din urmă diviziunea socială a muncii. El a scris: „În pofida anumitor avantaje pe care le prezintă, manufactura combinată nu dobîndeşte pe bază proprie o adevărată unitate tehnică. O asemenea unitate ia naştere abia o dată cu transformarea manufacturii în industrie mecanizată.” (ibid., 467).

Desigur, Marx nu a avut avantajul de a vedea rapida concentrare şi deconcentrare de bunuri şi servicii, atât de obişnuite în zilele noastre. În acest moment, nu îmi e clar dacă un telefon va deveni în cele din urmă extensia unui computer sau dacă un computer va deveni extensia unui telefon, pentru a da un singur exemplu.

În concluzie, distincţia între diviziunea Smithiană a muncii şi diviziunea socială a muncii a lui Marx este vitală pentru înţelegerea naturii producţiei de mărfuri. În acest sens, Marx (ibid., 474) a insistat: „În ciuda numeroaselor analogii şi legături dintre ele, diviziunea socială a muncii din interiorul societăţii, şi cea din interiorul unui atelier diferă numai ca nivel, nu şi ca natură.” Pentru Marx (ibid., 477), „într-o societate în care modelul capitalist de producţie prevalează, anarhia în divizinea socială a muncii şi despotismul în diviziunea manufacturieră a muncii se condiţionează reciproc.”

Producţia şi diviziunea socială a muncii

Unii economişti cercetează un subiect căruia i-au spus „economia dimensiunii”, „economia de anvergură” (Panzer and Willig 1981). Această teorie descrie cum o firmă decide să completeze o operaţiune în interiorul mai mult decât unei părţi din preexistenta diviziune socială a muncii. Nu răspunde întrebării cum diviziunea socială a muncii în sine s-ar putea schimba odată cu crearea unei matrice cu totul diferite.

În exemplul lui Marx cu producătorii de umbrele, putem vedea cu uşurinţă cum o schimbare răpândită în scopul producţiei ar putea elimina mânerele de umbrelă ca marfă.

În sens invers, mânerele de umbrele ar putea dintr-o dată să apară ca marfă.

Mai general, procesul de producţie poate fi rupt practic în orice punct al lui. Cu alte cuvinte, mai degrabă decât să completeze producţia de bunuri finite, o firmă putea decide să pună produsele nefinite pe piaţă, ca mărfuri.

Alte firme puteau crea o nouă industrie care să continue procesul de producţie până la obţinerea produselor finite.

Din nefericire, economiştii din mainstream nu au folosit avantajul descoperirii lui Marx în privinţa interdependenţelor din interiorul diviziunii sociale a muncii. De fapt, ei nici nu au părut conştienţi de importanţa diviziunii sociale a muncii. Astfel, analiza lor e în general incapabilă de a pătrunde sensul a ceea ce Marx a numit „lăcaşul tainic al producţiei” (1977, 279) . [„la intrarea căruia stă scris: No admittance except on business – Intrarea particularilor strict oprită.”]

De fapt, economiştii principali par să se fi dat peste cap pentru a evita să vadă cochilia aflată la vedere în înteriorul căreia era creată producţia: firma (vezi Perelman 1991a).

Această practică reflecta o problemă mai adâncă. În cea mai mare parte a lor, economiştii de profesie s-au luat după Smith în presupunerea că firma nu era nimic altceva decât o ţeavă pasivă prin care se mişcau resursele între activităţile alternative, doar că firma avea oportunitatea de a folosi în avantajul său puterile de monopol. (Tomlinson 1986, 224)

Deşi diviziunea socială a muncii se desfăşoară conform legilor ei particulare şi între anumite limite, Marx a susţinut că, în cele din urmă, diviziunea socială va depinde de relaţiile sociale ale producţiei.

În aceeaşi linie, Engels i-a scris lui Conrad Schmidt, într-o scrisoare datată 27 octombrie 1890:

Acolo unde există diviziunea muncii pe scară socială intervine şi un proces de autonomizare a muncilor parţiale una faţă de cealaltă. Producţia este, în ultimă instanţă, factorul hotărîtor. Dar de îndată ce comerţul cu produse se autonomizează faţă de producţia propriu-zisă, el urmează o mişcare a sa proprie care, deşi în general e dominată de aceea a producţiei, îşi urmează totuşi, în ceea ce priveşte unele laturi şi în cadrul acestei dependenţe generale, propriile sale legi, inerente naturii acestui factor nou. Această mişcare îşi are propriile ei faze şi acţionează, la rîndul ei, asupra mişcării producţiei. (Marx and Engels 1975, 397)

La fel ca Friedrich Hayek (1945), Marx and Engels au recunoscut evoluţia spontană a diviziunii sociale a muncii, dar spontaneitatea pe care ei au văzut-o nu era un aspect al libertăţii. Reflecta însă o dezordine care provoca uriaşe suferinţe umane.

În mod specific, spontaneitatea relaţiilor de piaţă era folosită pentru a scoate în evidenţă condiţiile autoritare care existau în interiorul unei firme, precum şi presiunile care forţau muncitorii să se supună sistemului de muncă salariată.

Coerciţia, acumularea primitivă şi cele două diviziuni ale muncii

Comentând asupra relaţiei între coerciţie şi cele două diviziuni ale muncii, Marx (1847, 136) a scris:

Se poate spune chiar, ca regulă generală, că cu cât mai puţină autoritate prezidează asupra diviziunii muncii în interiorul unei societăţi, cu atât mai multă diviziune a muncii se dezvoltă în interiorul unui atelier, şi cu atât mai mult ea e subiectul autorităţii unei singure persoane.

Am fi în spiritul ultimelor lucrări ale lui Marx dacă am citi „cu cât mai puţin transparentă e autoritatea”. Acest citat de mai sus minimalizează manipularea intenţionată a diviziunii sociale a muncii în ce priveşte efectul ei asupra claselor specifice din interiorul dezvoltării unei economii capitaliste.

În ciuda acestor calificări, acest pasaj scoate în evidenţă o ruptură interesantă care se produce sub capitalism. În societăţile precapitaliste, tradiţia (inclusiv autoritatea personală a celor care ocupau vârfurile ierarhiei) determina diviziunea muncii – atât în interiorul societăţii cât şi în interiorul locului de muncă.

Tradiţia – cazul cel mai extrem fiind sistemul de caste al Indiei – determina în mare măsură diviziunea socială a muncii în sensul că oamenii în general adoptau meseria sau ocupaţia înaintaşilor.

Autoritarismul bazat pe sistemul de clasă era absent la început în atelierul de muncă. În schimb, stăpânii existau în conformitate cu obiceiul. Deşi îi controlau într-o măsură mare pe ucenici, ucenicii puteau avea aşteptări rezonabile ca într-o anumită perioadă de timp să ajungă şi ei stăpâni.

Pentru Marx, acumularea primitivă reflecta accelerarea rupturii acestor metode tradiţionale de organizare a muncii.

Manipulând diviziunea socială a muncii, stăpânii mijloacelor de producţie puteau forţa oamenii să muncească pentru salarii şi să se supună autorităţii despotice a capitaliştilor. În acest sens, diviziunea socială a muncii era o precondiţie pentru diviziunea modernă a muncii.

În timpurile străvechi, când tradiţia era încă atât de puternică încât acumularea primitivă părea nenaturală pentru foarte mulţi oameni, muncitorii şi-au exercitat dreptul de a-şi controla munca prin intermediul drepturilor de proprietate tradiţionale.

De exemplu, în 1823, cei care lucrau la războaiele de ţesut bumbac au protestat faţă de restructurarea muncii lor, susţinând:

„Calificările unui ţesător pot fi considerate proprietatea sa şi mijlocul prin care el se întreţine. E o proprietate la fel de reală pentru el aşa cum clădirile şi terenurile sunt (proprietate) pentru alţii. La fel, calificările lui costă timp, iar punerea lor în practică costă bani.” (citat în Rule 1987, 106; vezi şi Wilentz 1984, 241).

Într-un sens, ţesătorii aveau dreptate. În practică, retorica lor implica faptul că acumularea primitivă determinase o masivă transformare a diviziunii sociale a muncii, care se extindea mult mai departe decât evacuarea oficială a ţăranilor de pe pământurile lor.

Evacuarea oamenilor de pe proprietăţile lor tradiţionale de la ţară a pus în mişcare un proces care în cele din urmă va distruge mijloacele de producţie ale ţesătorilor – productivitatea care poate fi atribuită îndemânării lor – prin intermediul restructurării procesului muncii.

Acumularea primitivă a oferit angajatorilor o aparent inepuizabilă sursă de aprovizionare cu forţă de muncă ieftină care putea reduce salariile ţesătorilor din moment ce maşinăriile au înlocuit lucrul de mână.

Ţesătorii au interpretat această restructurare a industriei lor de bumbac ca fiind o altă formă de acumulare primitivă, reprezentată de furtul a ceea ce azi am putea numi capitalul lor uman.

În timp ce logica ţesătorilor ar putea părea naivă, cel puţin ei au realizat că acumularea primitivă era intim legată de relaţiile sociale ale structurii capitaliste care începea să se formeze.

În timpuri mai apropiate de noi, Harry Braverman (1974) le-a amintit cu vigoare cititorilor săi strânsa relaţie dintre coerciţie şi diviziunea muncii la locul de muncă.

El a atribuit evoluţia diviziunii moderne a muncii controlului crescut al procesului de muncă ca fiind o consecinţă a separării muncii intelectuale de munca manuală.

Deşi ţesătorii nu gândeau aşa sofisticat ca Braverman, asociind diviziunea socială a muncii de diviziunea muncii la locul de muncă, ei au făcut, de fapt, un pas mai departe decât a mers Braverman.

Gospodăria ca agent de producţie

Să fim mai expliciţi în privinţa schimbărilor pe care noua diviziune socială a muncii le-a sudat. Să ţinem minte că economia politică a început într-o vreme în care diviziunea socială a muncii nu evoluase prea departe. Am exagera analiza dacă am descrie mediul economic de atunci citând descrierea societăţii precapitaliste făcută de Marx (1965, 79), în care „fiecare gospodărie individuală conţine în ea însăşi o întreagă economie, care se formează ca un centru independent de producţie” (Marx 1965, 79; 1977, 616n; 1852, 478; Engels 1881, 460). În orice caz, o asemenea interpretare nu ar fi cu totul lipsită de acurateţe.

Descrierea făcută de John Rae (1834, 57–58) vieții de la frontiera canadiană în secolul 19, arată în ce măsură o gospodărie reușea să se întrețină singură, cum fermierii transformau în haine de lână și încălțări lâna și pielea pe care o obțineau de la animale.

Desigur, descrierea lui Rae nu arăta cum era exact viața din Anglia precapitalistă, dar poate ilustra atmosfera din jurul unei gospodării care se auto-întreținea.

În mod similar, statul feudal era în mare măsură capabil să se întrețină singur. Potrivit lui Marx, registrele contabile agricole din Evul Mediu existau numai în mănăstiri (Marx 1967, 2:134n). Istoria lui Keith Tribe (1978, chap. 4) făcută literaturii administrării fermelor reflectă în mod clar schimbarea ușoară către o preocupare mai mare față de considerațiile pieței.

Cu siguranță, majoritatea gospodăriilor de la începutul societăților capitaliste nu avea nici o concepție privind modul modern în care se ține contabilitatea. Înainte de dezvoltarea producției moderne capitaliste, nu se putea localiza o graniţă clară care să separe acele activităţi direcţionate către producţia de bunuri pentru vânzare pe piaţă, de cele făcute pentru a fi folosite în gospodărie.

De exemplu, când, în secolul 17, bancherii din Londra au apelat la autorităţile locale să crească preţul pâinii, ei au trimis un raport despre costul săptămânal al unei brutării, inclusiv al brutarului, al soţiei sale, patru distribuitori plătiţi, doi ucenici, doi servitori, şi trei sau patru copii ai brutarului.

Afacerea, unde se produceau mii de pâini, se desfăşura în casa în care locuia brutarul. Întreţinerea şi hrănirea muncitorilor şi a familiei brutarului erau văzute ca fiind costuri integrate în procesul de producţie (vezi Laslett 1971, 1–2; Kautsky 1899, 156; Weber 1923, 172).

Poate cel mai obişnuit, cel mai modern păienjeniş de economii comerciale şi domestice a avut loc în instituţia pensiunilor, a chiriaşilor. În Statele Unite în timpul secolului 19, aproape o cincime din familiile clasei muncitoare, cercetate de Oficiul de Muncă, cazau chiriaşi (Smuts 1959, 14; vezi şi Harvey 1976, 282; Stearns 1974, 416). Luarea în chirie era în special importantă pentru familiile de imigranţi. Un studiu din 1908 a descoperit că dintre slavii din Homestead, Pennsylvania, 43 la sută acceptau chiriaşi.

În jumătate dintre aceste familii, chiriaşii asigurau mai mult de 25 la sută din totalul veniturilor unei familii (Byington 1910, 142–44; vezi şi Jensen 1980, 20; Greer 1979, 117).

Dezvoltarea capitalismului a separat locul de muncă de locuinţă.

Această ruptură între producţia gospodăriei şi mărfurile din producţie a devenit din ce în ce mai pronunţată pe măsură ce capitalismul a evoluat, deşi această diviziune a vieţii şi a muncii a continuat să fie mai mult aparentă decât reală. Cele două erau strâns legate, însă, în termenii procesul general de reproducere. În cuvintele lui Marx (1977, 718; vezi și 1033):

Conservarea şi reproducerea continuă a clasei muncitoare rămîne o condiţie permanentă a reproducerii capitalului. Capitalistul poate să lase fără grijă îndeplinirea acestei condiţii pe seama instinctului de conservare şi de perpetuare al muncitorilor. Singura lui grijă este de a limita consumul lor individual pe cît posibil la strictul necesar, şi e departe de a folosi acea brutalitate sud-americană cu care muncitorul este constrîns să consume alimente mai substanţiale în locul altora mai puţin substanţiale.

În consecință, producția gospodăriei trebuie să fie luată în considerare în conjuncție cu procesul social de muncă în general. Așa cum Marx a observat (1977, 717), deşi

Consumul muncitorului este de două feluri. În producţia însăşi, el consumă prin munca sa mijloace de producţie şi le transformă în produse de o valoare mai mare decît aceea a capitalului avansat. Acesta este consumul său productiv. El este în acelaşi timp consumul forţei sale de muncă de către capitalistul care a cumpărat-o. Pe de altă parte, muncitorul cheltuieşte pentru procurarea mijloacelor de subzistenţă banii ce i-au fost plătiţi atunci cînd i-a fost cumpărată forţa de muncă: acesta este consumul său individual. Consumul productiv şi consumul individual al muncitorului sînt deci total diferite. În cazul consumului productiv, el acţionează ca forţă motrice a capitalului şi aparţine capitalistului; în cazul consumului individual, ei îşi aparţine lui însuşi şi îndeplineşte funcţii vitale în afara procesului de producţie. Rezultatul unuia este viaţa capitalistului, iar rezultatul celuilalt este viaţa muncitorului.

Transformarea gospodăriei

În acest punct, vreau să duc noţiunea de diviziune socială a muncii puţin mai departe.

Cum am menţionat anterior, analiza lui Marx asupra diviziunii sociale a părut să se refere la împărţirea procesului de producţie a mărfurilor în unităţi independente pe care ni le putem imagina ca fiind firme. Pentru că sunt interesat aici de inter-relaţia dintre producţia salariată şi non-salariată, voi interpreta procesul de producţie ca mergând dincolo de producţia directă a mărfurilor.

Voi folosi conceptul de diviziune socială a muncii pentru a include toată munca ce e folositoare din perspectiva economiei, indiferent că e plătită cu salariul sau nu e plătită deloc.

Toată munca efectuată în interiorul unei gospodării pentru reproducerea economică, precum şi producţia intră în această definiţie a diviziunii sociale a muncii.

Prin reproducere, vreau să spun acele activităţi cum ar fi reaprovizionare cu oameni care muncesc pentru salarii şi creşterea noilor generaţii de muncitori.

Analizând rolul unei gospodării în procesul de producţie scoate în evidenţă două puncte cruciale. Primul se referă la importanţa procesului neîntrerupt al acumulării primitive. Al doilea, o asemenea analiză oferă o matrice teoretică ce clarifică politica pe care clasicii economiei politice au menţinut-o în privinţa diviziunii sociale a muncii.

În interiorul acestui sistem transformat, capitalul cere ca gospodăria să funcționeze ca o fabrică (vezi Cairncross 1958, 17). În termenii de reproducere, gospodăriile erau fabrici mai speciale care se specializau în producția de muncitori, „asemenea părților componente ale unor mașinării imense pe care ei le comandă” (Senior 1841, 504). Alte aspecte ale vieții aveau să fie subordonate acestui scop (vezi Hammond and Hammond 1919, 6).

La fel cum o fabrică combină munca făcută de ființe vii cu alte mărfuri (capitalul constant) pentru a produce bunuri de vânzare, gospodăria din clasa muncitoare combina și ea munca ființelor vii cu alte mărfuri (capitalul variabil) pentru a produce un produs care putea fi vândut, (vezi Rae 1834, 203; Senior 1928, capitolul 2, secțiunea 3).

Prin urmare, „consumul nu e pur și simplul consumul de… materiale [sau servicii], ci mai degrabă consumul de însuși consum”(Marx 1974, 301).

În cele din urmă, lucrurile consumate în gospodărie aveau să servească pentru producerea şi reproducerea puterii de muncă. În această privinţă, Marx (1977, 719) le-a atras atenţia cititorilor asupra rolului integral al gospodăriei ca fiind un agent de producţie când a scris:

Aşadar, din punct de vedere social clasa muncitoare este, chiar şi în afara procesului de muncă nemijlocit, o anexă a capitalului, ca şi instrumentul de muncă neînsufleţit.

Pentru Marx (ibid., 323n), „Însăşi puterea de muncă este, înainte de orice, materialul naturii întruchipat de organismul uman”, destinat să fie folosită ca muncă salariată.

Jean-Baptiste Say (1880, 333n) chiar a extins această noţiune la limitele ei logice definind „un om în toată firea…[ca] fiind capital acumulat”, echipat pentru a câștiga profit.

Deși gospodăria e similară fabricii în sensul că ambele combină munca și alte elemente pentru a produce un produs finit, relațiile sociale sunt diferite.

Așa cum Marx (1977, 909) a explicat:

Fusurile şi războaiele de ţesut, răspîndite înainte în întreaga regiune, sînt concentrate acum, ca şi muncitorii, ca şi materiile prime, în cîteva mari cazărmi ale muncii. Şi din acest moment fusurile, războaiele de ţesut şi materiile prime s-au transformat, din mijloace ale unei existenţe independente a torcătorilor şi ţesătorilor, în mijloace de a-i comanda şi de a stoarce de la ei muncă neplătită.

Ar putea să apară unele neînțelegeri, însă, din cauza faptului că acest capital variabil e adesea descris ca o valoare pe care muncitorii o primesc, în timp ce capitalul constant în mod frecvent se referă la lucrurile pe care ei le folosesc la locul de muncă.

În realitate, lucrurile aduse și în fabrici și în gospodării vin prin intermediul unor tranzacții.

În gospodării, însă, oamenii care muncesc dețin ei înșiși mijloacele de producție.

În acest sens, Marx (ibid., 1006; vezi și 717–18) a observat corect că „deși… schimbul de bani pentru puterea de muncă… nu intră în procesul imediat de producţie, el se regăseşte în întregul relaţiilor de producţie.”

Astfel, ar trebui să interpretăm gospodăria în termenii unui sistem contradictoriu al relațiilor sociale capitaliste, deși un asemenea efort nu e o chestiune ușoară.

Putem găsi în interiorul gospodăriilor capitaliste mijloace atât de sprijin reciproc, cât și de opresiune reciprocă (Humphries 1976; Humphries 1977; Lazonick 1978).

Școala franceză a contribuit la înțelegerea noastră asupra complexității gospodăriei atunci când ne-a atras atenția asupra noilor norme sociale de consum (vezi Aglietta 1979, 159ff.) care au fost impuse pentru a întări acele „fire invizibile”, care leagă munca de capital (Marx 1977, 719).

Engels (1891, 191–92; vezi și Weber 1923, 94) a făcut o observație corectă asupra decăderii relative a rolului familiei ca unitate autonomă odată cu dezvoltarea capitalismului.

Cu toate acestea, energiile productive ale gospodăriei rămân absolut necesare pentru o economie capitalistă, bazată, așa cum e, pe sistemul de muncă salariată.

Astfel, ar trebui să fim atenți să nu subestimăm continua importanță a gospodăriei ca un loc de producție în capitalismul modern, chiar dacă funcțiile ei specifice s-au schimbat.

Crearea de noi dependenţe

În timp ce capitalismul a transformat procesul de muncă independent din gospodărie într-un „proces social” unificat (Marx 1977, 453), el a creat și o separare spațială a locului de muncă de gospodărie.

În același timp, capitalismul s-a alăturat altor locuri de muncă independente pentru a-și extinde mereu relațiile de piață.

În cuvintele lui Nassau Senior (1836, 76): „Natura pare să fi intenţionat ca dependenţa reciprocă să unească toţi locuitorii pământului într-o mare familie comercială”.

Stabilirea acestei „mari familii comerciale” a necesitat ca relativ autarhica structură economică a gospodăriei independente să fie demolată pentru a putea deveni de două ori dependentă.

În primul rând, urma să devină dependentă de mărfurile care erau în general produse în urma sistemului de muncă salariată.

În al doilea rând, pentru a achiziţiona aceste mărfuri, cei care formau gospodăria erau nevoiţi să aprovizioneze piaţa cu muncă salariată.

Desigur, dependenţa reciprocă a gospodăriei de economie, în general, nu e unică sistemului capitalist. De exemplu, Sir James Steuart (1767, 1:7) le-a amintit cititorilor săi că Herodot a socotit costul piramidelor în termeni de morcovi şi cepe; oricum însă e puţin probabil că faraonii le-au oferit muncitorilor mărfuri echivalente şi nu bani.

Sub capitalism, clasa muncitoare a fost lăsată cu responsabilitatea muncii pentru a câştiga salarii, apoi cu schimbarea acestor câştiguri pentru a obţine mijloace prin care să subziste, şi în cele din urmă cu combinarea eficientă a acestor mărfuri cu munca din interiorul gospodăriei pentru a-şi putea reîmprospăta capacitatea (puterea) de muncă.

În acest sens, nici o altă formă de organizare socială nu a mers atât de departe în „transformarea timpului de viaţă în timp pentru muncă”. (Marx 1977, 799).

Adaptarea economiei unei familii la nevoile capitalului nu era mereu un proces lipsit de suferinţe. Marx (1977, 517–18n) a scris despre cum mamele nu puteau alăpta pentru că erau prea înfometate şi le dădeau copiilor, în loc de lapte de la sân, mixtură de opiu, şi a descris consecinţele lipsei de timp a familiilor pentru a-i învăţa pe cei mici gătitul și cusutul.

Cu o ironie usturătoare, a adăugat:

Dar reiese evident în ce măsură capitalul a uzurpat în scopul autovalorificării sale munca necesară pentru trebuinţele familiei. De asemenea, profitînd de criză [criza de bumbac prin care industria textilă din Anglia a trecut în timpul Războiului Civil din America], în unele şcoli fetele de muncitori au învăţat să coasă. A fost nevoie de o revoluţie în America şi de o criză mondială pentru ca tinerele muncitoare care filează pentru lumea întreagă să înveţe să coasă! (ibid.)

Așa cum E. P. Thompson (1963, 416) a observat: „Fiecare fază a diferențierii industriale și a specializării a lovit… în economia familiilor, afectând negativ relațiile dintre soț și soție, părinte și copil, și făcând și mai brutală diferența între muncă și viață.”

Aceste deformări ale familiei tradiționale păreau un preț mic pentru promovarea capitalismului.

Clasicii economiei politice nu au discutat niciodată despre transformările din interiorul unei gospodării.

Unii au dat la o parte, formal, activitățile făcute în interiorul unei gospodării, ca fiind „muncă neproductivă”, atunci când au discutat despre gospodăria aristocrată mai ales, pentru că așa cum vom vedea la Smith, ei nu doreau să evidenţieze modul în care nobilii îşi cheltuiau banii, pentru că aceştia angajau mereu servitori să le facă treburile casnice şi munca în gospodărie.

În mod evident, clasicii economiei politice nu au putut minimaliza cu prea multă nonşalanţă munca din gospodărie făcută de muncitori. Așa cum Marx(1963–1971, 3:166) a observat: „se întâmplă că cea mai mare parte a societăţii, asta înseamnă clasa muncitoare, face singură această muncă pentru ea însăşi.”

Acest refuz de a discuta natura gospodăriei e cu atât mai nefericit. Ascunde o dimensiune vitală a economiei capitaliste. Vom vedea că legătura dintre producerea de mărfuri în fabrici și capacitatea de a munci în gospodărie se va dovedi a fi o combinație foarte profitabilă. Chiar și așa, mulți își doresc ca gospodăria să obțină un nivel mai mare de eficiență pentru a putea să-i scape pe angajatori de nevoia de a plăti salarii prea mari.

Asupra economiei economiilor domestice

Ideea că gospodăriile sărace se puteau descurca cu puțin cu siguranță era mai mult decât atrăgătoare.

Neil Smelser (1959, 351) a observat la începutul ultimei decade a secolului 18: „o avalanșă de scrieri predicau clasei muncitoare să… înlocuiască legumele, porumbul indian etc., pentru mărfuri mai costisitoare pentru bugetul lor.”

Simultan, câteva lucrări au discutat modul în care povara costului ridicat al aprovizionării poate fi făcută mai ușoară. Eden a dedicat aproape 40 de pagini din studiul său frugalității săracilor din nord, și în 1806 Colquhoun a susținut că „un mai mare hatâr nu s-ar putea face oamenilor care muncesc decât punerea în circulaţie a artei gătitului mâncării cu cumpătare, fără mari cheltuieli.”

Bazându-se pe experiența sa în asigurarea hranei pentru armata bavareză și pentru deținuții din casele de săraci din Bavaria, a căror muncă el o folosea pentru a obține profit, expatriatul american Count Rumford (1795, 179) a presupus că „numărul de locuitori care pot fi înreținuți într-o țară depindea de produsul său intern, depindea aproape la fel de mult de arta gătitului, cât depindea și de starea agriculturii.”

Contribuția acestui domn la arta culinară a fost în inventarea rețetelor de supă, bazată pe descoperirea sa că apa era un înlocuitor perfect valabil petru mâncare.

Din cauza economiilor asociate cu auto-întreținerea mașinăriilor lor de muncă umane, angajatorii s-au arătat foarte interesați de cele mai intime activități ale angajaților lor.

Secretarul pentru protecția socială al Institutului American de Fier și Oțel a urgentat educarea muncitorilor despre „cum să mănânce regulat, câte alimente să mănânce şi cum să le mestece, cât să bea, câte ore să se odihnească şi câte să doarmă, şi cum să-şi aerisească locuinţele…, cum să se spele pe mâini înainte de masă, cum să se spele zilnic pe picioare, cum să aibă grijă de ochii lor, de urechi, de nas, cum să-şi spele dinţii, şi cum să-şi cureţe cu regularitate intestinele.” (citat în Montgomery 1979, 40)

Această capacitate de a lăsa forța de muncă să fie responsabilă şi să aibă grijă de ea când salariile sunt insuficiente pentru a susține o familie a fost un imens hatâr pentru capital.

Chiar și când nici un venit din afară nu era necesar, efortul pe care forța de muncă îl consumă pentru a se organiza și pentru a avea grijă de ea scutește capitalul de o responsabilitate imensă (Marx 1977, 1033). De fapt, în capitolul său despre „Salariile pentru Muncă”, Smith a sugerat că acest factor arăta de fapt superioritatea sistemului muncii salariate față de sistemul sclavagist (1976, I.viii.41, 98; see also Marx 1977, 1033).

În orice caz, această distincție nu poate fi dusă prea departe. Și sclavii erau nevoiți să-și folosească timpul liber pentru a cultiva mâncare și pentru alte activități (vezi Fraginals 1978; 1:121; Taussig 1979, 75).

De fapt, Rodney Hilton (1978, 273) chiar a sugerat că servitutea Europeană a început prima dată când Romanii le-au distribuit pământuri sclavilor lor pentru ca aceștia să se poată hrăni singuri.

Într-adevăr, mulți observatori au făcut comparații similare între munca salariată și sclavie. De exemplu, James Mill (1826, 219) a remarcat:

Care e diferența în cazul unui om care funcționează prin mijloacele unui truditor care primește salariu (în loc de a fi sclav)?… Singura diferență constă în modul de cumpărare.

Alții au acceptat că sclavii erau diferiți, dar considerau că această diferență era de fapt în avantajul sclavilor, despre care se crede că o duceau mult mai bine decât muncitorii plătiți cu salariul și lăsați în libertate (vez Cunliffe 1979, 7, 21).

Această idee își găsește un ecou modern în „Timpul Crucii” („Time on the Cross”, Fogel and Engerman 1974).

Într-o privință, sclavii erau mai norocoși decât cei care câștigau un salariu. Unii stăpâni de sclavi se simțeau obligați să aibă grijă de sclavii bolnavi și de cei care îmbătrâniseră.

Angajatorii muncitorilor plătiți cu salariul nu se simțeau împovărați de astfel de griji. Aşa cum s-a exprimat pe şleau un manager american:

Eu îi privesc pe oamenii care muncesc pentru mine la fel cum îmi privesc și mașinăriile… Ei trebuie să aibă grijă de ei așa cum și eu am grijă de mine. Când mașinăriile mele îmbătrânesc și nu mai pot fi folosite, le arunc și îmi iau altele noi, și acești oameni sunt și ei tot niște mașinării.” (citat în Ware 1924, 77)

În cele din urmă, rolul economic al gospodăriei a ajuns să fie luat de-a gata și a fost considerat neimportant.

Producția și consumul de valori folosite în interiorul unei gospodării nu au mai fost subliniate pe nicăieri. În schimb, s-a pus accentul numai pe schimburile de valori.

Din perspectiva capitalului, familiile din clasele muncitoare doar își vindeau puterea de muncă pentru a achiziționa mărfuri scoase pe piață de firme care căutau mereu să-și maximizeze profiturile.

Gospodăria ca loc al consumului

Poate ca o moștenire a teoriei respinse privind munca neproductivă, economiștii moderni nu privesc în general gospodăria ca pe un loc de producție, ci ca pe un agent al consumului. Chiar și așa, preocuparea față de economiile gospodăriilor nu a dispărut cu totul.

O carte intitulată „The Practical Housekeeper” („Gospodina Practică”) susținea: „Așa cum afacerea unui om asigură mijloacele unui trai confortabil, așa e și datoria femeii să folosească cu cumpătare acele mijloace, și să păstreze ordinea și armonia în toate cele”(Matthaei 1982, 115).

Peter Stearns (1974, 18; 1974a, 404) a oferit o listă lungă de critici ale soțiilor britanice în timpul erei victoriene pentru că nu reuşeau să se comporte cu destulă cumpătare economică.

Alfred Marshall s-a alăturat corului de plângăcioși (1920, 119). A susţinut că soțiile britanice și americane nu erau la fel de bune în

a se descurca cu mijloace limitate… așa cum erau soțiile franceze, nu pentru că nu știau cum să cumpere, ci pentru că nu puteau produce produse finite bune din materiale brute ieftine cum ar fi legumele. Se vorbește despre economia domestică adesea ca făcând parte din știința consumului: dar asta e doar pe jumătate adevărat. Cele mai mari neajunsuri ale economiei domestice, în ce privește o mare parte a clasei muncitoare anglo-saxone, sunt mai degrabă neajunsuri ale producției decât ale consumului.

Marshall avea o poziție neobișnuită în două privințe. În primul rând, puțini economiști și-au bătut capul să observe importanța procesului de consum – cu excepția celor care au negat afirmația că muncitorii consumau în exces, mai ales alcool. Chiar și mai important, în al doilea rând, Marshall a legat consumul gospodăriei de procesul general de producție.

Philip Wicksteed (1910, 18) a fost printre acei puțini economiști care au făcut aluzie la munca productivă a femeilor, dar mai ales doar în ce privea alocarea resurselor. În „The Common Sense of Political Economy”, el a oferit multe detalii cu privire la rolul pe care mamele îl jucau în familii prin cumpărarea și gătirea mâncării. Ulterior, el a menționat exemplul umplerii raței, dar toate exemplele sale aveau loc în cadrul unei liste lungi, care includea rugăciunile de familie și cultivarea în general a unui simț estetic (ibid., 159). Chiar și aici, el doar s-a folosit de asta pentru a-și demonstra teoria sa subiectivă că „principiul rămâne de necontestat că importanța marginală scade pe măsură ce volumul total al satisfacției se umflă mereu”.

Prezentarea în contrast a muncii femeilor în lucrările lui Marshall și Wicksteed îi arată meritele primului.

Deși Marshall ar fi putut pur și simplu să reflecteze asupra ecoului Victorian al mișcării de creștere a eficienței producției gospodăriei asupra acumulării capitaliste, cel puțin el a recunoscut că munca domestică, din interiorul unei gospodării, este un agent de producție mai degrabă decât să o limiteze la un loc de consum.

Distincția lui Marshall între eficiența consumului și producției în interiorul unei gospodării intra în conflict cu teoria economiei convenționale.

Astăzi, teoria neoclasică dominantă asupra gospodăriei apără status-quo-ul susținând că sistemul capitalist servește cel mai bine intereselor de consumator ale gospodăriei, măsurate în termenii de maximizare a folosirii individuale.

Potrivit acestei teorii, profesorii se așteaptă ca studenții lor să aplice aparatul teoretic al utilizării maximizării pentru a explica unele fenomene diverse cum ar fi dimensiunea de risipă a mâncării, a cititului, a dormitului, și chiar a mărimii familiei (Becker 1965, 503, 509, 513–14).

Desigur, satisfacția personală a familiei din clasa muncitoare a fost ultimul lucru la care s-au gândit fondatorii economiei politice clasice.

Marx (1977, 718) a denunțat corect importanța oricărei considerații asupra satisfacției, ca și categorie de bază de studiu în cercetarea gospodăriei, când a spus că hrănirea unui animal folosit la muncă în gospodărie nu devine un aspect mai mărunt al procesului de producţie doar pentru că animalului îi place ce mănâncă.

Nassau Senior (1928, 1:172) a exprimat o opinie similară: „Şi cu ce e diferită consumarea mâncării de către un muncitor faţă de alimentarea cu cărbune a unui motor? Pur si simplu în aceea că muncitorul [sic] simte o plăcere când consumă mâncare, în timp ce motorul cu aburi nu simte nimic.”

Economiştii neoclasici nu ar trebui să fie scoşi în evidenţă pentru că au ratat să vadă relaţia dintre circuitul de producţie şi consum. Şi multor teoreticieni marxişti li se poate face acelaşi reproş în privinţa acestui subiect.

Deşi această ratare e mai puţin întâlnită în lucrările recente, care au fost obligate să trateze acest subiect în urma chestiunilor ridicate de feministe, mult prea adesea lucrările marxiste se bazează pe schema în care formaţiile precapitaliste sunt identificate cu producţia valorilor folosite, în contrast cu capitalismul, în care producţia e tratată simplu ca marfă de producţie.

Evoluţia teoriei producţiei gospodăriei

Observaţi că am făcut ceea ce ar putea să pară două afirmaţii în contradictoriu în legătură cu rolul producţiei gospodăriei. Mai devreme am accentuat rolul acumulării primitive în promovarea dezvoltării capitalismului prin restrângerea eficienței gospodăriei după ce a fost deposedată de mijloacele de a se întreține singură.

Acest capitol accentuează interesul capitalului în mărirea eficienței producției gospodăriei. Cum poate fi rezolvată această contradicție?

La nivelul cel mai grosier, atitudinea către producția gospodăriei depinde de stadiul dezvoltării capitaliste.

Într-o vreme în care auto-aprovizionarea era un obstacol serios în calea extinderii modului capitalist de producție, economia politică clasică a exprimat o ostilitate neobosită față de condițiile care ajutau clasa muncitoare să fie capabilă să își asigure singură traiul.

Odată ce economia politică a devenit încrezătoare că economia gospodăriei era suficient de înșurubată în rolul său de producător care va fi subordonat modului capitalist de producere de bunuri, economiștii au părut să nu se mai arate deloc interesați de evoluția diviziunii sociale a muncii.

În schimb, au făcut presiuni asupra gospodăriilor pentru a deveni producători și mai eficienți de forță de muncă. În cele din urmă, după ce problemele cererii efective au câștigat proeminenţă din ce în ce mai mare, economiştii au început să trateze gospodăria ca un loc al consumului.

Prin urmare, rolul gospodăriei ca un loc de producţie a fost lăsat în general uitării.

Economiştii politici moderni, condiţionaţi să se uite la gospodărie ca la un agent al consumului, au construit justificarea capitalismului în jurul conceptului de maximizare a folosinţei (vezi Cairncross 1958). Prinsă în această perspectivă îngustă, economia modernă și-a dovedit sieși că e prost echipată pentru a putea înțelege cum a evoluat în timp rolul de producție al gospodăriei.

Și mai rău, găsim o tăcere generalizată în privința interesului pe care l-a arătat economia politică clasică în privința controlării și regularizării vieții private a clasei muncitoare.

Gospodăriile și rolul în schimbare al diviziunii sociale a muncii

La începutul secolului 20, industria din Statele Unite a văzut aparatele casnice pe care le scotea pe piaţă ca fiind analoage echipamentului industrial cu care aprovizionau fabricile. În această privință, afacerile au încercat să creeze noi piețe prin descoperirea aparaturii casnice care ar fi putut revoluționa potențialul productiv al muncii din gospodărie.

Intenția sa era de a face ca „proprietarul sau operatorul aparaturii casnice să se adapteze… la transformarea tehnicilor de prelucrare manuale la cele ale procesului făcut de mașinării.” (citat în Ewen 1976, 164).

De exemplu, în culmea Taylorism-ului, producătorii de aparate casnice angajau experți în timp și mișcare pentru a proiecta bucătăriile în scopul de a impune și în interiorul gospodăriei ritmul de muncă al sistemului capitalist (ibid., 166; see also Gideon 1948, 512ff.).

Astăzi, noi privim aceste aparate casnice ale gospodăriilor ca fiind un aspect al consumului mai degrabă decât al producției, deși scopul lor e industrial.

De fapt, „muncitorul american are la dispoziția sa un câștig de capital la el acasă mai mare decât în fabrica unde muncește” (Cairncross 1958, 17).

Un număr de factori au atras atenția asupra rolului productiv al gospodăriei.

Nici un observator al gospodăriei moderne nu poate să nu fie izbit de numărul enorm de bunuri care reduc timpul necesar pentru munca depusă în treburile casnice.

Mâncarea a devenit procesată și hainele sunt făcute de-a gata, și totuși tendințele semnificative care se opun par să fi trecut neobservate.

Așa cum capitalismul însuși a devenit mai complex, la fel au devenit și necesitățile pe care le impune gospodăriei.

Procesul de reîmprospătare a energiei muncitorilor e făcut mai complicat de dificultatea specială accentuată de munca și viața într-o societate capitalistă modernă (Aglietta 1979, 158; Gorz 1968, 88ff.).

În ciuda faptului că în aprență gospodăria modernă ar reduce timpul pentru muncile casnice, acele sarcini care rămân în interiorul economiei sale au devenit în mod frecvent mult mai solicitante. Alcătuirea bugetului și mersul la cumpărături ies în evidență aici (Walker and Woods 1976). „Munca femeilor” a devenit, în multe aspecte, mai consumatoare de timp ca niciodată. Importanța muncii casnice neplătite este departe de a nu fi lipsită de consecințe. În 1968, când Produsul Brut Naţional a fost de 864 miliarde de dolari, se estima că valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse în gospodăriile din Statele Unite era de 212 miliarde de dolari (vezi Burns 1976, 22; Scitovsky 1976, 86–89, 279–82; Eisner 1979).

Desigur, aceste cifre referitoare la producția gospodăriilor sunt foarte imprecise.

De exemplu, Robert Eisner (1988) estimează că valoarea producției neplătite din interiorul gospodăriilor ajungea de la 20 la 50 la sută din Produsul Național Brut.

Chiar și estimarea mai mică reprezintă o contribuție semnificativă la standardul nostru de viață. Mai mult, William Nordhaus și James Tobin (1972, 518) estimează că rația de consum nescos pe piață față de cel scos pe piață a crescut de la 3:5 în 1929 la 3:4 în 1965, deşi asemenea estimări pot fi foarte părtinitoare pentru că exclud tranzacţiile de afaceri care nu sunt înregistrate (vezi Bowsher 1980).

O parte din consumul gospodăriilor poate fi anti-etic pentru producţie. Fumatul şi folosirea în exces a alcoolului sunt primele care vin în minte. Oricum, consumul poate promova producţia chiar şi când nu pare să aibă legătură directă cu refacerea capacităţii psihologice a clasei muncitoare.

Să luăm, de exemplu, curiozitatea neobosită a acelor tineri care îi atrage de la a se juca jocuri video la a le crea. Creatorii de jocuri video, în schimb, inventează tehnici care se dovedesc inestimabile în progresul graficii computerizate.

Cum gospodăria e un agent de producţie, putem recunoaşte cu uşurinţă cum noile mărfuri influenţează diviziunea socială a muncii.

Aşa cum am arătat mai devreme, gospodăriile din Statele Unite îşi spală ele singure hainele. În secolul 20, întreprinzătorii comerciali au aigurat – prin spălătoriile din oraşe – mare parte din spălatul hainelor, care nu mai avea loc în interiorul gospodăriilor.

Odată cu introducerea maşinii de spălat, multe familii au început să-şi spele ele singure hainele ori acasă, ori la spălătoriile automate (Hartman 1976).

Gary Becker (1965, 508) descrie modele similare în ce privește istoria bărbieritului.

Aceste exemple indică modul în care locuința poate deveni din nou un centru de producere de bunuri.

Odată cu creşterea importanţei prelucrării informaţiei, mai multe afaceri economisesc costuri pe spaţiile de birouri dându-le de lucru acasă muncitorilor.

Acest sistem e benefic profiturilor în mai multe privinţe. Salariile nu trebuie să mai acopere costul transportului (vezi Vicker 1981). Mai mult, separarea fizică a muncitorilor reduce riscul ca ei să se poată organiza între ei.

În acest sens, capitalul modern nu e ignorant în privinţa rolului pe care îl joacă gospodăria în interiorul economiei.

În altă parte am folosit o analiză similară pentru a explica modul în care schimbarea diviziunii sociale a muncii a accelerat procesul de acumulare capitalistă în sectorul agriculturii (Perelman 1991b).

O schemă simplă a acumulării primitive şi a procesului social de muncă

În această secţiune, voi dezvolta o simplă teorie pentru a explica rolul producţiei gospodăriei în procesul de acumulare capitalistă.

Clasicii economiei politice erau conştienţi de logica acestui model, deşi nici unul nu l-a articulat într-o formă explicită aşa cum voi face acum în cele ce urmează.

De fapt, deşi clasicii economiei politice în general au exclus rolul economiei de subzistenţă din lucrările lor teoretice, ei erau în mod acut conştienţi de ramificaţiile sale practice.

Când s-au referit la acest proces prin care economia gospodăriilor era înhămată la nevoile capitalului, ei erau implicaţi în mod tipic în discuţii despre chestiuni practice privind politicile, cum ar fi politicile în privinţa Irlandezilor sau Legile Săracilor.

În aceste lucrări mai puţin teoretice, clasicii economiei politice în mod constant au pledat pentru politici a căror intenţie era aceea de a reduce economia de subzistenţă, astfel încât să poată promova o nouă diviziune socială a muncii care ar fi fost şi mai profitabilă pentru capital.

Acestă discontinuitate expusă între exprimările teoretice şi aplicarea în practică a economiei politice clasice devine evidentă odată ce gospodăria e înţeleasă ca o parte integrală din sistemul de producere a bunurilor de producţie.

În acest model, observăm că gospodăria tipică a unei familii din clasa muncitoare îşi împarte ziua între munca pentru salariu şi ceea ce am putea numi „producţia gospodăriei”.

Acest termen include atât auto-aprovizionarea cât şi producerea de mâncare şi de bunuri obţinute de pe piaţă. Deşi gospodăria rămâne un element esenţial în procesul mai general al producţiei de bunuri, un element cheie o distinge de restul întreprinderilor capitaliste în cadrul contextului economiei de piaţă: nici o valoare nu e atribuită muncii casnice efectuată în scopul auto-susţinerii ei.

După Marx (1977, 659, 983), măsurăm valoarea puterii de muncă prin valoarea mărfurilor care sunt consumate pe parcursul reproducerii acelei puteri de muncă.

Valoarea mărfurilor depinde de suma cantităţii directe de muncă folosită în producţie împreună cu cantitatea indirectă de muncă consumată în procesul de depreciere.

Aceste valori ignoră cantitatea de muncă din interiorul unei gospodării care contribuie la reproducerea puterii de muncă din cauza faptului că numai mărfurile care sunt vândute pe piaţă au o valoare atribuită (vezi Perelman 1987, capitolul 4).

Marx (1981, 3:665) nu a susţinut explicit acest punct de vedere în analizarea valorii puterii de muncă, dar a părut să îl indice în afirmaţia că valoarea puterii de muncă e egală cu valoarea capitalului variabil, care „constă material din mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor, o porţiune din propriul lor produs. Dar nu sunt plătiţi pentru el în bani.”

Cu alte cuvinte, consumul în natură al muncitorilor pare să fie exclus din capitalul variabil.

Aşa cum preţurile şi valorile mărfurilor individuale pot să difere în producţia industrială, la fel poate şi valoarea puterii de muncă să decurgă din valorile mărfurilor consumate în interiorul unei gospodării a clasei muncitoare.

Unele familii vor avea moduri de consum atipice, dar pe ansamblu, asemenea diferenţe se vor estompa când vom avea de-a face cu media unui mare număr de gospodării.

Observaţi că schimbarea diviziunii sociale a muncii între munca din interiorul gospodăriei şi munca salariată va afecta valoarea puterii de muncă, şi, astfel, valoarea mărfurilor produse prin acea putere de muncă.

De exemplu, dacă o gospodărie tipică ar fi să-şi facă ea singură pâinea în loc să o cumpere, munca brutarilor comerciali nu va mai fi calcultată în valoarea puterii de muncă.

Din momdent ce munca folosită la coacerea pâinii în interiorul gospodăriei nu intră în valoarea acestui calcul, valoarea puterii de muncă va scădea cu cantitatea egală cu valoarea pâinii cumpărate anterior, mai puţin valoarea ingredientelor.

Prin contrast, consideraţi ce se întâmplă când o firmă reduce consumul de capital constant prin integrarea mai multor procese de producţie în interiorul ei.

Această reducere a puterii de muncă anterior incorporată în produsele cumpărate de către firmă ca inputs va echilibra creşterea puterii de muncă în interiorul firmei (see Perelman 1987, chap. 4).

Prin urmare, valoarea mărfii produse în interiorul firmei rămâne neschimbată.

Modelul scheletic

Putem vedea relaţia dintre gospodărie şi întregul proces de producţie mai clar, aşa cum e ilustrată într-o simplă diagramă. Ilustraţia 1 arată cum funcţionează un sistem simplificat de producere a mărfurilor în care gospodăria nu apare ca agent al producţiei. Capitalul constant (C) e combinat cu puterea de muncă (LP) pentru a produce mărfurile (W), care sunt folosite să înlocuiască atât capitalul constant cât şi capitalul variabil (V), sau care sunt puse la dispoziţie pentru consumul capitalist sau pentru acumularea capitalistă, aşa cum arată săgeata care pleacă din căsuţa W.

Ilustraţia 2 recunoaşte gospodăria ca agent al producţiei. Timpul de muncă e împărţit între producţia din interiorul gospodăriei (H) şi producţia de mărfuri, reprezentate de dimensiunile V şi S, unde cea din urmă înseamnă plusvaloarea. Spargem ziua completă de muncă în trei segmente: (1) numărul de ore pe care o gospodărie le dedică producţiei pentru ea însăşi; (2) numărul de ore în care familia munceşte pentru salarii în timp ce produce acele bunuri şi servicii pe care le va cumpăra ulterior ca mărfuri; şi (3) numărul de ore în care muncesc pentru salarii în timp ce produc acele bunuri şi servicii care vor fi cumpărate de alte clase.

Din comoditate, să presupunem că punctul 2 al timpului e dedicat producţiei celor necesare şi că a punctul 3 mărfurilor de lux şi bunurilor pentru acumularea capitalistă.

Acest al treilea segment ar trebui să măsoare plusvaloarea.

În plus, să presupunem că toate cele necesare sunt consumate de muncitori şi că mărfurile de lux sunt consumate de alte clase. Din moment ce modelul e static, presupunând că mărfurile pentru acumularea capitalistă durează pentru totdeauna şi că nu necesită înlocuire, putem considera mărfurile destinate acumulării capitaliste ca fiind mărfuri de lux.

În cele din urmă, acest model adoptă o altă simplificare care e adesea asociată cu Marx, dar care de fapt şi-a avut originea în economia politică clasică (vezi Senior 1836, 174): totalul tuturor gospodăriilor poate fi tratat ca o singură entitate.

Acum să sumarizăm acest model scheletic.

Urmând această abordare tipică a economiei politice clasice, modelul nostru presupune că standardul de viaţă al muncitorilor reprezintă un nivel normal de subzistenţă.

Pentru a produce aceste bunuri de subzistenţă, să presupunem că clasa muncitoare munceşte un număr fix de ore indiferent dacă face această muncă în gospodărie sau într-o firmă. Această afirmaţie implicit presupune că aceeaşi tehnologie e folosită în gospodărie sau în sectorul de producere de bunuri.

Modelul şi ziua de muncă

Astăzi, presupunerea că tehnologia identică e folosită şi la firmă şi în gospodărie ar putea părea puţin plauzibilă, dar cel puţin în primele faze ale dezvoltării economice, muncitorii efectuau acealeaşi sarcini folosind aceleaşi tehnologii, fie că erau la fabrică, fie că îşi asigurau lor cele necesare traiului (Marx 1977, 425; Marglin 1974; vezi şi critica lui Marglin în Landes 1987). În acest sens, Marx (1977, 645, 1019–38) a descris controlul timpuriu al capitalului asupra producătorilor tradiţionali ca fiind cel mult „formal”:

În acest proces simplu e clar că acest capitalist nu a produs nici materia primă, nici uneltele, nici mijloacele de subzistenţă pentru ţesător şi pentru filator. Tot ce a făcut capitalistul a fost să le restricţioneze acestora, puţin câte puţin, munca, făcându-i astfel dependenţi de a vinde, făcându-i dependenţi de cumpărător, de negustor şi, în cele din urmă făcându-i să producă doar pentru şi prin intermediul lui. Le-a cumpărat munca de la bun început, cumpărându-le produsul muncii lor. (Marx 1974, 510)

Din moment ce totalul zilei de muncă şi durata de timp necesară producerii bunurilor de consum pentru muncitori sunt date fixe, numărul de ore folosite pentru a produce bunurile de lux e fix şi el.

Cu cât o gospodărie îşi produce singură cele necesare, cu atât va avea nevoie de mai puţine salarii pentru a-şi atinge standardul de viaţă.

Să ne amintim că, deşi timpul dedicat muncii salariate e variabil, timpul dedicat producerii de bunuri de lux nu e.

Această trăsătură e centrală acestui model. Prin urmare, împărţirea timpului între producţia de bunuri necesare gospodăriei şi producţia celor necesare în timpul muncii salariate e singura variabilă a sistemului.

De ce le-ar păsa capitaliştilor de împărţirea zilei de muncă între munca din gospodărie, sau munca pentru auto-aprovizinare, şi munca salariată? La urma urmei, cantitatea de bunuri de lux e identică în ambele cazuri.

Presupunerea fundamentală a acestui model se referă la lungimea zilei de muncă.

O zi plină de muncă nu reprezintă o condiţie universală în societate, ci mai degrabă un ideal pe care capitalul în mod activ speră să-l atingă.

Pentru a-l realiza e nevoie ca aceşti capitalişti să găsească o cale prin care să facă clasa muncitoare să participe la munca salariată.

Şi totuşi, acest ţel nu e o chestiune facilă.

Atâta timp cât muncitorii rămân la nivelul economiei gospodăriei, ei ar putea să se bucure de acelaşi standard de viaţă fără să fie nevoiţi să îşi dedice timpul şi energia producerii de bunuri de lux sau de plusvaloare.

O simplă ilustrare arată de ce o forţă din exterior va fi necesară pentru a-i forţa pe muncitori să intre în sistemul de muncă salariată.

Să presupunem că ziua normală de lucru e de 10 ore, dintre care 5 sunt dedicate producerii de bunuri de lux.

Şi mai departe, să presupunem că gospodăriile muncesc pentru salarii full-time, programul complet.

Astfel, pentru fiecare oră muncită, sectorul gospodăriilor primeşte salarii pentru a cumpăra bunuri care necesită o jumătate de oră de muncă pentru a le produce.

Cu alte cuvinte, rata exploatării e de 100 la sută.

Acum să schimbăm condiţiile, astfel încât gospodăriile să muncească 2 ore şi jumătate pentru a-şi asigura lor înşile cele necesare.

Gospodăriile acum au nevoie acum doar de jumătate din mărimea salariilor pentru a-şi menţine standardul de viaţă, pentru că restul le produc ele singure. Cu toate acestea, durata de timp dedicată bunurilor de lux nu se mişcorează, oricum.

În consecinţă, pentru fiecare oră consumată pentru munca salariată, sectorul gospodăriilor primeşte o plată echivalentă cu doar o treime dintr-o oră de muncă.

Prin urmare, rata exploatării e de 300 la sută.

Susţin că acest model captează o mare parte a conflictului dintre clase care are loc în această perioadă, şi că o mare parte a economiei politice clasice a fost construită chiar în jurul acestei lupte.

Într-adevăr, când clasa muncitoare a trebuit să schimbe o mare parte din muncă pentru a obţine o valoare relativ mică de bunuri pe ea, s-a opus muncii salariate producând pentru ea însăşi cât de mult a putut.

În acest fel, munca ar putea să ducă la scurtarea zilei de lucru prin comparaţie cu ce ar fi altfel dacă muncitorii ar trebui să producă bunuri de lux pentru cei din clasele non-muncitoare pe lângă cele necesare subzistenţei lor.

Din moment ce capitalismul nu a dezvoltat tehnologii care să fie superioare metodelor tradiţionale de producţie, crearea plusvalorii depinde de succesul capitalului în crearea plusvalorii absolute prin mărirea zilei de lucru.

Prin urmare, cei mai bogaţi oameni din societate îi condamnă vehement pe toţi cei care aleg să trăiască ca în timpurile preindustriale.

Factorii care complică acest model

Deşi acest model e foarte simplu, tot poate să scoată în evidenţă tendinţele contradictorii ale producţiei gospodăriei.

Înainte de toate, acolo unde gospodăriile sunt angajate în auto-aprovizionare, capitalul în bani necesar pentru a fi capitalist e mai mic din moment ce angajatorul face o investiţie mai mică în salarii.

Cu cât se bazează mai mult pe relaţiile economice precapitaliste, cu atât mai mult succes va avea capitalismul în creşterea ratei plusvalorii.

Să observăm câteva complicaţii care apar:

Prima, dacă procesul prin care se bazează pe producţia gospodăriilor e dus la limită, valoarea capitalului variabil va dispărea, şi odată cu ea şi munca salariată. În plus, chiar dacă auto-aprovizionarea parţială ar creşte rata potenţială a plusvalorii, fiecare muncitor va trebui să facă mai multă muncă salariată pentru a câştiga destul ca să poată cumpăra mărfuri.

Această situaţie ar fi similară celei relatate de Samuel Johnson privind timpul lung pe care un meşteşugar va trebui să îl dedice muncii pentru a cumpăra o pereche de pantofi, deşi, într-o oră, ar putea să-şi facă singur o pereche de ghete acasă.

Prin urmare, în timp ce auto-aprovizionarea creşte maximul posibil al ratei de exploatare, poate restricţiona producţia plusvalorii făcându-i pe oameni să se agaţe şi mai abitir de activităţile lor tradiţionale.

Prin urmare, masa plusvalorii poate de fapt să scadă pe măsură ce ratele potenţiale cresc.

Modelul nu arată cât de multă muncă va fi necesară când acumularea primitivă intră pe scenă.

În realitate, a fost nevoie ca acumulările primitive să fie foarte atente când şi-au aplicat politicile.

Presiunea excesivă ar fi putut crea un exod de la sectorul de subzistenţă capabil să depăşească capacitatea de a angaja muncă plătită cu salariul.

O presiune prea mică ar fi putut permite ca mulţi oameni să rămână în sectorul tradiţional pentru a satisface cererile viitorilor angajatori.

Ar trebui să menţionez că acest model devine mai puţin folositor în condiţiile moderne.

Deşi industria şi producţia gospodăriilor au fost folosite iniţial în acelaşi fel ca tehnologia, tehnologia industrială va deveni eventual mai productivă decât metodele tradiţionale folosite în gospodărie (vezi Marx 1977, 432). Oricum, după ce tehnologiile capitaliste au progresat până în punctul în care auto-aprovizionarea a devenit mai puţin eficientă tehnologic decât munca salariată, muncitorii erau adesea foarte reticenţi să se angajeze în munca plătită cu salariul.

În mod frecvent optau în schimbul acesteia pentru a-şi menţine munca în jurul gospodăriei lor, preferând să folosească pentru ei timpul de relaxare pe care altfel l-ar fi consumat pentru a achiziţiona mărfuri.

Deşi din ce în ce mai multe tehnologii moderne vor oferi posibilitatea de a face economii substanţiale, producţia tradiţională a gospodăriilor ar putea oferi capitalului şansa să facă investiţii semnificative.

Un student care a studiat această chestiune a observat:

Angajatul în industria construirii de locuinţe, comerciantul de mărfuri nu au capital fix. Muncitorii din construcţia de locuinţe sunt maşinăriile capitalului. Capitalul îi poate lăsa fără slujbe oricând doreşte fără să piadă un ban. (Buecher 1893, 196; citat în Medick 1988, 382).

În cele din urmă, trăind într-o regiune care până recent a fost dominată de economia Keynesiană, am putea lua în considerare partea modelului privind cererea.

A creşte capitalul variabil măreşte cererea pentru mărfuri. O cerere mai mare oferă avantaje substanţiale capitalului, deşi implică de asemenea o rată a plusvalorii potenţial mai mică. Prin urmare, reducerea dimensiunii producţiei gospădăriilor poate deschide capitalului calea pentru mai multe posibilităţi.

Valoarea de bază a modelului

În ciuda diverselor complicaţii ale modelului, încă totuşi să tragem concluzia că, din moment ce alte lucruri sunt egale, cu cât mai multe activităţi sunt transferate gospodăriei, cu atât mai mare va fi plusvaloarea. Acest punct e crucial.

Înlocuirea muncii casnice cu munca salariată reduce valoarea puterii de muncă şi creşte rata plusvalorii. Ignorând diferenţele dintre preţuri şi valori, cu cât o gospodărie reuşeşte să se susţină singură, cu atât mai puţin angajatorii va trebui să plătească pentru o oră de muncă.

Toate părţile implicate aici par să înţeleagă care e miza. De exemplu, primii clasici ai economiei au realizat că procesul capitalist de muncă obligă clasa muncitoare să muncească mai mult decât e nevoie pentru a-şi asigura propriile ei nevoi.

Într-o scrisoare din 26 iulie 1784, Benjamin Franklin (1905–1907, 9:246) a spus:

A fost calculat de câţiva aritmeticieni că dacă fiecare bărbat şi femeie ar munci pentru 4 ore în fiecare zi, făcând o muncă productivă, munca ar produce suficient pentru a asigura toate cele necesare traiului şi confortului vieţii, lipsurile şi mizeria ar dispărea din lume, iar restul de 20 de ore ar putea fi lăsate timpului liber şi plăcerii.

Mulţi dintre socialiştii Ricardieni au încercat şi ei să facă estimări empirice asupra ratei de muncă plătită comparativ cu munca neplătită (vezi King 1981). Deşi nu au abordat acest subiect la modul teoretic, muncitorii de la care se aştepta să producă plusvaloare şi-au dat seama clar care era de fapt miza.

Clasicii: acumularea primitivă şi acumularea capitalistă

Pentru a sumariza ce am spus până acum, clasicii economiei politice au avansat o teorie care susţinea că un nivel crescut de auto-aprovizionare va creşte rata plusvalorii, în condiţiile în care celelalte lucruri ar fi egale. Ei au aplicat implicit acest model când au analizat problema practică a opoziţiei şi a rezistenţei oamenilor de a face muncă plătită.

Modelul clasic al acumulării primitive este apropiat de analiza lui Marx faţă de reproducerea capitalistă, în sensul limitat că ar putea fi refăcut în ceva similar celor scrise în „Capitalul” fără a-i denatura sensul.

Cu toate acestea, trebuie să subliniez că acesta nu este modelul lui Marx, în orice caz; e prea rigid şi prea lipsit de dialectică. Nu e Marx; e economia politică clasică.

Şi totuşi, modelul clasic al acumulării primitive ne ajută să înţelegem reorientarea gospodăriei către producerea puterii de muncă.

Această nouă situaţie nu apare fără o luptă din partea celor mulţi care trăiau din economia tradiţională.

Clasicii economiei politice, de la Petty în secolul 17 la succesorii săi de la mijlocul secolului 19, au recomandat politicile care s-au conformat acestui model. Cel puţin ei au arătat un interes viu în organizara diviziunii sociale a muncii, aparent pentru a promova instituirea muncii salariate. Ideea că economiştii politici s-ar fi preocupat ei înşişi cu chestiunile legate de diviziunea socială a muncii ar putea să pară atât de bizară multor studenţi moderni ai economiei politice.

Chiar şi simpla sugestie că diviziunea socială a muncii a fost intenţionat organizată pare să arunce în aer înţelegerea generală a economiei politice clasice; totuşi, dacă analizăm unele dintre lucrările lor (ale clasicilor economiei politice) mai puţin teoretice, vom descoperi cum aceşti economişti au devenit participanţi direcţi în acest conflict dintre producţia capitalistă şi producţia gospodăriilor.

Uneori, clasicii economiei politice păreau că se chinuie să evite aparenţa că puneau în aplicare un asemenea model. De exemplu, Adam Smith, atât cât s-a referit la acest subiect, a considerat diviziunea socială a muncii ca fiind rezultatul alegerilor voluntare făcute de către oameni liberi.

Chiar şi aşa, la o analiză mai atentă, când revedem opera lui Smith în întregul ei, vom descoperi că el a fost de acord cu folosirea forţelor din afara pieţei pentru a manipula diviziunea socială a muncii.

În mod specific, vom vedea că Smith, la fel ca restul clasicilor economiei politice, era un susţinător înfocat al acumulării primitive. În acest proces, demonstrând că acest model a fost o parte integrantă a programului economiei politice clasice, aruncăm o îndoială asupra modului actual în care sunt citiţi clasicii, cu intenţia de a scoate la lumină preocuparea lor faţă de maximizarea influenţării comportamentului indivizilor.

De fapt, economia politică clasică urmărit, înainte de toate, să fie o formulă prin care procesul total de acumulare să fie accelerat.

Efectul producției gospodăriilor în această privință este extrem de important din punctul de vedere al capitalului, care profită din extragerea unei rate mai mari a plusvalorii.

Putem vedea, de asemenea, acest model și din altă perspectivă: aceea a alegerilor individuale ipotetice în privința angajării sau nu pentru a face muncă plătită.

Desigur, scopul acestui model a fost de a arăta cum sunt limitate de fapt aceste alegeri individuale, mai degrabă decât de a demonstra finețurile intelectuale ale maximizării comportamentului individual.

Totuși, perspectiva individuală aduce într-adevăr lămuriri în privința acestui model.

În timp ce alegerea individuală poate fi un factor în explicarea evoluției unei existente diviziuni sociale, din moment ce muncitorii ajung să accepte condițiile muncii salariate, acest model sugerează că munca salariată nu va putea probabil să fie accceptată fără o anumită coerciție.

Prin urmare, alegerea individuală e o explicație inadecvată pentru ceea ce pune diviziunea socială în mișcare, de la bun început.

Așa cum arată acest model, în mediul în care oamenii care produc pentru ei înșiși și-ar asigura ei singuri tot ce le trebuie, valoarea puterii de muncă ar fi extrem de mică.

Prin urmare, ei ar fi mai mult decât doritori să obţină salarii pentru ceea ce muncesc.

Chiar dacă rata înaltă a plusvalorii nu i-ar descuraja cumva pe oameni să accepte munca plătită cu salariul, e puţin probabil că indivizii ar alege munca salarită din proprie iniţiativă.

La urma urmei, capitalismul nu a început în magazine, ci în economii unde auto-suficienţa era chiar mare. Un set de muncitori nu s-ar putea specializa în producerea, full-time, de pantofi, sau de haine, sau de mâncare, dacă alţii nu ar face alegeri complementare pentru a produce alte bunuri, pe care muncitorii care produc pantofi sau haine nu le mai pot produce pentru ei.

Ne vom întoarce la această problemă mai târziu într-o discuţie mai detaliată în ce-l priveşte pe Sir James Steuart.

Chiar dacă acceptăm că acest impediment structural ar putea fi depăşit în timp, clasicii tot nu au lăsat soarta capitalimului să depindă de alegerile libere făcute de muncitori.

La urma urmei, toată clasa muncitoare în general e prezentată ca iraţională faţă de ordinele superioare.

Mult prea adesea, neputinţa muncitorilor de a se conforma normelor aprobate ale burgheziei pare să fie o dovadă izbitor de clară a raţionalităţii inadecvate a muncitorilor.

Capitolul V: Elaborarea modelului acumulării primitive

Condiţia imperativă a acumulării primitive

În ciuda cvasi-dialecticei naturi a modelului simplu, pre-marxist al acumulării primitive, cei mai mulţi scriitori au tendinţa să îşi susţină afirmaţiile în termeni absoluţi, punând accentul numai asupra unei părţi a rolului producţiei asigurate de gospodărie. Cea mai frecventă preocupare a fost legată de potenţiala opoziţie a muncitorilor faţă de sistemul muncii salariate.

Din cauza rezistenţei obişnuite la acceptarea condiţiilor sistemului muncii salariate, crearea unor lipsuri artificiale a părut în mod special o opţiune atractivă primilor susţinători ai dezvoltării capitaliste. De exemplu, aproape toţi reprezentanţii economiei politice timpurii au fost de acord că (artificiala) creştere a preţurilor la alimente va fi o metodă eficientă pentru a-i forţa pe muncitorii salariaţi să muncească şi mai mult (vezi Furniss 1965; Wermel 1939, 1–14, 17, 24).

În acest sens, Sir William Temple (1758, 30) a sugerat că o comunitate era bine servită când mâncarea era taxată mult atunci când recoltele erau îmbelşugate, altfel clasa muncitoare s-ar fi cufundat în „trândăvie şi depravare”. David Hume (1752c, 344) a susţinut că aceste politici ar fi chiar în interesul săracilor: „Mereu se observă, în anii de lipsuri, dacă acestea nu sunt extreme, că săracii muncesc mai mult, şi într-adevăr trăiesc mai bine.” Avocaţii acumulării primitive susţineau şi vorbeau în numele puternicilor societăţii.

Mulţi oameni încă păstrau un ataşament încăpăţânat faţă de pământul lor, la fel de mare cât era şi oroarea lor de a munci în schimbul unui salariu. Primele acumulări primitive au declanşat un război teribil împotriva sectorului tradiţional, şi au arătat că nimic nu-i putea forţa pe oameni să participe la diviziunea socială a muncii atâta timp cât puteau recurge – în lipsa unui termen mai bun – la ceea ce unii au numit „economie naturală.” Cu siguranţă, modestele manipulări ale pieţei alimentelor nu aveau cum să fie destul de eficiente pentru a-i forţa pe ţăranii care se puteau întreţine singuri să intre pe piaţa muncii. Cum puteau măsurile de creştere a preţurilor mâncării să îi forţeze pe ţăranii care se puteau auto-susţine să devină muncitori plătiţi cu salariul?

Mulţi observatori au realizat că economia naturală era o abstracţie. Oamenii îşi asigurau subzistenţa prin vânzarea pe piaţa locală a ceea ce produceau în plus, faţă de cât le era necesar traiului, prin cultivarea pământului şi prin vânătoare.

Chiar şi aşa, multe gospodării s-au agăţat cu tenacitate de ce le mai rămăsese pentru a-și asigura singure traiul, și încă arătau o rezistență generală față de acceptarea muncii salariate.

Aşa cum Rosa Luxemburg (1968, 369) a insistat odată, auto-susținerea – care „a înfruntat cerințele capitalismului, la fiecare pas ridicâd bariere solide în calea lui” – era puțin probabil că ar fi cedat de bună voie în fața acestuia.

Chiar și când munca plătită cu salariul era considerabil mai avantajoasă decât auto-susținerea, lucrătorii din economiile tradiționale în mod tipic au opus rezistență presiunilor de a deveni angajați plătiți cu salariul (vezi Pollard 1965, 191). De exemplu, în timpul Revoluției Industriale, femeile irlandeze ar fi acceptat jumătate din salariul pe care-l puteau câștiga într-o fabrică, dacă ar fi putut face aceeași muncă acasă la ele (ibid., 173).

Cazul femeilor care lucrau la războaiele de ţesut manuale e cunoscut mai bine:

Opoziţia lucrătoarelor la războaiele de ţesut manuale de a accepta să lucreze în filaturi şi în industria manufacturieră e foarte cunoscută întregului mediu de afaceri. Această opoziţie se datorează faptului că ele şi-au dezvoltat obiceiuri care fac ca munca în filaturi să li se pară dezgustătoare, din cauza uniformităţii şi a rigidităţii disciplinei. Nu vor să renunţe la independenţa lor imaginară, şi preferă să fie roabele sărăciei, doar să nu fie prinse în rutina constantă a muncii în fabrică. (Kay 1835; citat în Pollard 1968, 111)

Edmund Morgan (1975, 64–65) a observat că, în Virginia colonială, adesea oamenii preferau o economie de subzistenţă, care le lăsa timp de relaxare, în ciuda frecventelor crize provocate de foamete şi în ciuda malnutriţiei.

Ar trebui să admitem că nivelul variabil al câştigurilor complică astfel de comparaţii.

Alexander Gerschenkron (1962, 9), generalizând din punctul de vedere al cunoştinţelor sale despre Rusia pre-revoluţionară, a concluzionat că „forţa de muncă industrială, în sensul de grup stabil și disciplinat care și-a tăiat cordonul ombilical care îi asigura legătura cu pământul și care a devenit potrivită pentru a putea fi folosită în fabrici, nu e din abundență, ci dimpotrivă, e foarte rară într-o țară înapoiată.”

Țăranii contemporani, care se întreţin din munca pe care o fac pentru ei, adesea arată o remarcabilă rezistență de a munci în afara terenului familiei lor, chiar şi atunci când munca salariată ar părea că ar fi mai avantajoasă financiar. (Bardhan 1973, 1380; 1979).

Capitaliştii au devenit convinşi că era nevoie să ia taurul de coarne pentru a putea controla procesul de acumulare.

Numai o variantă mai aspră a acumulării primitive părea că poate asigura suficienţi muncitori.

După mutilarea economiei domestice, producţiei asigurate în gospodării – prin deposedarea acestora de o mare parte a mijloacelor lor de producție – proletariatul, care urma să apară în urma acestui proces, nu ar fi avut altă șansă de a supraviețui decât acceptarea muncii salariate.

Desigur, angajatorii aveau alternative la acumularea primitivă. O parte dintre cele mai excepționale au mers până acolo încât au creat un mediu relativ atrăgător (cu o cheltuială foarte mare), cum ar fi satele lui Robert Owen, sau țesătoriile lui Lowell în

Massachusetts. În cazul țesătoriilor lui, fete tinere, copile, care se bucurau de foarte puțină independență în societatea patriarhală, erau foarte entuziaste în legătură cu posibilitatea de a lucra ca țesătoare. Pe lângă faptul că scăpau de restricțiile impuse de părinți, aveau și perspectiva de a-și putea controla propriile lor câștiguri.

O femeie, amintindu-și de munca ei din tinerețe, la începutul secolului 19 într-o țesătorie a lui Lowell, a explicat:

Pentru că până acum, femeia a fost mereu cea care trebuia să economisească banii gospodăriei, nu cea care să-i câștige, iar atunci când muncea era plătită foarte puţin.

Dacă muncea ca servitoare, sau ca ucenică, salariile erau între 15 cenți şi 1 dolar pe săptămână; dacă muncea ca zilieră din casă-n casă, pentru a țese sau coase, sau dacă muncea la normă, primea 75 de cenți pe săptămână, plus mâncare. Ca învățătoare, serviciile ei nu erau cerute, și aproape în toate meşteşugurile, profesiile și chiar meseriile din industrie, ușile erau închise pentru ea. (H. Robinson 1898, 2)

Din păcate, extrem de puțini angajatori puteau, sau doreau, să creeze oportunități atractive pentru muncitori. Cei mai mulți și-au dat seama că, fără șansa de a se mai putea întreține singuri prin ce produceau în gospodăriile lor, oamenii nu aveau altă soluție decât să se angajeze pentru a munci pentru un salariu.

Astfel, angajatorii au putut câștiga plusvaloarea de capital, pe care, altfel, nu ar fi avut cum s-o obţină.

Grădinăritul și eficiența sectorului tradițional

Cei care preferă viața tradițională ar putea avea argumente solide pentru asta; sau poate și-au dat seama de costurile dependenței de munca salariată; sau, poate, acești oameni vor să evite ritmul dement pe care-l impune munca industrială; sau, poate, detestă supravegherea care e asociată cu munca salariată.

Această rezistenţă la munca salariată îi lasă perplecşi pe mulţi teoreticieni, care în mod obişnuit, presupun că munca salariată e starea „naturală” a omenirii. (Weber 1923, 260–61; W. Moore 1955, 162; Redford 1926, 19).

Aproape toată literatura modernă îi creionează pe cei care se opun muncii salariate ca fiind duşmanii progresului. Apelul emoţional faţă de sectorul tradiţional e prezentat în aceste lucrări, ca fiind lipsit de raţiune. De exemplu, mişcarea de îngrădire a terenurilor formează, de regulă, coloana vertebrală a istoriei tradiţionale referitoare la acumularea primitivă.

Din moment ce mulţi istorici economişti creditează îngrădirea terenurilor cu promovarea revoluţiei agricole, opoziţia faţă de acumularea primitivă (sub prima ei formă de îngrădire a terenurilor care anterior fuseseră obşteşti) apare ca o îndepărtare absurdă de progresul inevitabil al societăţii umane.

De fapt, sectorul economiei tradiţionale nu a fost nici pe departe atât de ineficient cum şi-ar dori unii istorici ai economiei să ne facă să credem. Scott Burns (1976), de exemplu, a publicat un catalog foarte instructiv, deşi neştiinţific, al activităţilor prin care mii de gospodării încă pot asigura singure multe dintre nevoile lor, la costuri incomparabil mai mici decât cele de pe piaţă.

Grădinăritul a reprezentat una dintre cele mai eficiente metode de auto-aprovizionare. Chiar şi Fiziocraţii, de regulă avocaţi foarte vocali ai cultivării pe mari suprafeţe de teren, au recunoscut productivitatea metodelor tradiţionale de producere a hranei.

Au estimat că agricultura cu săpăliga făcută de ţărani producea de 20 – 30 de ori mai mult grâu decât fusese plantat. Cultivarea cu plugul producea numai de 6 ori mai mult (Weulersse 1959, 154; vezi şi F. O’Connor 1848a).

Comte de Mirabeau a estimat că ţăranii dintr-o suburbie a Parisului câştigau în jur de 28 de lire pe an dintr-un singur hectar de pământ (Weulersse 1910, 2:317). Cantitatea produsă de aceşti grădinari, care-şi vindeau marfa la piaţă, era, puţin spus, fenomenală.

Un grădinar din Paris, I. Ponce, producea mai mult de 44 de tone de legume din fiecare hectar cultivat, ca să nu mai vorbim de 250 de metri cubi de strat de sol propice cultivării plantelor (Ponce 1870, 32–49; Kropotkin 1901, 62ff.; Kropotkin 1906, 220; Schoenhof 1893, 149; vezi și estimările produse de un grădinar englez care-și vindea marfa pe piață în Maitland, 1804).

Prin contrast, în Statele Unite, azi, producătorii comerciali reușesc să obțină o recoltă de numai 19 tone de ceapă sau 33 de tone de roșii pe hectar cultivat, destinate procesării industriale, acestea fiind legumele unde se obţine cea mai mare productivitate. (Departamentul Agriculturii din Statele Unite 1997, 4–22) Alte plante, cum ar fi spanacul sau piperul, dau o recoltă de numai 4 sau 5 tone pe hectar în Statele Unite.

Deși aceste grădini erau operațiuni comerciale, ele tot sugerează eficiența metodelor de auto-aprovizionare.

Potrivit lui William Pitt, grădinarii din zonele populate ale Marii Britanii, care-și vindeau marfa pe piață, obțineau între 11 lire și 7 șilingi pentru fiecare hectar cultivat (citat în Wordie 1974, 600). Desigur, în mod clar ei trebuia să fie în stare să câştige cel puţin la fel de mult pe cât cultivau pentru a-şi putea continua afacerea.

Chiar şi în societatea de piaţă modernă, auto-aprovizionarea poate fi eficientă.

John Jeavons, un pionier în aplicarea metodelor ştiinţifice tehnicilor de grădinărit, susţine că poate produce o dietă completă pe 930 de metri pătraţi, cultivând un teren marginal, cu un efort zilnic de 28 de minute, nu cu mult mai mult timp decât ar fi nevoie pentru cumpărarea aceastei hrană de la supermarket. (citat în Taper 1979). Deşi cei mai mulţi grădinari poate nu obţin productivitatea lui Jeavons, Scott Burns (1979) estimează şi el că o oră dedicată zilnic cultivării legumelor are valoarea medie a 10 dolari, cu mult mai mult decât putea câştiga pentru o oră de muncă salariată în 1979, când a făcut el acest calcul.

Parţial, avantajul auto-aprovizionării se datorează evitării costului de transport pentru a vinde produsul pe piaţă, pentru că, în general, oamenii vând marfa în apropierea locului de producție.

Chiar dacă creșterea legumelor necesită mai puțină muncă directă la o fermă decât în grădina unei gospodării, când luăm în calcul complexitățile sistemului de piață și ale muncii pe care le implică menținerea fermelor, auto-aprovizionarea poate foarte bine să fie mai convenabilă (vezi Perelman 1977).

Perry Duis (1998, capitolul 5) a relatat că, în secolul 19, în zona urbană din Chicago, lipsa refrigerării și a unui sistem ineficient de distribuție a făcut ca grădinăritul să fie o metodă foarte eficientă și productivă de asigurare a hranei. Aceste avantaje locaționale pot fi substanțiale. De exemplu, în ciuda chiriilor enorme tipice zonelor urbane, Londra a putut în mare parte să-și asigure singură laptele de consum până în 1870. (vezi Atkins 1977).

Adevărat, nu toate familiile aveau acces la un lot de pământ pe care puteau cultiva legume. Ce e cel mai important în chestiunea care ne interesează e că tehnicile de grădinărit şi comercializarea la tarabă au multe de oferit, chiar dacă relațiile sociale s-au schimbat. Cu alte cuvinte, producția tradițională a unei gospodării poate rămâne o alternativă variabilă chiar și după ce munca salariată a devenit obișnuită. Chiar și în Statele Unite, săracii nu aveau altă soluție decât să-și cultive singuri hrana când lovea criza economică. Așa cum a observat Duis:

Pentru săraci… grădinăritul era uneori necesar pentru ca ei să supraviețuiască, nu era doar o formă de a înfrumuseța împrejurimile casei sau un hobby. Chiar și cei fără adăpost, care ocupau case părăsite, reușeau să cultive câteva legume pentru a-și suplimenta mesele frugale, dar aceste eforturi sunt mici când sunt comparate cu ce a început să se întâmple în timpul depresiei economice severe din 1893–1897, când armate de şomeri bântuiau toată ţara în căutare de lucru. (Duis 1998, 140).

Cultivarea unei grădini sau a unei bucăţi de pământ pentru obţinerea hranei s-a intensificat în timpul Marii Depresii. Am putea nota că, la începutul Uniunii Sovietice, Nikolai Bukharin şi Evgenii Preobrazhensky (Bukharin şi Preobrazhensky 1922, 303–4) au prezis un viitor important pentru dezvoltarea tehnlogiei de grădinărit în scop de comercializare la tarabă, pe baza experienței primilor doi ani ai Uniunii Sovietice. Mai mult, în timpul ambelor războaie mondiale, guvernul Statelor Unite a făcut un efort considerabil pentru a promova ideea de cultivare a grădinilor, în încercarea de a conserva resursele.

Economia politică clasică versus sectorul tradițional

În ciuda absenței unor dovezi concludente asupra superiorității tehnologice a sectorului comercial în fața sectorului gospodăriilor, în epoca economiei politice clasice, atașamentul generalizat al oamenilor față de economia tradițională, a gospodăriilor lor, îi scotea din minți pe foarte mulți dintre cei care scriau în acea vreme.

Mulți chiar au interpretat rezistența față de munca salariată ca pe o dovadă a unui defect moral. Comentatorii concluzionau frecvent că oamenii, care ar fi putut munci pentru un salariu, vor continua să se opună muncii salariate până când o putere sau o forţă din afara pieței nu va interveni să-i rupă de pământurile lor.

Thomas Hobbes (1651, 387) a exprimat problema pe care o stârnea rezistența din partea săracilor față de munca salariată, astfel:

Cei care au trupuri puternice… trebuie să fie forţaţi să munceasă. Şi, ca să se evite scuza că nu găsesc unde să se angajeze, trebuie să avem asemenea Legi, pentru a încuraja toate felurile de Meserii, cum ar fi Navigarea pe mare, Agricultura, Pescuitul, şi orice meserie Manufacturieră care necesită angajarea forţei de muncă. Săracii în putere, care sunt din ce în ce mai mulţi, trebuie transferaţi în Ţările unde nu există destulă populaţie, şi unde, în orice caz nu ar trebui să-i extermine pe cei pe care-i găsesc acolo, ci să-i oblige să se strângă în aşezări umane apropiate şi să nu stea răpândiţi pe o suprafaţă mare. Iar în ţările unde există prea mulţi băştinaşi, atunci, în cazul acesta singura soluţie este Războiul, care va da fiecărui om Victoria sau Moartea.

În ce-l priveşte pe William Robertson (1769a, 84), Istoricul Regal al Scoţiei şi o figură proeminentă în cercurile literare din Edinburgh, într-un eseu, se pare, asupra scrierilor nepublicate ale lui Smith, „Prelegeri asupra Jurisprudenţei” (vezi Scott 1965, 55–56), s-a referit la perspectiva dezvoltării naturale a relaţiilor de piaţă: „Nevoile oamenilor, în societatea originală şi cea mai simplă, sunt atât de puţine, şi dorinţele lor atât de limitate, că ei se mulţumesc cu tot ce pot adăuga la acestea în urma muncii lor rudimentare. Nu au nici nimic în exces de care să se poată lipsi, și îndeplinirea a foarte puţine nevoi implică o aprovizionare din afara gospodăriei.”

Gândind la fel, James Anderson (1777, 61) a susținut: „Fără comerț sau meserii, ce-l îndeamnă pe ţăran să cultive pământul? În acest caz, fiecare om își dorește doar să strângă atât cât îi e suficient pentru a trăi, și nimic mai mult… Din acest motiv, o naţiune locuită numai de ţărani trebuie să fie un tărâm al indolenţei şi al mizeriei.”

William Temple (1758, 17, 52) a fost mult mai explicit şi a calculat: „Dacă oamenii s-ar implica în nimic mai mult decât să producă ceea ce e absolut necesar traiului, 7 din 8 înseamnă că trândăvesc, sau toţi trândăvesc şapte optimi din timp. Şi totuşi, ei s-ar putea să cadă în patima viciilor bestiale ale lăcomiei murdare şi ale beţiei.”

În sfârşit, vreau să dau şi un citat din Pastorul Joseph Townsend (1786, 404), care, în lucrarea sa „Un gând bun pentru omenire”, a susţinut că „săracii nu cunosc aproape deloc motivele care-i stimulează pe cei de rang superior să acţioneze – mândria, onoarea, şi ambiţia. În general, doar foamea e cea care îi poate îmboldi şi împinge de la spate să muncească; şi totuşi legile noastre spun că ei nu trebuie să simtă foamea.”

Mentalitatea acelor vremuri toate să le pară unora plină de cruzime, dar e aceeaşi care domină şi azi. De exemplu, în timpul perioadei Reagan, George Gilder (1981, 118), a revigorat cu curaj spiritul capitaliştilor de la începutul acumulării primitive, proclamând: „Pentru a reuşi, săracii au cel mai mult nevoie de imboldul sărăciei”, un privilegiu care, desigur, i-a fost negat lui Gilder însuşi. Mai recent, administraţia Clinton, revărsând asupra publicului o retorică ce i-ar fi făcut pe capitaliştii de la începutul acumulării primitive să-şi umfle piepturile de mândrie, a reuşit „să reformeze” sistemul de protecţie socială.

Crearea lipsurilor

Cheia evitării blestemului unei vieţi confortabile a fost crearea artificială a lipsurilor pentru ţăranii de la sate. Aşa cum Arthur Young a observat în 1771, „chiar şi un idiot ştie că clasele de jos trebuie ţinute în sărăcie, altfel nu vor fi niciodată harnice”. (citat în E. P. Thompson 1963, 358).

Accesul la pământul obştesc a atins un nerv foarte sensibil printre cei mai puternici moşieri. Marx (1977, 881; vezi şi E. P. Thompson 1963, 217) l-a citat pe Dr. Hunter, care s-a plâns că „chiar şi o palmă de pământ pe lângă casă poate să-l facă pe muncitor să fie prea independent”.

Asemenea temeri erau la ordinea zilei în perioada economiei politice clasice. Un raport din 1794 către Oficiul pentru Agricultură din Shropshire spunea că „folosirea liberă a pământurilor obștești, încă neîngrădite,… acționează naşte în mintea omului un fel de independență”.

Alții au susținut că îngrădirile vor asigura „subordonarea celor de cea mai joasă speţă a societăţii, de care în aceste vremuri e atâta nevoie”. (Bishton 1794, 24; citat în McNally 1993, 19).

Potrivit unui oponent al îngrădirilor din secolul 18:

Dacă un ţăran are o vacă sau două şi câteva raţe, asta îi creează în mod natural o stare de exaltare… Când îşi scoate vaca la păscut, el prinde obiceiul de a fi indolent. Un sfert, o jumătate, uneori o zi întreagă sunt pierdute pe nesimţite. Munca cu ziua devine dezgustătoare; aversiunea e crescută de indulgenţă. Şi dacă reuşeşte să-şi vândă şi jumătate de viţel, îi oferă mijlocul de a adăuga leneviei sale şi beţia. (Billingsly 1798, 31; citat în Horn 1981, 52)

John Arbuthnot, un mare latifundiar, a exprimat un dispreţ profund, tipic pentru acele vremuri, faţă de ţăranii care foloseau pământurile şi resursele obşteşti. Atacul său asupra stimulentelor presupus perverse oglindeşte argumentele de peste timp pe care conservatorii de azi le aduc împotriva protecţiei sociale. În cuvintele sale:

Bunăstarea pe care smulg de pe urma folosirii terenurilor obşteşti acum, e atât de mică; nu, într-adevăr, ce e şi mai rău e că, în multe cazuri, aceasta le produce un rău esenţial, pentru că îi face să se aplece către lenevire, cu mici excepţii. Dacă le dai de lucru, îţi spun că trebuie să aibă grijă de oile lor, să-şi ducă vaca la păscut, sau poate, spun că trebuie să-şi adape calul, ca să se ducă cu el la o cursă de cai sau la un joc de cricket. (Arbuthnot 1773, 81; vezi şi Wilkinson 1964, 18)

De aici, Arbuthnot a oferit o analiză de o claritate înfricoşătoare. A propus ca, dacă „prin transformarea micilor fermieri într-un grup de bărbaţi care vor fi nevoiţi să muncească pentru alţii [adică, prin interzicerea accesului la terenurile obşteşti], se obţine mai multă forţă de muncă, atunci acesta e un avantaj pe care naţiunea ar trebui să şi-l dorească.” (Arbuthnot 1773, 124; citat şi în Marx 1977, 888).

E. P. Thompson (1963, 217) a citat modul în care Lord Winchilsea vedea lucrurile în 1796: „Oricine călătoreşte prin provinciile din Midland şi face efortul să pună întrebări, va primi de obicei răspunsul că înainte erau multe grajduri unde erau ţinute vaci, dar acel pământ e acum aruncat fermierilor,” nu pentru că vor să-l cultive, ci pentru că „mai degrabă vor să-i facă pe angajatori să depindă de ei.”

William Cobbett (1831, 1:88) a dat peste aceeaşi atitudine printre cei care angajau forţă de muncă şi cărora le-a propus să îi ofere fiecărui lucrător un hectar de pământ la ţară, cu condiţia să-l îngrădească, să-l cultive şi să trăiască de pe urma lui: „Budd a spus că dacă le-ar da lucrătorilor un teren să-l cultive, asta i-ar face „impertinenţi şi obraznici”; Chiddle a spus că „s-ar apuca de făcut şi mai mulţi plozi”; iar Steel a spus că asta i-ar face pe lucrători să ceară „salarii mai mari.””

Potrivit lui Marx (1977, 910–11): „Exproprierea şi alungarea unei părţi a populaţiei rurale eliberează odată cu muncitorii nu numai mijloacele lor de subzistență şi materialul lor de muncă pentru capitalul industrial, ci creează și piaţa internă. Într-adevăr, aceleaşi evenimente care îi transformă pe micii agricultori în muncitori salariaţi şi mijloacele lor de subzistenţă și de muncă le transformă în elemente materiale ale capitalului creează totodată pentru acesta din urmă piaţa internă. Înainte, familia ţărănească producea şi prelucra singură mijloacele de subzistenţă şi materiile prime, pe care apoi le consuma în cea mai mare parte ea însăşi. Aceste materii prime şi aceste mijloace de subzistenţă au devenit acum mărfuri; marele fermier le vinde, manufacturile sunt piaţa lui. Fire, pînză, stofe groase de lînă, obiecte ale căror materii prime se găseau la îndemîna oricărei familii ţărăneşti şi erau toarse şi ţesute de ea pentru propriile ei trebuinţe, devin acum articole de manufactură, a căror piaţă de desfacere sunt tocmai districtele rurale. Numeroasa clientelă împrăştiată, care pînă acum era servită de o sumedenie de mici producători ce lucrau pe cont propriu, se concentrează acum într-o singură piaţă uriaşă, aprovizionată de capitalul industrial. Astfel, mînă în mînă cu exproprierea ţăranilor, care înainte aveau gospodării proprii şi cu despărţirea lor de mijloacele de producţie proprii, merge distrugerea industriilor auxiliare de la sate, procesul de separare a manufacturii de agricultură. Şi numai distrugerea industriei casnice ţărăneşti poate da pieţei interne a unei ţări extinderea şi stabilitatea de care are nevoie modul de producţie capitalist”

În planul lor de a-i transforma pe ţărani în muncitori salariaţi, autorii acumulărilor primitive aveau totuşi grijă de eficienţa auto-aprovizionării. În acest scop, ei doreau să le permită muncitorilor să producă şi pentru a-şi asigura propriile lor nevoi, în gospodării, dar accesul lor la pământ avea să fie dependent de mila sau capriciul moşierului care deţinea acest pământ.

Iată cum explică Arbuthnot’s (1773, 83) această situaţie: „Planul meu e să aloc fiecărei gospodării 3-4 hectare, care ar trebui anexate gospodăriei fără dreptul de a fi înstrăinate, şi, fără a percepe chirie asupra lor, dar sub înţelegerea ca pe acest pământ să fie lăsată să crească doar iarbă, cu excepţia unei mici porţiuni care ar putea fi folosită pentru grădinărit. Acest lucru ar trebui să-i asigure lucrătorului mai mult decât ar putea obţine de pe urma folosirii terenurilor obşteşti; el şi familia sa trebuie să cultive grădina, sau să sufere consecinţele: şi pentru a preveni cererea sa pentru lemne de foc, să-şi îngrădească acel teren şi să poată planta tufiuşuri şi copaci care cresc repede, pe costul celor care deţin acel teren obştesc.”

Pe măsură ce lupta pentru a crea proletariatul s-a intensificat, lucrătorii şi-au pierdut tot mai mult posibilitatea de a-şi asigura singuri cele necesare traiului.

Vizitatorii străini erau şocaţi de rezultatul final al acestui proces, şi au observat că „nici unul dintre atât de mulţii lucrători din fabricile din Anglia nu avea nici măcar o bucată de pământ pe care să-şi cultive de-ale gurii, dacă se întâmplă să rămână fără slujbă şi fără salariu.” (Escher 1814, 35).

Într-adevăr, déjà în secolul 19, Anglia „prezenta un spectacol unic şi şocant pentru un călător venit din altă ţară: era o ţară care nu mai avea ţărani.” (Hobsbawm şi Rude 1968, 3; vezi şi Deane şi Coale 1967, 3, 256).

Şi totuşi, acumularea primitivă nu a fost nici pe departe atât de completă şi atât de rapidă pe cât şi-ar fi imaginat aceşti vizitatori străini. De exemplu, aşa cum Marx (1977, 911) le-a reamintit cititorilor săi: „Această transformare începuse în parte déjà sub modul de producţie feudalist. De exemplu, accesul la morile cu tăvălug le-a fost interzis oamenilor pentru a-i face să depindă de morile deţinute de nobili.”

Ocazionala recunoaştere a economiei acumulării primitive

După anii 1830, clasicii economiei clasice vorbesc din ce în ce mai puţin despre nevoia de acumulare primitivă.

Marx (ibid., 931) a interpretat această tăcere ca fiind dovada că ei nu au înţeles importanţa acumulării primitive. El a acuzat că „economia politică a confundat, din principiu, două tipuri diferite de proprietate: unul care era al producătorului însuşi şi celălalt al celui care exploata munca altora.”

Economiştii, în mod convenabil, au uitat că „cel din urmă nu e doar directa antiteză a primului, ci creşte doar pe mormântul primului şi nicăieri în altă parte.” (ibid., 931; vezi şi Marx 1967, 2:35; pentru o analiză asupra acestui conflict în Japonia, vezi T. Smith 1966, 75).

Marx i-a tratat cu puţină încredere pe economiştii politici. Ei nu erau deloc aerieni sau confuzi, ci, cu puţine excepţii, au preferat să nu discute această chestiune public şi să o ţină sub tăcere. Cei care au spart totuşi această omertă au fost, de regulă, cei ale căror voci nu se auzeau în prim-plan.

Să luăm, de exemplu, cazul lui Mountifort Longfield, care a scris despre Irlanda, unde capitalismul avea de înfruntat o viguroasă rezistenţă din partea agriculturii de subzistenţă în 1833. Longfield a folosit lucrătorul nesalariat pentru a pune capăt acestui sistem, cam la fel cum a folosit şi Ricardo conceputul pământului care nu putea fi închiriat.

Potrivit formulării lui Longfield (1834, 190–91; vezi şi Earle şi Hoffman 1980), nivelul de trai al ţăranului care se întreţinea din agricultura de subzistenţă era cel după care se stabilea nivelul salariilor, care, în funcţie de tehnologia existentă, determină rata de profit. Din nefericire, rolul crucial al sectorului de subzistenţă nu a fost detaliat explicit.

John Ramsey McCulloch (1854, 34) s-a împiedicat şi el de relaţia aceasta dintre rata profitului şi sectorul economiei de subzistenţă. El a susţinut că nivelul de sărăcie al ţărănimii determină rata salariului, care, în cadrul contextului oferit de perspectiva Ricardiană, ar fi trebuit să stabilească rata profitului, date fiind aspiraţiile acestei şcoli de gândire. McCulloch nu a reuşit să translateze observaţia sa instuctivă asupra lumii reale într-o analiză teoretică.

În această privinţă, McCulloch nu a fost o excepţie.

În ciuda unei intense preocupări în privinţa sectorului de subzistenţă, la nivel abstract, economia politică clasică nu a dorit în general să recunoască făţiş antagonismul dintre capital şi economia tradiţională.

Şi mai mult, în general, nu a putut să recunoască, în lucrările sale teoretice, rolul pe care sectorul de subzistenţă l-a jucat în mărirea profiturilor din sectorul capitalist.

Acolo unde economia politică s-a apropiat de analiza acestui conflict, a părut să-l ascundă în mod intenţionat.

O excepţie, în parte, a fost Senior (1836, 74), care a ales să trateze această chestiune ca fiind un fenomen cultural, luând în derâdere „starea rudimentară a societăţii în care fiecare om deţinea, şi fiecare om era capabil să folosească orice fel de unealtă”.

Pledând pentru o economie de piaţă bazată pe o diviziune socială a muncii mai complexă, el a observat întâmplător că: „Producţia indirectă este, în mare măsură, rezultatul civilizaţiei.” (1928, 133).

Chiar şi după ce conceptul lui Senior referitor la munca indirectă a apărut în teoria elaborată de Eugen von Bohm-Bawerk asupra cercului închis (vezi 1959, mai ales 1:87), relaţiile sociale ale acelei categorii nu erau de găsit pe nicăieri. Cu toate acestea, Senior, în ciuda lipsurilor sale, merită să i se acorde ceva credit pentru că a ridicat conceptul paralel al diviziunii sociale a muncii la un nivelul palid oferit de teoretizarea abstractă.

Costrângerea tăcută din partea pieţei

Din ce în ce mai mult, cei care acumulau primitiv visau cu melancolie la o lume în care săracii să fie forţaţi „să muncească în fiecare zi a anului”. (citat în Hill 1967, 278).

Această viziune era destul de atractivă pentru a câştiga sprijinul din inimă al majorităţii celor din clasele conducătoare, în vederea îngrădirii terenurilor obşteşti şi interzicerii accesului săracilor la ele.

Robert Wallace (1809, 17) a mers de brutala identificare a interesului personal cu interesul naţional, sugerând că producerea surplusului şi crearea unei diviziuni sociale a muncii mult mai rafinată ar putea produce avantaje tangibile pentru societate, în general: „Dacă pământurile ar fi împărţite în părţi foarte inegale, şi dacă, în general, pot produce mai mult decât e decent pentru a-i susţine pe cei care le cultivă, ţara va fi suficient de populată, dacă meseriile vor fi încurajate, şi dacă ce e în plus faţă de ce e necerar pentru susţinerea lucrătorilor de pe teren ar fi distribuit astfel încât să fie cultivate artele şi ştiinţele.”

Uneori, autorii acumulărilor primitive păreau să-şi liniştească propriile lor conştiinţe, imaginându-şi cum ar fi ajutat ei la scoaterea oamenilor din sărăcie, în timp ce, de fapt, îi împingeau şi mai adânc în mlaştina mizeriei.

De exemplu, William Temple (1758, 43) a susţinut: „Dacă toate pământurile din regat ar fi împărţite între oameni, o tarla nu ar fi mai mai mare de 4 hectare. Un om nu e sărac din cauză că meşteşugul, politica şi manierele l-ar fi lăsat fără pământ…, ci e sărac pentru că cheltuieşte ceea ce obţine din meşteşugul său într-o manieră prostească, sau pentru că neglijează, din lene, să folosească îndemânarea sa într-un mod prudent şi cuvenit, pentru a obţine avantajele cuvenite de pe urma ei.”

Din această perspectivă, Temple a concluzionat: „Cel mai mare imbold pentru a munci cu harnicie e necesitatea.” (ibid., 27).

În acest spirit, un eseist din acea vreme a scris: „Nici nu-mi pot imagina un mai mare blestem asupra unui grup de oameni, decât să fie aruncaţi pe o bucată de pământ, unde producţia pentru cele necesare traiului şi mâncarea să fie, în mare măsură, spontane, şi unde clima să necesite puţină grijă pentru a uda recolta sau pentru a o proteja să nu fie arsă de soare.” (Forster 1767, 10; vezi şi Steuart 1966, 1:45–46)

În acelaşi spirit, Hume (1752d, 266–67) a dat vina pentru sărăcia din Franţa, Italia şi Spania pe climalor bună şi pe solul lor bogat.

Temple şi cei din clasa lui erau prea absorbiţi de cucerirea brutală a economiei naturale prin crearea de lipsuri artificiale – prin interzicerea accesului oamenilor obişnuiţi la bogăţia naturală – pentru a-şi mai bate capul cu fineţurile păstrării aparenţelor ideologice.

Unii dintre cei autorii cei mai lipsiţi de scrupule ai acumulărilor primitive, însă, erau destul de sofisticaţi pentru a-şi da seama că odată ce acumularea primitivă ar fi fost completă, ceea ce Marx (1977, 899) a numit „constrângerea tăcută” din partea pieţelor putea fi mult mai profitabilă decât forţa brutală, care fusese folosită iniţial pentru facilitarea acumulării primitive.

Să mai dăm un citat din generoasa viziune a Pastorului Joseph Townsend (1786, 404, 407):

Constrângerea [directă] legală de a munci… este însoţită de atâtea tulburări, violenţe şi gălăgie, în timp ce foamea nu e doar o presiune paşnică, tăcută şi neobosită, dar şi cel mai natural motiv de a munci cu hărnicie, şi atrage după sine cele mai mari eforturi… Foamea va îmblânzi cele mai cele mai fioroase bestii, iar pe cei mai sălbatici, pe cei mai încăpăţânaţi şi pe cei mai îndârjiţi îi va învăţa deprinderile decenţei şi civilizării, supunerii şi subjugării.

În mod similar, Rodbertus, un ministru german socialist, şi nu unul care se ocupa cu acumularea primitivă, a afirmat:

La început, această constrângere a fost exercitată de către instituţia sclaviei, care a apărut în acelaşi timp cu cultivarea pământului şi cu proprietatea privată asupra pământului…Când tot pământul unei ţări se află în proprietate privată, capitalul exercită aceeaşi constrângere asupra forţei de muncă eliberată sau asupra muncitorilor liberi… Numai că, acum, ordinul dat de stăpânul de sclavi a fost înlocuit de contractul între angajat şi angajator, un contract care e liber doar ca formă, dar, în realitate, nu e liber şi pe fond. Foamea este înlocuitorul perfect pentru biciul stăpânului de sclavi, şi ceea ce în trecut era numit nutreţ acum e numit salariu. (citat în Bohm-Bawerk 1959, 253)

Nu e nici o surpriză că Adam Smith a putut să susţină că de fapt constrângerea tăcută ar fi voluntară. El a atribuit acumularea privată exclusiv lăcomiei aristocraţiei feudale, şi nu burgheziei emergente, dar tot a refuzat să recunoască explicit că această lăcomie a apărut din cauza faptului că aristocraţii au început să o ia pe urmele burgheziei:

Dar toate aceste violenţe specifice instituţiilor feudale nu au putut niciodată să aibă efectul pe care l-au avut operaţiunile tăcute şi inconştiente ale comerţului extern şi ale mărfurilor noi introduse încetul cu încetul. Acestea ofereau, treptat, marilor proprietari, ceva pe care aceştia puteau schimba întreg surplusul din câștigul pământurilor lor, ceva pe care-l puteau consuma ei înşişi, fără să îl împartă nici cu arendaşii lor, nici cu servitorii lor. Totul pentru noi înşine şi nimic pentru ceilalți oameni – aceasta pare să fi fost, în orice epocă, preceptul malign al stăpânilor oamenilor. (Smith 1776, 3.4.10, 418)

Presupunerea implicită a lui Smith era că acest precept malign ar dispărea odată cu dezvoltarea relațiilor de piață.

Auto-aprovizionarea, ca subvenţie pentru Capital

Acumularea primitivă a reușit în mare parte. Pe măsură ce tehnologia a devenit considerabil mai productivă decât auto-aprovizionarea, economia gospodăriilor a devenit din ce în ce mai puțin o amenințare pentru sectorul capitalist al economiei.

În acel moment, capitalul putea să profite de avantajele economiei auto-susținute a gospodăriilor, atâta vreme cât munca depusă de muncitori pentru propriile lor gospodării nu interfera cu obligativitatea muncii salariate.

În ton cu modelul clasic al acumulării primitive, mulți agenți ai capitalului au recunoscut repede că munca făcută de muncitori pentru propriile lor gospodării putea servi capitalului, din moment ce muncitorii erau angajați și în munca salariată.

Capitalul putea folosi economia gospodăriilor pentru a asigura anumite nevoi ale muncitorilor. În acest fel, producția din gospodării putea permite salariilor plătite în bani să scadă sub nivelul de subzistență, crescând, astfel, rata plusvalorii. Drept efect, economia gospodăriilor putea ajuta capitalul să profite de relativa plusvaloare (care reflecta eficienţa în producţie a capacităţii de muncă), mai degrabă decât de plusvaloarea absolută, care depindea de mărirea brutală a zilei de lucru – adică a numărului de ore de muncă necesare pentru un salariu.

Puţini fermieri săraci puteau spera să se poată auto-susţine din producţia gospodăriilor lor. Câştigurile gospodăriilor mici s-au prăbuşit atât de mult, că perioada dintre 1788 şi 1803 a devenit cunoscută ca epoca de aur a ţesăturilor făcute manual, din moment ce mulţi fermieri mici nu puteau supravieţui dacă nu-şi câştigau pâinea în această modalitate. (vezi Smelser 1959, 138)

În ciuda înrăutăţirii condiţiilor producătorilor mici de mărfuri, aceştia încă puteau să-şi asigure o mare parte din nevoile lor de bază pentru a supravieţui ei înşişi, ceea ce le permitea să reziste chiar şi cu salarii foarte foarte mici pentru munca salariată.

În lumina observaţiei lui Mountifort Longfield – că producătorii mici de mărfuri influenţau rezerva de salariu – nu ar trebui să fim surprinşi de descoperirea lui Phyllis Deane (1957, 92) că între 1770 şi 1800, salariile din Anglia erau din ce în ce mai mici, sau în cel mai bun caz, stagnau.

Chiar şi în mediile urbane, mulţi muncitori continuau să combine activităţile agricole cu munca salariată în industrie. De exemplu, în Statele Unite, până spre sfârşitul secolului 19, muncitorii de la oraşe adesea îşi cultivau singuri hrana. (vezi Smuts 1959, 11–13; Ware 1924, 39, 74). Şi în Londra, agricultura din spatele casei era foarte răspândită, inclusiv creşterea găinilor, a oilor, a porcilor deasupra pământului sau în beciuri, sub pământ. (vezi Dyos şi Wolff 1973, 898)

Muncitorii produceau, în timpul liber, o mare parte din hrana de care aveau nevoie, în ciuda consecinţelor neplăcute pentru mediul lor, din cauza faptului că trăiau în proximitate cu animalele.

Aceste activităţi pot fi dovada ori a puternicului ataşament faţă de auto-aprovizionare, ori a veniturilor total inadecvate pe care le obţineau din munca salariată.

Oricare-ar fi fost cazul, ele implică o victorie pentru acumularea primitivă.

Un număr de economişti au recunoscut că o astfel de auto-aprovizionare parţială, în opoziţie cu o totală auto-susţinere, ar putea fi extrem de profitabilă în ce-i priveşte pe patroni.

De exemplu, William Thornton a observat că banii obţinuţi din munca salariată erau mult mai puţini decât cei câştigaţi de lucrători în evul mediu, pentru că atunci nevoile monetare ale lucrătorilor erau la un nivel minim. Lucrătorii puteau trăi unde doreau, îşi puteau face casă oriunde pe pământul necultivat. Aveau pământ pentru a-și cultiva grădinile, aveau pășuni pentru a crește vaci și puteau crește rațe, găini și porci. Aveau acces și la lemnele din păduri și puteau și să pescuiască unde doreau. (Thornton 1869, 12ff.) Astfel, declinul producției asigurate de gospodării va determina creșterea salariilor.

Adam Smith a observat, în trecere, că muncitorii, care cultivau pământ pentru ei sau creșteau legume în grădina lor, aveau nevoie de mai puțini bani pentru a se autosusține (1976, I.x.b.48–49, 133–34). Acest factor nu e lipsit deloc de relevanță în Anglia, unde grădinile din jurul căsuțelor muncitorilor asigurau un supliment important la bunurile care puteau fi cumpărate din salarii. (vezi Chambers şi Mingay 1966, 134;

E. Thompson 1963, 214, 230, 269, 276; Mantoux 1961, capitolul 3; Hammond şi Hammond 1919, 3–5; Engels 1845, 9–13).

Alţii au părut să realizeze că această combinaţie între industrie şi agricultură funcţiona cel mai bine acolo unde fermierii erau săraci. De exemplu, Daniel Defoe (1724–1726, 2, 5, 491) a observat că manufactura începea déjà să prindă în „zonele de la ţară sălbatice, lipsite de posibilități şi sărace”, cum ar fi Devonshire din Halifax, unde pământul era împărțit în parcele mici, pentru că auto-aprovizionarea permitea angajatorilor să plătească salarii mai mici. La fel, Arthur Young (1794, 412–38; vezi și Berg 1980b) a dat peste un model similar în călătoriile sale prin Franța.

Sir James Steuart (1767, 1:111), un oponent vehement al gospodăriilor care se puteau auto-susține total, totuși a admis că mulți muncitori „îşi păstrează obiceiurile meşteşugăreşti la ţară şi se folosesc în același timp de porțiuni mici de pământ, unde cultivă grădini, cresc iarbă pentru vaci și chiar produc anumite fructe necesare alimentației.”

Aici găsim aceeași tehnologie care odinioară a sprijinit economia auto-susținută a gospodăriilor, și care, totuși, într-un context cu totul diferit, a servit și la intensificarea procesului de acumulăre primitivă.

Într-adevăr, Steuart (ibid., 111–12; vezi și Steuart 1769, 328; Marx 1977, 911) a fost foarte atent în a diferenția această formă de producție a gospodăriei în termenii relațiilor sociale pe care le implica:

Pe aceasta nu o consider o categorie a agriculturii… Aici ocupația locuitorilor este în principal direcționată către meseria lor; cultivarea pământului are o importanţă secundară, şi va dura numai atâta timp cât agricultura nu va avea decât o importanţă secundară, şi va fi continuată atâta timp cât nu va solicita o abatere prea mare de la ocupaţia principală. În orice caz, acesta e efectul parcelării unei suprafeţe mici de teren pentru a le da în posesie: un sistem admirabil calculat şi care va duce la îmbunătăţirea pămâtnului lăsat în paragină şi va fi avantajos pentru populaţie, şi în care spiritul hărniciei nu va fi astfel supravegheat. (sublinierea autorului, M.Perelman)

Vedem mai clar cum se reflectă relaţia dintre munca din gospodărie şi rata plusvalorii într-o critică anonimă asupra lucrării lui William Cobbett „Cottage Industry” (Economia Gospodăriei), un precursor al ghidurilor practice de azi, care învaţă familiile cum să-şi producă ele singure hrana.

După ce s-a delimitat de părerile politice periculoase ale autorului, criticul anonim de la prestigioasa publicaţie Edinburgh Review, probabil Francis Jeffrey sau Henry Brougham (vezi Fetter 1953, 251), a explicat avantajul particular al inoculării spritului auto-susţinerii în minţile clasei muncitorare:

Să ţinem minte că după ce şi-au asigurat un adăpost deasupra capului, aproape tot timpul şi toată atenţia celei mai mari părţi a populaţiei din orice comunitate sunt dedicate procurării celor necesare traiului, iar confortul lor depinde exact de măsura mai mare sau mai mică a bunăstării lor, şi de condiţiile mai bune sau mai rele în care îşi asigură traiul. Astfel orice cantitate şi calitate mai bună ar obţine în plus înseamnă o solidă îmbunătăţire a condiţiei lor şi îi ajută să-şi trăiască mai bine viaţa. Chestiunile asupra cărora această carte atrage atenţia sunt de o şi mai mare importanţă, pentru că nici o cultivare a economiei recomandată nu poate fi îndeplinită fără a declanşa o frână care se ţine scai de orice încercare de a uşura munca săracilor: scăderea salariilor. Oricine îl va învăţă pe un om care cultivă pământul să îşi termine munca în jumătate din timp îl va învăţa simultan pe proprietarul, al cărui pământ acesta îl lucrează, să-i dea doar jumătate din salariu. Ba chiar, o practică generală face ca lucrătorului, căruia i se cere să muncească pământul două-trei ore în plus, să nu primească nici o creştere de salariu: el va primi la fel de mulţi bani ca şi cum ar munci cu hărnicie să facă bere şi pâine, să aibă grijă de animale la intervale regulate şi ar cheltui toată această muncă şi tot ce câştigă la cârciumă. (Review 1823, 119)

Cu greu putem spera la o explicaţie mai însufleţită a logicii după care funcţiona economia politică clasică.

Deşi aceste cuvinte nu au izvorât din peniţa vreunui far călăuzitor al economiei politice clasice, ele au fost scrise de la un editor al revistei Edinburgh Review, o poziţie care implica faptul că cel care le-a exprimat era un susţinător extrem de influent al economiei politice (vezi Fetter 1957, 19).

Asemenea oameni ştiau că structura producţiei domestice nu era o chestiune care putea fi luată în glumă.

Economiile pe care munca în gospodărie le putea oferi (capitalului) puteau fi foarte mari. Cel care a făcut analiza asupra cărţii lui Cobbett a presupus că rezultatul inevitabil va fi o prăbuşire a nivelului salariilor. Un exemplu al acestui principiu este sugerat de Steuart (1767, 3:304; vezi şi Smith 1976, I.x.b.48–49, 133–34), care estima că ce câştiga un filator în 2 zile de muncă era necesar pentru a asigura hrăna pe o zi a unui filator din Scoţia în secolul 18.

Calibrarea modelului de acumulare primitivă

Economia politică clasică va recunoaşte repede că, odată ce oamenii nu mai puteau să-şi cultive ei siguri hrana, ei vor deveni, cel puţin parţial, dependenţi de piaţă pentru a se putea hrăni.

Aşa cum am văzut, în modelul proto-marxist al acumulării primitive, această dependenţă nu era în mod necesar absolută.

Cei care scriau în acea perioadă acordau o atenţie considerabilă efectului pe care îl aveau variaţiile acestei dependenţe, sau cum i-am putea spune „acumularea primitivă relativă”.

Ei doreau să se asigure că muncitorii vor putea să producă singuri, pentru traiul lor, doar atât cât era necesar pentru a permite creşterea plusvalorii, fără ca muncitorii să devină independenţi, ceea ce le-ar fi putut da libertatea de a se opune muncii salariate.

Asemenea calcule despre nivelul potrivit la care trebuia lăsată producţia gospodăriilor erau mai mult decât obişnuite în secolul 18, la fel cum arată această propunere dintr-un număr tipărit în 1800 al publicaţiei „Commercial and Agricultural Magazine”:

Un sfert de hectar de grădină cultivată îl va ajuta enorm pe ţăran să devină independent de orice alt ajutor. În orice caz, cine are această intenţie benefică, trebuie să fie precaut şi să o aplice cu moderaţie, sau riscă să-l transforme pe muncitor într-un mic fermier; şi să-l facă să treacă de la munca cea mai folositoare pentru industrie la munca cea mai puţin folositoare. Când un lucrător intră în posesia unei suprafeţe mai mari de teren pe care el şi familia lui o pot cultiva doar seara… fermierul care-l angajează nu se va mai putea bizui pe el pentru a munci constant, iar recolta şi piaţa vor fi afectate într-o măsură care uneori poate fi considerată a fi un inconvenient naţional. (citat în E. Thompson 1963, 219–20)

Robert Gourlay (1822, 145–46), un asociat de-al lui Arthur Young, a făcut o observaţie asemănătoare:

Jumătate de hectar de pământ e suficientă pentru orice sărac care, cultivându-l, şi-ar folosi astfel cel mai eficient timpul liber, obţinând destulă mâncare pentru a hrăni şi o vacă, fără să mai fie nevoit să meargă să o ducă la păscut pe păşunile obşteşti; dar sunt destule motive şi politice şi drepte pentru a-i diminua atât accesul la terenurile obşteşti, cât şi la parcela sa de pământ. Un sfert de hectar e dimensiunea corectă pentru o grădină, şi 25 în loc de 50 de hectare de teren obştesc ar trebui să-i fie de ajuns. Un petec de pământ, care poate da o recoltă bună, va asigura o mare cantitate de legume pentru orice familie, pe lângă faptul că pe acel petec familia poate creşte şi o vacă şi un porc… Nu e intenţia nimănui să-i facă pe muncitorii din industrie grădinari sau fermieri!

Intenţia e de a-i ţine într-o situaţie convenabilă. Efectele dăunătoare ale oferirii unei suprafeţe prea mari muncitorilor din industrie au fost descoperite cu mai bine de 30 de ani în urmă, în câmpiile Scoţiei… Efectele dăunătoare ale micilor ferme de cartofi din Irlanda sunt prea bine cunoscute; şi doar murdărie şi mizerie se pot găsi printre micii arendaşi din zonele muntoase ale Scoţiei. Pe când, o mică grădină, cu dreptul de a ţine o singură vacă, va avea cu totul alte efecte.

Contele de Winchilsea, G. Firth (1796, 5–6), a oferit un alt exemplu de calcul a acumulării primitive. Într-o scrisoare către Sir John Sinclair, preşedintele Camerei de Comerţ britanice, el a susţinut:

Nimic nu e atât de benefic atât pentru ei [pentru muncitori] cât şi pentru Proprietarii de Pământ, decât a folosi Pământul ori la creşterea Vacilor, ori la cultivarea legumelor în grădini, în funcţie de circumstanţe… Prin intermediul acestor avantaje, Muncitorii şi familiile lor vor trăi mai bine, şi vor fi, prin urmare, mult mai bine hrăniţi pentru a munci din greu; vor fi mai mulţumiţi şi mai ataşaţi de situaţia lor, şi vor avea impresia unei anumite independenţe, care îi va face să considere mai valoros caracterul lor… Când un Muncitor a obţinut o Vacă şi destul Pământ pentru a o creşte, primul lucru la care trebuie să se gândească este, desigur, cum să economisească bani să mai cumpere o vacă.

Contele a estimat că 4 cincimi din munca folosită la cultivat grădina se va vedea în „ore în plus, pe care altfel muncitorii şi copiii lor le-ar irosi, nefăcând nimic (productiv).” (ibid., 14).

Aşa cum ar fi de aşteptat, Contele a avertizat să nu i se dea muncitorului acces la câteva hectare de teren agricol pentru că mult pământ „ar ocupa prea mult din timpul său, şi Rezultatul va fi dăunător pentru el.” (ibid., 13).

Calibrarea trebuia în mod necesar să fie ajustată cu schimbările tehnologice.

De exemplu, progresul în torsul lânii, care în mod traţiţional era o activitate marginală, nu a putut să rezulte într-o mai mare capacitate de a ţese haine. (vezi Smelser 1959, 65).

Prin urmare, industria textilă avea nevoie să facă astfel ca oamenii să treacă de la a cultiva pământul part-time, la a se angaja în industria textilă full-time.

În acest spririt, Departamentul Britanic al Agriculturii a încercat să-i ajute pe cei care angajau ţărani să beneficieze de o forţă de muncă ce se putea susţine singură.

A oferit o medalie de aur „uneia din cinci persoane care, în cea mai satisfăcătoare manieră, va dovedi, printr-un experiment, cât e de practic pentru muncitorii de la ţară să ţină 1 sau 2 vaci de lapte din producţia pământului cultivat numai cu cazmaua şi cu sapa.” (citat în Sinclair 1803, 850).

Pentru siguranţă, Departamentul nu a intenţionat să le permită muncitorilor să se întoarcă la agricultura de subzistenţă dinaintea capitalismului.

Preşedintele Departamentului, Sir John Sinclair (ibid., 851), a cerut ca micile gospodării ale muncitorilor de la ţară să opereze pe baza a trei principii:

1. Un muncitor care trăieşte la ţară să asigure, prin propria sa muncă, unele dintre cele mai importante articole materiale pentru subzistenţa lui şi a familiei sale; 2. Să poată să vândă pe piaţă ceea ce cultivă în plus pe pământul său; 3. Atât el, cât şi familia lui să aibă capacitatea de a ajuta alţi fermieri, în toate anotimpurile aproape la fel ca şi cum nu ar fi avut ei înşişi pământ de cultivat şi pentru ei.

Sinclair avea în minte două obiective, ambele având legătură cu acumularea primitivă.

În primul rând, el credea că asigurarea unei parcele mici de pământ îi va face pe ţărani să accepte mai uşor îngrădirea terenurilor obşteşti.

În al doilea rând, o analiză sumară a celor trei principii ale lui Sinclair indică faptul că el s-a gândit că, dacă gospodăriile mici de la ţară ar putea fi împărţite cum trebuie, moşierii din agricultură ar putea profita şi ei de forţă de muncă ieftină.

Sinclair a calculat că muncitorii care trăiau la ţară puteau fi plătiţi cu un salariu care să le asigure numai jumătate din cât le era necesar pentru a trăi. Cealaltă jumătate muncitorii ar fi trebuit să o obţină de pe urma muncii în agricultură.

Şi mai mult, o treime din salariul pe care-l primeau trebuia să se întoarcă la nobilime, sub forma de chirii plătite pentru mica parcelă de pământ pe care aveau voie să cultive legume. (ibid., 854).

În multe privinţe, însă, planul lui Sinclair déjà era pus în practică. În secolul 19, cea mai mare parte dintre muncitori lucrau şi pământul pentru a-şi putea suplimenta veniturile insuficiente pe care le obţineau din salarii. (vezi Wordie 1974; Wells 1979). Chiar şi aşa, la fel ca şi ceilalţi acumulatori primitivi, Sinclair a fost de acord că e nevoie de mare atenţie din partea capitalului pentru a nu-l face pe muncitor să devină „un fermier în loc de muncitor.” (citat în Chambers and Mingay 1966, 134).

Josiah Tucker şi sociologia modelului

Desigur, capitalul nu a fost unit în privinţa dimensiunii auto-aprovizionării.

Unele munci erau mai compatibile cu o economie domestică mai solidă decât altele.

Totuşi, exact cum ne-am aştepta în privinţa contextului modelului clasic al acumulării primitive, din ce în ce mai mulţi oameni au găsit motive pentru a sprijini întărirea auto-susţinerii gospodăriilor odată ce acumularea primitivă a fost completă.

În mod natural, aceste schimbări în atitudinea referitoare la auto-aprovizionare nu au urmat o cale lină şi dreaptă. Condiţiile macroeconomice cinice, mai ales cele de pe piaţa muncii, au afectat poziţiile referitoare la auto-susţinere.

De exemplu, când relativ avansatele economii au început să intre în declin, sectorul ţărănesc a oferit o zonă-tampon care a ajutat nevoia de protecţie socială (a societăţii).

Să ne reamintim discuţia anterioară despre reapariţia grădinilor în timpul depresiilor economice.

Odată ce ritmul activităţii economice devine mai alert, capitaliştii ar putea să privească auto-aprovizionarea ca pe o concurenţă nebinevenită la puţinele resurse ale forţei de muncă.

La un anumit moment, Marx a părut să atingă această chestiune, aproape întâmplător, observând: „Anglia e în anumite perioade o ţară care cultivă masiv porumb, şi în alte perioade o ţară care creşte masiv vaci. Aceste perioade alternează, iar această alternanţă e însoţită de fluctuaţii în dimensiunea pământului cultivat de ţărani.” (Marx 1977, 912).

Din păcate, Marx s-a oprit doar la a face această observație, fără a insista asupra ei.

Odată ce admitem câteva dintre aceste complexe considerații, nu ar trebui să fim surprinși că nu putem aplica în mod mecanic modelul simplu al acumulării primitive.

Într-adevăr, agenții capitalismului rareori vorbesc pe aceeași limbă despre auto-aprovizionare. (vezi Berg 1983b, 64–67 pentru o discuție excelentă asupra acestor chestiuni).

Cei care se identificau cu aspirațiile clasei de mijloc se contraziceau mai ales cu cei care susţineau agricultura.

Să analizăm, de exemplu, comparația lui Josiah Tucker (1758, 36) dintre economia din Yorkshire, unde economia gospodăriilor și-a păstrat importanța, și economia din provincia West:

În multe părţi din Yorkshire, producţia de lână e asigurată de fermieri mici şi de moşieri: Aceşti oameni cumpără ceva lână, şi o parte o produc chiar ei, iar soţiile, fiicele sau servitorii lor o torc în nopţile lungi de iarnă, şi când nu au de muncă la ferme sau în lăptării, Şeful Familiei ori vinde această lână la piaţă, ori o foloseşte pentru a-şi face lui haine.

În acest mediu competitiv, nici o diferenţă prea mare nu separă statutul muncitorilor de cel al angajatorilor.

Tucker (ibid., 37) a relatat că: „[Muncitorii] fiind atât de puţin îndepărtaţi de Nivelul şi de Condiţia stăpânilor lor, şi de înclinaţi să-şi asigure cele necesare pentru ei, prin Hărnicia şi Frugalitatea câtorva ani…, se face că oamenii care muncesc sunt în general mai Morali, mai Serioşi şi mai Harnici, că bunurile sunt bine făcute, şi din ce în ce mai ieftine, şi că o revoltă sau o răscoală e un lucru care abia le trece prin cap.”

Prin contrast, un sistem mult mai avansat al fabricilor exista în provincia West.

Acolo, potrivit lui Tucker (ibid., 37–39):

Motivele Hărniciei, Frugalităţii şi Sobrietăţii sunt toate subordonate acestei singure consideraţii, că ei vor fi legaţi de acelaşi croitor, şi niciodată nu pot fi decât muncitori calificaţi în aceeaşi breaslă… Nu e de mirare atunci că afacerile din Yorkshire vor înflori, şi că afacerile din Somersetshire, Wiltshire, şi Gloucestershire vor fi în declin în fiecare zi?

O persoană, care are Câştiguri mari şi un Credit mare, cumpără Lâna, plăteşte transportul, torsul, ţesutul, vopsitul, croitul, apretatul ,etc., etc. Adică, el e Stăpânul întregii Manufacuri de la prima operaţiune la ultima, şi care angajează O Mie de persoane, subordonate lui, pentru această activitate. Acesta este Croitorul la care Toţi Ceilalţi trebuie să se uite în sus ca la Stăpânul care-i Plăteşte.

Dar nu se vor uita ei oare într-o zi la el ca la Tiranul lor? Şi, cum foarte Mulţi dintre ei muncesc împreună într-un Atelier, nu vor găsi ei într-o zi Puterea să se întărâte şi să se corupă unii pe alţii să pună la cale şi să se unească împotriva Stăpânilor lor, şi să işte Răscoale şi Rebeliuni de Fiecare dată când pot?… Dincolo de asta, aşa cum Stăpânul este plasat atât de sus deasupra Condiţiei lor de muncitori, ambele lor Condiţii nu seamănă ele mai mult cu cea a Stăpânului de Sclavi şi cu cea a Sclavului din coloniile Americane, decât ar putea să se aştepte cineva într-o Ţară aşa ca Anglia. Viciile şi Temperamentul ambelor condiţii sunt de Acelaşi Fel, numai inferioare ca intensitate. Stăpânul, de exemplu, oricât de bine intenţionat ar fi el în sine, e în mod natural tentat din cauza Situaţiei sale să fie încrezut şi mândru, arogant, şi să-i considere pe Oamenii care muncesc pentru el ca fiind cele mai Ticăloase Jeguri de pe pământ, să considere că are Dreptul să îi asuprească oricând vrea, pentru că ei ar trebui să fie ţinuţi la pământ şi să nu se răscoale în faţa Superiorilor lor şi să ceară Dreptate şi Socoteală. Muncitorii sunt în egală măsură tentaţi, din cauza Situaţiei lor, să invidieze Statutul înalt şi Averea mare a Stăpânilor lor, şi să îi invideze pe aceştia şi mai mult, în Proporţie cu măsura în care ei se găsesc lipsiţi de Speranţa de a ajunge vreodată la acelaşi Nivel oricât de Harnici ar fi, sau de Pricepuţi în munca lor.

Astfel, Respectul lor de Sine ia o Turnură greşită, distructivă pentru ei înşişi şi pentru alţii.

Ei cred că nu e nici o Crimă să obţină Salarii cât se poate de mari şi să muncească pentru ele oricât de puţin cu putinţă, să mintă, să înşele, şi să facă Orice lucru rău; cu singura condiţie ca de pe urma acestora să aibă de suferit Numai Stăpânul lor, pe care ei îl privesc ca pe Duşmanul lor, şi în care nu trebuie vreodată să aibă Încredere… Singura lor Fericire e să se Îmbete, şi să facă astfel ca Viaţa să treacă fără ca ei să se Gândească prea mult la ea.

Tucker pare să fi anticipat literatura modernă care proslăvea regiunile industriale din nordul Italiei. În orice caz, nu toată lumea a împărtăşit entuziasmul lui Tucker în privinţa dezvoltării economice a afacerilor mici, independente, răpândite peste tot de-a lungul ţării.

Analiza alternativă a lui James Anderson

Spre deosebire de Tucker, James Anderson a ridicat în slăvi concentrarea muncitorilor în zonele urbane. El a susţinut că urbanizarea va conduce la o moralitate superioară. Anderson, un scriitor cu influenţă în ce priveşte agricultura, probabil se referea aici mai mult la moralitatea stăpânilor de pământ, şi nu la cea a muncitorilor.

El era îngriijorat că săracii care munceau vor câștiga din meșteșugăritul domestic atât de mulți bani de cheltuit că relațiile sociale de la sate se vor prăbuși:

[Dacă] manufactura e de asemenea natură că permite să fie în case separate și rupte una de alta la țară și dacă poate fi practicată de orice persoană independentă de alții, în mod sigur se va întâmpla că toți banii care sunt plătiți pentru prelucrarea acestor materiale independente vor ajunge direct în mâinile oamenilor de pe scara cea mai de jos, adesea în mâinile acestor tinere femei și copii; care fiind ameţite şi stupide, de obicei vor folosi cea mai mare parte a acestor bani pentru a cumpăra haine frumoase și alte bagatele prosteşti care le satisfac fanteziile lor de oameni care doresc să lenevească. (Anderson 1777, 26)

Chiar şi mai periculos, aceşti muncitori s-ar putea simţi obligaţi să facă şi muncă agricolă slab plătită.

Un alt scriitor a fost mult mai direct decât Anderson în dubla sa îngrijorare faţă de moralitate şi piaţa muncii, şi a avertizat că „dacă o fată, ţinută acasă să mulgă o vacă, înfometată şi slabă, e lăsată să vadă tentaţiile, ea va devini curând o târfă, și va ajunge o mamă indolentă și ignorantă, în loc să devină o servitoare folositoare și bună.” (Bishton 1794, 24)

Anderson s-a îngrijorat că hărnicia în industria manufacturieră va avea și alte consecințe de nedorit.

Din cauza faptului că fermierii mici rezistă ruperii legăturilor lor cu agricultura, ei sunt înclinați să plătească chirii mai mari decât fermierii mai mari. Prin urmare, Anderson (1777, 29) a prezis: „Întreaga categorie a arendașilor bogați și bine avuți va fi anihilată total, și toată țara va deveni împărțită în parcele, în posesiuni mici și neînsemnate, care nu merită să fie numite ferme.”

Prin urmare, a recomandat meserii care să asigure piața pentru agricultură fără să îl îndepărteze pe lucrătorul agricol de industria manufacturieră. Asemenea aranjamente ar menține condițiile de dependență ale celor care muncesc la orașe: „Dacă manufactura necesită să fie făcută de oameni care lucrează împreună unii cu alții…, fie ca cei care o practică să rămână în nevoia de a se ajuta unii pe alții, astfel încât să fie făcută de un anumit număr de oameni într-un singur loc, și să aibă tendința să promoveze progresul agriculturii, mai degrabă decât să tragă agricultura în jos.” (ibid., 36)

Atât Tucker, cât și Anderson au oferit o analiză relativ detaliată asupra modului în care structura acumulării primitive afectează caracteristicile sociologice ale oamenilor de la sate. Totuşi, ambele lor analize sunt incomplete.

Fiecare a prezentat o viziune alternativă a acumulării primitive, fără să admită logica din spatele perspectivei viziunilor lor concurente.

Dugald Stewart (1855, chap. 2, pt. 3) e singurul, din ce ştiu eu, care a încercat să clasifice diferitele abordări ale meşteşugurilor domestice, susţinând:

O manufactură domestică trebuie întotdeauna să fie cea mai puțin profitabilă activitate pentru un individ care, pentru a-și asigura subzistența, depinde în special de ce produce pământul gospodăriei sale.

Într-adevăr, un om care face o meserie care-i ocupă fiecare zi, una după alta, trebuie, din necesitate, să fie scutit de administrarea treburilor agricole, care necesită o atenție constantă și totală.

Dar nu pare să fie la fel de evident cum bunăstarea țării ar avea de suferit de pe urma posesiunii a câtorva hectare pe care le poate munci în orele sale de pauză, de relaxare, nici nu pare probabil că îndemânările sale profesionale și hărnicia sa vor fi nedreptățite de munca sa ocazională la câmp, decât de acel obicei al alcoolului de care sunt înclinaţi să se apuce toţi oamenii care muncesc şi care nu au altă distracţie care să-i facă să uite de muncă. (ibid., 175–76)

Stewart (ibid., 178–79) a dezaprobat „extravaganţa declaraţiilor generale în favoarea agriculturii.”

El l-a criticat deosebit de aspru pe Arthur Young, care fusese destul de nesăbuit să susţină că: „Există ceva în industria manufacturieră care e mizerabil comprat cu agricultura.”(citat în ibid., 162).

Cu toate acestea, Stewart (ibid., 177) a admis că „multe pot fi susţinute în sprijinul sistemului său”, adăugând că „Fapt e că în toate aşezările umane putem să ne aşteptăm să găsim un amestec de bine şi de rău, şi că singura întrebare e care dintre acestea două predomină.”

Influenţa conservatoare a producţiei mici de bunuri

Friedrich Engels a abordat disputa Anderson-Tucker dintr-un unghi diferit. Era preocupat că în anumite părţi ale Germaniei, unde muncitorii se bazau foarte mult pe ce obţineau singuri din propriile gospodării pentru a-şi suplimenta salariile, acest aranjament contribuia la conservatorismul muncitorilor într-un fel pe care nici chiar Tucker nu l-a realizat.

Engels a observat că auto-aprovizionarea întărea puterea capitaliştilor germani.

Înainte de orice, aşa cum editorul care a făcut analiza cărţii lui Cobbett a remarcat, angajatorii profitau de posibilitatea „de a deduce din costul capacității de muncă acel cost pe care familia şi-l putea asigura sieși prin câștigul de pe urma micii grădini sau a lotului mic de teren agricol.” (Engels 1887, 301).

Producția mică de bunuri oferea și alt dividend, peste stimulentul pe care-l dădea ratei plusvalorii. Engels a susținut că dreptul de proprietate asupra unei bucăţi de pământ a redus nivelul salariilor și mai mult, restricționând mobilitatea muncitorilor la distanțe nu foarte mari de locul unde era terenul lor agricol. (ibid., 301)

Mai mult, i-a scris Engels lui Eduard Bernstein într-o scrisoare din 30 noiembrie 1881, chiar sărăcia unor grupuri, cum ar fi meşteşugarii din Saxonia, îi făcea mult mai puţin rezistenţi la lupte extenuante. (Marx and Engels 1973, 35:237–38).

Industria domestică, în care gospodăriile făceau lucruri care necesitau o muncă simplă pentru ca negustorii să-şi suplimenteze câştigurile mici din agricultură, putea fi responsabilă, cel puţin în parte, de abisala sărăcie a muncitorului german (vezi, în contrast, Sismondi 1827, 230).

Ca răspuns la aceste condiţii din Germania, Engels a denunțat industria domestică și grădinăritul ca fiind „cele mai puternice unelte ale exploatării capitaliste”. (Marx și Engels 1975, 358–59).

Engels nu era împotriva industriei domestice și a muncii din gospodărie ca atare.

Deși a criticat sărăcia culturală a economiei tradiționale, bazată pe combinația dintre industria domestică și grădinărit (Engels 1845, 9–13), el a recunoscut că acest aranjament înainte a fost baza unei modeste prosperități (ibid., 9–13; Engels 1887, 301). Impactul general al acestui tip de muncă în zilele sale era categoric negativ, însă.

În primul rând,”grădinăritul pentru asigurarea legumelor pentru gătit mâncare și agricultura făcută de vechii ţesători manuali au devenit cauza pentru care lupta meşteşugarilor împotriva războaielor industriale a fost atât de amânată în Germania.” (Engels 1887, 301).

Verdictul lui Engels pare să se aplice şi în cazul Flandrei. Potrivit unei confesiuni recente a lui Franklin Mendels (1975, 203; vezi şi Mendels 1972), influenţa industriei domestice era „perversă în sensul că perpetua presiunea îngrozitoare, care la început a determinat pătrunderea ei în lumea satelor.”

Desigur, Engels nu dorea să spună că eliminarea ţesutului manual era un scop în sine. Îngrijorarea sa imediată era situaţia politică din Germania, unde refuzul multor muncitori de a abandona grădinăritul îi obliga să accepte să muncească în industria domestică, la multă vreme după ce mecanizarea devalorificase această muncă.

Nu numai că aceşti muncitori erau reduşi la nivelul unei subzistenţe precare, dar concurenţa pe care o făceau pe piaţa muncii îi trăgea în jos cu ei şi pe muncitorii industriali (Engels 1887, 300). Şi Lenin (1894, 317; Engels 1887, 303) a văzut acelaşi proces petrecându-se în ţara sa.

Chiar şi când asemenea muncitori-ţărani găseau de lucru în industria modernă, ei, în mod frecvent, refuzau să se identifice cu lupta muncitorilor, pentru că sperau că undeva în viitorul apropiat vor putea din nou trăi doar din cultivarea pământului. (vezi Sabel 1982, 102ff.) Muncitorii germani, potrivit lui Engels, tolerau intolerabilul, dar el s-a consolat cu ideea că această tolerare a intolerabilului curând se va transforma în rebeliune, pe măsură ce presiunile asupra lor creşteau.

În timp ce Engels (1887, 304, 302) se opunea bazării pe industria domestică, atât capitalul german cât şi cei pe care el i-a numit „filantropiştii burghezi” priveau „introducerea de noi industrii domestice ca fiind singurul remediu pentru traiul greu de la ţară”.

El a observat ironia acestei situaţii. Oponenţii capitalului aveau nevoie de o mai rapidă introducerea a tehnologiilor asociate cu capitalismul modern, în timp ce capitaliştii înşişi – poate pentru că rezonau cu termenii a ceva ce semăna cu modelul acumulării primitive – preferau metode mai neevoluate.

Chiar şi în 1930, în Statele Unite, Henry Ford cerea ca angajaţii săi să aibă grădini, şi mai mult, avea un corp de inspectori la compania sa care îi turnau pe cei care-şi neglijau responsabilităţile de cultivare a grădinilor lor. Cei ale căror grădini nu erau cultivate cum trebuie erau concediaţi. (Sward 1972, 228–29).

Deşi Ford dorea ca muncitorii săi să depună tot timpul tot efortul doar pentru a munci pentru compania sa, el ştia dacă ar face aşa, ar fi afectat ordinea printre angajaţi. Grădinile îi ţineau pe muncitori legaţi de Ford. Grădinăritul era şi un mijloc de a le închide gura celor care arătau sărăcia muncitorilor în timpul perioadelor de creştere a şomajului.

Condamnarea lui Engels a producţiei gospodăriilor îşi păstrează o foarte mare relevanţă în ceea ce priveşte Lumea a Treia de azi.

Gândiţi-vă la situaţia unei soţii sărace dintr-o familie săracă de mineri din Bolivia secolului 20 care depindea foarte mult de ce putea obţine din munca în gospodărie:

Familia minerului e exploatată de două ori, nu? Întrucât bărbatul câştigă din munca la mină un salariu atât de mic, femeia care întreţine gospodăria trebuie să muncească cu atât mai mult. Şi, de fapt, munca ei reprezintă muncă neplătită de şeful minerului, nu? Salariul necesar pentru a ne plăti şi pentru cât muncim acasă, comparat cu salariul unui bucătar, al unei spălătorese, al unei bone, a unei slujnice, ar fi mult mai mare decât salariul pe care-l câştigă bărbaţii din munca în mină. (Barrios de Chungra 1979, 44–45)

Argumentul exprimat de această femeie pare atât de evident că ar putea să pară lipsit de conţinut analitic. În acest caz, aparenţele induc în eroare însă.

Comparaţi gândurile acestei femei needucate din Bolivia cu cele ale lui Thomas C. Smith, un foarte educat observator al dezvoltării agriculturii din Japonia. Smith (1966, 83, 110) se referă în mod repetat la nemulţumirile exprimate de Thomas C. Smith asupra salariilor mari plătite muncitorilor japonezi în timpul secolului 19.

Deşi el remarcă lipsa accesului la resurse comunale, obşteşti, (ibid., 99) şi observă nevoia constantă de a cumpăra de pe piaţă cele necesare traiului, el nu dă nici un indiciu că ar fi în stare să vadă legătura dintre creşterea capitalului variabil şi declinul auto-aprovizionării. (ibid., 144).

Cazul industriei domestice a Germaniei sau a soţiei din Bolivia ilustrează cum capitalul poate beneficia de pe urma unui nivel mai mare al producţiei unei gospodării care se auto-susţine.

Evident, trebuie să luăm în considerere şi alţi factori.

Engels a arătat maniera în care o economie domestică rezistentă la nou a împiedicat avansul tehnic în Germania; însă, în Japonia, şi într-o măsură mai mică în Taiwan, forţa majoră pentru dezvoltare a fost manufactura efectuată în timpul folosit de muncitorii germani pentru a-şi completa cele necesare traiului din munca în gospodăriile lor. (see T. Smith 1966; Chinn 1979).

În acest context, producţia domestică s-a dovedit a fi în cele din urmă un stimulent puternic pentru avansul practicilor moderne industriale. Adevărat, în Asia de Est, relaţiile sociale ale producţiei erau substanţial diferite de cele ale muncitorului-ţăran occidental. (vezi Berque 1976).

În concluzie, analiza lui Engels sugerează că amestecul preferat între munca din gospodărie şi munca salariată va depinde de calculul complex al luptei de clasă în interiorul unei matrice tehnologice date. În acest sens, contrastul dintre o analiză marxistă a producţiei domestice şi modelul clasic al aceluiaşi fenomen iese la iveală foarte rapid.

Sectorul tradiţional şi rezistenţa la extinderea geografică a Capitalului

Germania lui Engels şi Rusia lui Lenin se aflau la periferia bastioanelor capitaliste.

În zone mai îndepărtate, fermierii, care aveau puţin pământ, şi meşteşugarii se susţineau unii pe alţii mult mai eficient. Altfel, pe cont propriu, fiecare dintre ei ar fi rezistat mult mai greu la presiunile competitive care veneau din partea unor metode de producţie mai moderne. (Lenin 1898, 362)

Dar, împreună, au putut arăta o rezistenţă remarcabilă (Marx 1967, 3:333–34; Marx şi Engels 1975, 412).

Aşa cum Adam Smith (1976, I.xi.g.28: 224) a observat:

Cum preţul în bani e mult mai mic în India decât în Europa, preţul în bani al muncii de acolo e de două ori mai mic, ţinând cont şi de cantitatea mică de alimente care poate fi cumpărată din acei bani, şi de preţul mic al alimentelor. Dar, în ţările unde meşteşugarii şi cei care lucrează în industrie sunt plătiţi la fel, preţul în bani a celei mai mari părţi a meşteşugarilor va fi direct proporţional cu preţul în bani al muncii; iar în privinţa meşteşugarilor şi industriei, China şi India, deşi inferioare, par să nu fie cu mult inferioare oricărei alte părţi din Europa. Preţul în bani pentru cea mai mare partă a manufacturii, astfel, va fi în mod natural mai mic în acele mari imperii decât oriunde în altă parte în Europa.

Chiar cu tot cu costurile de transport, până în 1780, producătorii din India de pânză şi de tifon aveau un avantaj al costurilor de 60 la sută mai mare decât al producătorilor britanici (Schwartz 1994, 86, care îl citează pe Kawakasu 1986, 636).

În cazul Chinei, Marx l-a citat pe un anumit domn W. Cooke, care fusese corespondentul London Times în Shanghai şi Canton, pentru a demonstra eficienţa combinării producţiei agricole a fermelor mici cu cea a meşteşugarilor. Potrivit lui Cooke, costurile chinezilor erau atât de mici încât exporturile britanicilor adesea trebuia vândute în China la preţuri care abia dacă acopereau taxele de transport (Marx 1858, 334; Marx către Engels, 8 October 1858, citat în Avineri 1868, 440; vezi şi A. Smith 1978, 491; Myers 1980, 151).

Marx (1967, 3:334) a repetat aceeaşi idée în al treilea volum al „Capitalului”, unde a scris că economia substanţială şi timpul economisit prin combinarea agriculturii cu manufactura opune o rezistenţă încăpăţânată produselor marilor industrii, ale căror preţuri includeau costul fals implicat de procesul de transport.

Mai devreme, în 1859, Marx (375) a analizat natura economiei Indiei pe care a comparat-o cu cea a Chinei:

E aceeaşi combinaţie dintre munca din gospodărie cu industria manufacturii, care, pentru o lungă perioadă a rezistat şi încă înfruntă exporturile britanice de bunuri din India; dar acolo, această combinaţie se bazează pe o anume Constituţie a pământului aflat în proprietate, pe care britanicii din poziţia lor de stăpâni supremi ai ţării, deţin puterea de a o submina, şi de a-i forţa astfel să transforme parţial comunităţile auto-susţinute ale hinduşilor în nişte ferme, pentru a produce opium, bumbac, hârtie, cânepă şi alte materii brute, pentru care primesc mărfuri britanice. În China, englezii nu au deţinut niciodată această putere şi nici nu e probabil că o vor deţine vreodată.

Şi mai devreme, Adam Smith (1976, I.x.b.50, 134) observase şi el un fenomen similar: „În multe părţi din Scoţia, ciorapii erau cu mult mai ieftini decât oriunde. Sunt făcuţi de servitori şi de lucrători, care îşi obţin însă principala sursă de venit din alte ocupaţii.”

Eficienţa asociată cu auto-aprovizionarea primitivă nu oferea prea multe venituri celor care o practicau. Karl Wittfogel (1931, 670; citat de Medick 1988, 381) a folosit o expresie plină de culoare, în care putem vedea soarta acestor economii tradiţionale ca fiind „o industrie pitică şi hămesită sufocată de marea industrie.”

În aceeaşi perioadă în care Marx scria despre opoziţia economiei chineze, el a asociat rezistenţa absenţei economiei tradiţionale cu dimensiunea agriculturii (Marx to Engels, 8 October 1858, în Marx and Engels 1985, 347). Rajat Kanta Ray (1988, 271) a făcut aceeaşi observaţie, recent: „Ţăranii care erau meşteşugari part-time şi meşteşugarii care erau part-time ţărani reprezentau o combinaţie frustrantă pentru filaturi, motivul pentru care nici Manchester, nici Bombay nu au putut să-şi îndeplinească obiectivul pe care-l urmăreau cu atâta ardoare, şi anume obţinerea monopolului asupra produselor artizanale în India. Cu excepţia sfârşitului perioadei noastre, (1929), producţia războaielor de ţesut manuale a reuşit să facă faţă foarte bine producţiei filaturilor.”

Ce era valabil pentru China şi India era, în acelaşi timp, valabil şi pentru Anglia şi pentru alte ţări din Europa Occidentală (vezi Wieser 1927, 287–88; vezi şi Rodbertus 1851; Marx 1963–1971, partea a-2a, capitolul 8, partea a 4-a).

În această privinţă, Marx (1977, 911) a observat că numai distrugerea industriei domestice rurale poate da pieţei dintr-o ţară răspândirea şi stabilitatea de care modul de producţie capitalist are nevoie.

De exemplu, proprietarul unei filaturi de bumbac de lângă Portland, Maine, din secolul 19, se spune că nu a trebuit să schimbe nimic pentru o lungă perioadă de timp până când oamenii au ajuns să fie dependenţi de serviciile sale. (Colonial 1816, 62).

În cele din urmă, capacitatea tehnologică a sectorului capitalist a crescut, mai ales cu apariţia puterii ţiţeiului.

Chiar şi aşa, unele metode tradiţionale de producţie pot fi relativ economice şi în timpurile moderne. Relativa lor eficienţă trebuie să fi fost considerabil mai mare în timpul erei economiei politice clasice.

Această observaţie întăreşte realizarea faptului că scopul îngrădirii terenurilor obşteşti şi al altor forme de acumulare primitivă nu a fost de natură tehnică. Acumularea primitivă a fost susţinută de clasele conducătoare pentru că era atât de eficientă în subordonarea continuă a claselor muncitoare.

Recâştigarea timpului de muncă

De-a lungul timpului, costurile relative şi beneficiile auto-susţinerii parţiale s-au schimbat. Acumularea de capital scump sub formă de bunuri a fost un bonus pentru a-i convinge pe muncitori să-şi dedice tot timpul muncii salariate.

Din cauza faptului că timpul petrecut în economia domestică limita numărul de ore disponibile pentru munca salariată, agăţarea cu tenacitate de auto-aprovizionarea gospodăriilor, în cele din urmă, se întoarce împotriva angajaţilor.

Afacerile nu au nici un interes să se adapteze la ciclul cultivării pământului. În Anglia, de exemplu, pe măsură ce fermele capitaliste deveneau din ce în ce mai dependente de munca specializată la jumătatea secolului 18, filaturile şi ţesătoriile din gospodării au fost uneori scoase în afara legii pentru că interferau cu aprovizionarea de forţă de muncă salariată în agricultură. (Ashton 1972, 115).

Aşa cum la începutul secolului 19, i-a spus industriaşul britanic Edmund Ashworth economistului Nassau Senior, „Când un țăran nu își mai folosește sapa, pentru o perioadă, el pierde un capital în valoare de 8 şilingi. Când unul dintre angajații noștri nu mai muncește în fabrică, capitalul pe care îl pierdem e de 100 de lire.”(Marx 1977, 529–30; care l-a citat pe Senior 1827, 14; vezi și Baldwin 1983).

Deși patronii ar fi putut să prefere ca angajaţii lor să muncească tot timpul, din cauza costului eradicării acestor ultime vestigii ale economiei tradiţionale în perioada de început a Revoluţiei Industriale, mulţi patroni de pe ambele maluri ale Atlanticului au fost obligaţi să se mulţumească cu serviciile oamenilor care munceau pentru ei doar când nu cultivau şi nu strângeau recoltele. (Mantoux 1961, 70; Diamond şi Guilfoil 1973, 206).

Acest aranjament s-a dovedit plin de probleme. Citim următoarele într-un raport al lui negustor Quaker în timpul Războiului de 7 ani, care îşi cerea scuze pentru întârzierea unui transport maritim astfel: „Marinarii noştri sunt atât de mult timp plecaţi să strângă recoltele.” (citat în George 1953, 44).

În plus, economia domestică părea şi inacapabilă să se adapteze la schimbările impuse de cerinţele tehnologice. De exemplu, creşterea capacităţii de a face materiale textile într-o ţesătorie era cu mult peste procesul similar făcut manual, în mod tradiţional ca activitate secundară muncii agricole. (vezi Smelser 1959, 65).

Pe măsură ce capitalismul se maturiza, unii muncitori tot îşi păstrau ataşamentul faţă de cultivarea pământului. Până în anii 1900, minerii belgieni îşi luau timp liber de la munca în mină pentru a-şi cultiva recoltele de cartofi, în ceea ce ei numeau „grevele cartofilor.” (Henneau-Depooter 1959, 117).

Chiar în 1925, J. Russell Smith (1925, 381) povestea că lucrătorii agricoli din sudul Statelor Unite evitau munca salariată în agricultură pentru că puteau obţine „o cantitate egală de hrană dacă mergeau la vânat, la pescuit sau la strânsul fructelor de pădure—fapte care au avut o influenţă profundă în dezvoltarea industriei manufacturiere.”

Chiar şi mai aproape de zilele noastre, Roy Cavender, director al departamentului de calitate a produselor pentru diviziunea sportivă a corporaţiei Levi-Strauss, s-a plâns că: „De multe ori, în timpul toamnei, în zonele agricole, oamenii chiulesc de la serviciu pentru că se duc să-şi culeagă recoltele.” (citat în Sabel 1982, 247).

Această relatare a directorului de la Levi-Strauss e excepţională în economia modernă.

Pe măsură ce tehnologia a devenit din ce în ce mai intens folosită pentru acumularea de capital, firmele nu-şi mai puteau permite să lase echipamentele în repaus, în funcţie de necesităţile lucrătorilor lor, care îşi obţineau hrana şi din cultivarea pământului.

Prin urmare, impunerea normei complete pentru munca salariată a devenit imperativă.

Extinderea calculelor

Economiile coloniale au oferit o confirmare clară a analizei noastre asupra nevoii capitalului de acumulare primitivă. Capitaliştii apreciau pe bună dreptate munca făcută în gospodării în aceste societăţi, dar numai după ce acumularea primitivă progresase destul de mult cât să le asigure un surplus continuu de forţă de muncă. Să analizăm experienţa unui moşier bur în 1852: „Le-am cerut Kaffirilor … să se angajeze la mine, şi ei m-au întrebat cum poate să-mi treacă prin cap că ei ar veni să muncească pentru mine pentru 5 şilingi pe lună, când ei, vânzând lemne, şi alte articole, puteau obţine orice sumă şi-ar fi dorit.”(citat în Magubane 1979, 75).

Un raport dintr-o colonie recomanda ca lucrătorii din ţara-mamă să fie încurajaţi să se întoarcă în ţara lor nativă după ce îşi terminau contractul de muncă.

Păstrarea sistemului în care minele pot obţine muncă necalificată la costuri mai mici decât cele plătite de obicei în industrie depinde de asta, pentru că altfel mijloacele de subzistenţă subsidiare ar dispărea, iar lucrătorul ar tinde să devină un locanlnic permanent… care ar avea cerinţe mai mari. (citat în Meillasoux 1972, 102; vezi și Deere 1976)

Ca urmare a acestui tip de înțelegere, industria minieră modernă din Africa de Sud e liberă să plătească salarii despre care proprii ei conducători admit „că nu sunt suficiente pentru a asigura nevoile unui bărbat și ale familiei sale, decât dacă sunt completate de câștiguri din cultivarea unui lot de pământ. O familie din Johannesburg, de exemplu, nu ar putea trăi din salariul pe care-l dăm noi.”(citat în Magubane 1979, 116–17; vezi și 123).

În Nigeria sfârșitului de secol 19, guvernatorul Denton a folosit aceeași logică pentru a justifica păstrarea sclaviei:

Cu teamă mare că aceştia [sclavii] ar putea găsi alte mijloace de subzistenţă, ei nu vor mai accepta să muncească pe plantaţii imediat ce restricţiile impuse sclaviei domestice vor fi ridicate. (citat în Hopkins 1966, 96).

Studiile contemporane despre dezvoltare se întorc şi ele la acelaşi refren. Raportul Băncii Mondiale asupra Papua Noua Guinee spune:

Pespectiva îmbunătăţirii agriculturii tradiţionale, prin adăugarea recoltelor din care se pot obţine venituri sau prin diversificarea producţiei de subzistenţă, e dificil de estimat. Caracteristicile agriculturii de subzistenţă ale Noii Guinee constau în bogăţia solului; într-o foarte mare suprafaţă a ţării, bogăţia naturii produce destul obţinerea hranei cu un efort relativ mic. Cât timp gospodăriile de subzistenţă nu îşi vor schimba modul de trai prin dezvoltarea unor noi nevoi comerciale, modul tradiţional de a obţine cu uşurinţă hrană poate descuraja experimentarea altor moduri noi. (International Bank 1977, 43; vezi şi Payer 1982, 218–19)

În sfârşit, putem menţiona că modul de calculare a nivelului potrivit de auto-susţinere nu e unic capitalismului. Un scriitor polonez din secolul 16 avertiza: „Ţăranul trebuie să aibă atât pământ cât îi e necesar pentru ca într-un an cu vreme bună, cel care lucrează pământul să nu fie nevoit să cumpere pâine,” (citat în Kula 1976, 49), deşi contextul în cazul acestui calcul era cu totul diferit, desigur.

Concluzie în privinţa economiei politice şi a sărăciei

James Kay-Shuttleworth a acuzat că în Anglia, „aristocraţia e mai bogată şi mai puternică decât în orice altă ţară din lume, săracii sunt ţinuţi în oprimare, şi sunt mai săraci şi mai numeroşi… decât în oricare altă naţiune săracă a Europei.”(citat în E. Smith 1853, 152; vezi şi Sismondi 1827, 195).

Nu ar trebui să fim surprinşi că bogaţii şi puternicii nu făceau aproape nimic pentru a îmbunătăţi traiul săracilor. La urma urmei, un grup ajunge să fie victorios pe spatele altuia. Nici Legile Jocurilor, nici alte aspecte ale acumulării primitive nu au câştigat un loc proeminent în analele economiei politice.

Dar atunci, economia politică clasică foarte rar discuta despre chestiunea sărăciei.

În schimb, bogaţii din societatea britanică preferau să trăiască într-o stare confortabilă de disonanţă cognitivă. Aşa cum Adam Smith (1759, 51) a explicat:

Omul sărac e trăieşte fără să fi ascultat, şi atunci când se găseşte în mijlocul unei mulţimi el se găseşte în aceeaşi obscuritate ca şi cum ar fi închis în cocioaba sa. Cei avuţi şi fericiţi nu au vor să vadă privirile umile şi suferinţele care îi macină pe cei sărmani. Îşi întorc privirile de la ei, sau, dacă extremitatea necazului acestora îi face pe cei bogaţi să se uite la ei, o fac numai pentru a-i desconsidera şi pentru a-i umili. Puternicii şi bogaţii se miră de obrăznicia şi de decăderea umană a săracilor, care au îndrăznit să le apară în faţă, şi cu dispreţ, presupun că mizeria lor are scopul de a le tulbura lor fericirea şi seninătatea.

Cei care au un trai îmbelşugat, de fapt, fac eforturi uriaşe pentru a evita confruntările cu sărăcia. De exemplu, Engels (1845, 348) a observat cum planul urbanistic al oraşului Manchester servea la protejarea sensibilităţilor burgheziei: „Iar cea mai rafinată parte a acestui aranjament e aceea care face ca cei din aristocraţie, pentru a ajunge la locurile de unde-şi comandau afacerile, să fie nevoiţi să meargă distanţa cea mai scurtă prin mijlocul cartierelor muncitoreşti, fără să vadă vreodată că se găseau în mijlocul celei mai mari mizerii care se ițea de la fiecare colț. Pentru că, pe toate străzile, care duceau de la Camera de Comerț în toate direcțiile orașului, şi pe dreapta şi pe stânga, erau magazine unul lângă altul, care aparţineau burgheziei mijlocii şi mici, şi care se preocupa ca aspectul exterior al acestora să fie curat şi decent.”

Trebuia ca săracii din Anglia să fie ţinuţi departe de vederea bogaţilor. Când îndrăzneau să se facă văzuţi, stârneau o reacţie plină de mânie, chiar şi dacă umblau în grupuri mici. Din moment ce, în Anglia, burghezii, în general, se fereau să intre în contact direct cu sărăcia vieţii de zi cu zi, adesea dădeau nas în nas cu sărăcia când mergeau în călătorii în alte ţări europene sau în Irlanda. Acolo, sărăcia le părea a fi străină, le aparţinea altora, nu lor. Şocul pe care-l trăiau la vederea sărăciei din străinătate confirma credinţa burgheziei britanice în corectitudinea sistemului britanic.

Din când în când, sărăcia din interiorul oraşelor îi făcea pe unii tineri să meargă să exploreze tărâmul economiei de piaţă. Condiţiile mizerabile pe care le găseau în interiorul oraşelor îi şocau pe cei sensibili care puneau piciorul în cartierele sărace (Engels 1845). Steven Marcus (1974, 28–66) spune că mizeria şi sărăcia de la începutul secolului 19 din Manchester erau atât de extreme că nici Dickens, nici alţii nu aveau cum să articuleze în cuvinte ceea ce vedeau cu ochii lor.

Pentru unii, studierea economiei politice a promis falsa speranţă de a găsi un răspuns la mizeria în care trăiau săracii. De exemplu, Alfred Marshall a scris: „Am citit „Economia Politică” a lui Mill şi am fost foarte încântat de ea. Aveam îndoieli asupra inegalităţii de şansă provocată de proprietate, mai degrabă decât asupra confortului material. Apoi, în vacanţele mele, am vizitat cele mai sărace cartiere ale câtorva oraşe şi m-am plimbat de pe o stradă pe alta, şi i-am privit pe oamenii cei mai săraci în faţă, m-am uitat la chipurile lor. Apoi, m-am decis să studiez cât am putut de bine economia politică.” (citat în Keynes 1963, 137)

William Stanley Jevons (1972, 67; vezi şi Black şi Koenigkamp 1972, 17) şi-a exprimat şi el „o curiozitate despre străzile întunecate dintre oraş şi malul râului.” În orice caz, nu avem nici o relatare că Jevons şi Marshall şi-au continuat cercetările la prima mână ale sărăciei, odată ce s-au afirmat pe ei înşişi ca economişti consacraţi.

În mod similar, nu aflăm aproape nimic de la economia politică clasică despre suferinţa pe spatele căreia era posibil succesul societăţii de piaţă. Aceasta vine din ignorarea ei, nu din lipsa de conştientizare a ei.

În discuţia despre doctrinele economiei politice clasice, care urmează, vom vedea că economia politică a aplicat teoria clasică a acumulării primitive cu o acurateţe infailibilă. În fiecare caz, economia politică clasică a cerut să se intervină în ce priveşte auto-aprovizonarea pentru a maximiza producerea de plusvaloare. Deteriorarea poziţiei gospodăriilor care se puteau întreţine singure a continuat şi în secolul 20. Pe măsură ce oamenii lipsiţi de mijloace se mutau din ce în ce mai mult aglomerând oraşele industriale, sărăcia a ieşit din ce în ce mai mult la iveală.

Capitolul 6: Zorii economiei politice

Un stat real şi un guvern real pot să apară numai când distincţiile dintre clase sunt deja prezente, când bogăţia şi sărăcia sunt foarte bine stabilite, şi când apare o situaţie în care foarte mulţi oameni nu îşi mai pot satisface nevoile în modul în care au fost obişnuiţi să o facă.”—G. W. F. Hegel, „Lectures on the Philosophy of World History” (Prelegeri asupra Filosofiei şi Istoriei Lumii)

Marele Început

Aşa cum am mai menţionat, economia politică clasică nu a fost niciodată dispusă să se bazeze complet pe piaţă pentru a organiza producţia. A cerut mereu măsuri pentru a-i forţa pe cei care se puteau auto-susţine singuri să se integreze într-o reţea a banilor.

Acest capitol va demonstra că această concluzie este susținută de William Petty, Richard Cantillon, de Fiziocrați, și de alți clasici ai economiei politice. Pentru o mare parte a economiei politice clasice, auto-susținerea nu era nimic altceva decât un reziduu al unui trecut sălbatic. Adevărat, economiștii politici clasici nu considerau auto-susținerea ca pe o categorie teoretică. În schimb, și-au camuflat ostilitatea față de aceasta printr-un aparat theoretic, care a negat legitimitatea oricărei activități care nu se conforma normei de producție a muncii salariate.

Contextul sociologic în care opera economia politică clasică s-a bazat şi pe judecăți de valoare implicite asupra activităților din afara pieței. De exemplu, teoria faimoasă a celor Patru Etape a lui Smith și Anne Robert Jacques Turgot propunea ca esența dezvoltării sociale să fie o tranziție inevitabilă de la vânat și creșterea animalelor domestice, la agricultură și, apoi, în cele din urmă, la societatea comercială (vezi Meek 1977b). Această anticipare clasică a teoriei lui Marx despre bază și superstructură reprezenta un avans de netăgăduit în înțelegerea trecutului, dar a servit și ca scop ideologic. Economia politică clasică adesea a identificat clasele muncitoare cu sălbaticii (vezi Berg 1980a, 136–44). De exemplu, John Rae (1834, capitolele 7 și 9) a condamnat atât sălbaticii, cât și clasa muncitoare pentru că aveau o dorință de acumulare nepotrivit de eficientă. Doi ani mai târziu, Nassau Senior (1836, 69) a susținut exact același lucru în termenii categoriei sale privind abstinența.

În plus, o disciplină care identifica vânatul pentru obținerea hranei cu viața sălbatică putea fi cu greu așteptată să arate o mare înțelegere față de restricțiile asupra vânătorii, pe care societatea le impunea în acea vreme. La urma urmei, Jean-Baptiste Say (vezi 1821, 165; Platteau 1978, 1 :157–70) îi condamnase pe oamenii primitivi că ar fi fost anarhişti. Revăzând lucrările marilor personaje din panteonul economiei politice, iese la iveală o ostilitate fără margini faţă de auto-susținere, orice tip ar fi avut aceasta – cel puțin atâta vreme cât interfera și când încurca recrutarea pentru muncă salariată.

Sir William Petty: o introducere

Economia politică clasică a început cu o perioadă de strălucire adolescentină. Poate nici unul dintre practicanții ei nu a fost atât de strălucit sau atât de adolescent ca imbatabilul William Petty, căruia Marx (1970, 52n; 1977, 384) i-a acordat atât de generos meritul de a fi fost „părintele economiei politice din Anglia”.

Petty era un spirit encicopledic. Înante de a-și fi câștigat laurii de economist politic, el a obținut atât faimă, cât și notorietate ca doctor. A fost de asemenea și profesor de muzică și s-a bălăcit şi în proiectarea navelor.

Activitățile științifice ale lui Petty l-au făcut să adere la un optimism extrem față de tehnologie.

În entuziasmul său, el a prezis că va veni o zi când „chiar și porcii şi cele mai sălbatice fiare vor fi învățate să muncească, când toate gunoaiele vor fi transformate pentru a fi de folos” (citat în Strauss 1954, 137). În general, Petty și-a ținut sub control imaginația zglobie.

În schimb, puterile sale acute de percepţie, împreună cu o viziune despre societatea de piaţă i-au format părerile şi modul în care vedea lumea.

La fel ca alţii din vremea sa, el a căutat o licărire de putere a acumulării de capital în rapida reconstrucţie a bunăstării Londrei după Marele Incendiu din 1666 (Petty 1690, 243; vezi şi Appleby 1976, 502).

Petty a recunoscut şi că perspectiva pentru viitor ar fi putut fi promovată prin schimbări în sistemul de organizare socială.

Nu doar că a susţinut că o organizare mai raţională a societăţii ar putea duce la o mărire a cantităţii de muncă, dar el se pare că a fost şi primul care a descris cum diviziunea muncii în interiorul unui atelier ducea la o eficiență sporită. (Petty 1690, 260; 1683, 473; vezi şi George 1964, 173–75).

Exemplul său despre fabricarea ceasurilor a fost unul dintre puţinele domenii în care Anglia a fost un inovator tehnic, şi nu un imitator. (George 1953).

Experienţa pe mare a lui Petty e posibil să-l fi ajutat să vadă importanţa strategică a noii sale metode de organizare a producţiei. Când a călătorit în Olanda, Petty a văzut la prima mână remarcabil de rafinata diviziune a muncii, în construcţia de nave olandeze. (Kindleberger 1976).

Combinată cu interesul lui Petty, paralela dintre arhitectura navelor şi diviziunea muncii acordă o oarecare susţinere speculaţiei lui Engels că diviziunea muncii îşi are originea în modul în care e organizată armata. (vezi Marx şi Engels 1975,90–91).

Spre deosebire de alţi practicanţi ai economiei politice clasice, pentru care diviziunea muncii era în primul rând o chestiune de teorie, Petty a profitat personal din plin de pe urma ei, ca organizator al unei immense cercetări cadastrale, pe teren, în Irlanda.

După ce iniţial a câştigat postul de şef al medicilor în forţele lui Oliver Cromwell trimise în Irlanda, ulterior el a obţinut contractual de a efectua această cercetare cadastrală în proaspăt învinsa Irlandă.

Indivizi particulari au acoperit o parte seminificativă din costurile armatei lui Cromwell, pe baza înţelegerii că lor li se vor rezerva şi asigura 2,5 milioane de hectare din teritoriul Irlandei, pe care englezii intenționau să-l confiște. Viteza de acțiune era extrem de importantă, din moment ce Cromwell trebuia să termine cartografierea terenului înainte ca nerăbdătorii cuceritori să treacă ei singuri să-și împartă prada între ei.

Petty a angajat 1.000 de lucrători care nu erau antrenați în cartografiere, și i-a învățat înainte elementele de bază ale acestei meserii. (Strauss 1954; Aspromourgos 1988).

A reuşit să facă asta destul de repede, dar, în timpul procesului, Petty a ţinut pentru el 13.000 de lire sterline şi 18.000 de hectare de pământ, încălcând flagrant termenii contractului său. (McNally 1988, 44–45).

Viziunea lui Petty

Analiza lui Petty e în mod special valoroasă. Experienţa sa pe mare l-a pus în legătură cu unele dintre cele mai dinamice forţe în acest domeniu. În plus, cartografierea Irlandei i-a dat posibilitatea să examineze condiţiile sociale şi economice ale acelui întreg popor.

Tinereţea lui Petty, ca asistent-camerist pe nave, precum şi îndatoririle sale militare în Irlanda i-au sugerat ideea că viitorul Angliei va fi de a ajunge o mare putere maritimă. Această perspectivă i-a oferit un context diferit în care a analizat acumularea primitivă.

În timp ce cei mai mulţi observatori erau reticenţi să acţioneze prea brutal împotriva ţărănimii, din cauza abilităţii ţăranilor de a produce bocanci ieftini pentru soldaţi (vezi Marx 1977, 880–81n; Smith 1976, V.I.a.6, 692–93; Weulersse 1910, 1:246), Petty a insistat că viitorul militar al Angliei va depinde de o marină puternică, mai degrabă decât de infanterie.

Cu siguranţă, poziţia geografică a Angliei a dat puterii maritime o importanţă considerabil mai mare decât în cazul altor naţiuni.

Anglia putea astfel să-şi permită să sacrifice ţărănimea în cursul formării unei noi societăţi, în care puterea militară se baza în primul rând pe flota maritimă. (vezi B. Moore 1966, 30).

Pentru Petty (1690, 259), marinarii erau în acelaşi timp şi soldaţi, şi meşteşugari, şi negustori. A folosit următorul calcul pentru a demonstra avantajul implicit al propunerii sale pentru diviziunea socială a muncii:

Gospodarul din Anglia câştigă în jur de 4 şilingi pe săptămână, dar marinarii câştigă chiar şi 12 şilingi în salarii, cazare, şi alte facilităţi. Aşa că, un marinar face, de fapt, cât trei gospodari. (ibid.).

Într-adevăr, marina a devenit în cele din urmă fundaţia sistemului britanic imperial. (Frank 1978).

Crearea unei noi diviziuni sociale a muncii în Anglia a fost o parte atât de inerentă misiunii lui Petty că el chiar a încercat să facă designul navelor, astfel încât să o susţină cât mai bine. (vezi Strauss 1954).

Deşi nu a reuşit să construiască navele pentru a servi acestui scop, a putut elabora un program social pentru crearea unei noi diviziuni sociale a muncii.

Marina pe care o avea în vedere Petty avea sens economic doar dacă oamenii puteau fi făcuţi să producă suficiente bunuri pentru export. Date fiind nevoia scăzută pentru infanterie şi importanţa din ce în ce mai mare a exporturilor, Petty a cerut o intensificare a acumulării primitive.

Petty a găsit confirmarea viziunii sale în noua diviziune socială a muncii în experienţa sa din Olanda. Într-adevăr, Tony Aspromourgos (1986, 40; vezi şi Petty 1690, 255) crede că o parte centrală a lucrării lui Petty era de fapt o încercare de a explica baza materială a contrastului dintre sărăcia din Irlanda şi succesul din olandez, bazat pe experienţa sa din ambele ţări. Petty (1690, 266; vezi şi Appleby 1976, capitolul 4) a susţinut că Olanda se baza pe economia internaţională în obţinerea unei mari părţi a hranei sale şi pentru exportul de bunuri, deşi, în realitate, Olanda exporta mai degrabă servicii decât produse şi bunuri.

Îngrijorarea arătată de Petty în privinţa revoluţionării structurii economiei britanice l-a determinat să observe schimbările din diviziunea socială a muncii.

El a observat: „Negoţul cu alimente era o ramură a cultivării porumbului şi a creşterii vacilor, negoţul cu haine era o ramură a ţesutului, croitului, iar negoţul cu pantofi era o ramură a fierarei, pielăriei şi tâmplăriei.”(Petty 1927, 1:212).

Ţărănimea, care nu accepta munca salariată ca o evoluţie firească a lucrurilor, era puţin probabil că va fi de acord cu viziunea lui Petty despre noua diviziune socială a muncii, care elimina de fapt sursa asigurării traiului pentru ţărani.

Poate pentru că economia domestică era atât de adânc împământenită, Petty nu şi-a pus problema asupra ce stimulente sunt necesare ca oamenii să renunţe la a mai produce ce era necesar pentru traiul lor pentru a se specializa în meserii înguste şi limitate.

Pentru Petty, oricum, alegerea individuală nu era o chestiune de care să ţină cont.

El a preferat să lase în sarcina guvernului responsabilitatea creării unei noi diviziuni sociale a muncii.

Petty a folosit un limbaj bombastic pentru a da susținere teoretică noțiunii sale privind noua diviziune socială a muncii. A calculat: „Avuția fiecărei Națiuni constă mai ales în partea pe care o obține din comerțul extern în toată lumea comercială, și nu în comerțul intern, al obișnuitelor hrană-băutură-haine și altele, care aduc puțin aur, argint, bijuterii și pietre prețioase și alte bogății universale.”(Petty 1690,1:295).

Bogăția universală a lui Petty era doar un semn de putere, care deriva din dezvoltarea forțelor economice ale națiunii. Astfel, el a estimat că Anglia era considerabil mai puternică decât marea ei rivală, Franța.(ibid.)

Petty a creat o legătură intrinsecă între bogăția universală și creșterea noii diviziuni sociale a muncii. A exprimat această legătură cu o claritate și mai mare într-un pasaj similar, care derivă direct din părerile sale despre superioritatea productivității semenilor săi. (259–60)

Petty și diviziunea socială a muncii

Petty a îndemnat mereu guvernul să intervină pentru a reduce vitalitatea producţiei gospodăriilor. În mod specific, el a recunoscut importanţa strategică a extragerii forţei de muncă din agricultură (Petty 1690, 256, 267).

În capitolul din lucrarea sa, Verbum Sapienti, intitulat „Cum să angajezi oameni şi să-i concediezi”, el a explicat că o societate condusă eficient trebuie să-i pună pe oameni „să producă Hrană şi Cele Necesare pentru locuitorii săi, folosind pe toţi care puteau munci”. (Petty 1691, 118–20).

Petty, aşa cum se obişnuia în vremea sa, dorea să vadă că toată lumea era pusă la muncă: „hoţii şi tâlharii, cerşetorii şi predicatorii bombastici şi lipsiţi de valoare ai divinităţii din şcolile de la ţară, avocaţii chiţibuşari, şarlatanii în ale fizicii şi ale gramaticii din şcoli.” (citat în Strauss 1954, 137).

Petty a recomandat ca legea „să permită lucrătorului să aibă doar strictul necesar pentru a trăi; pentru că dacă lucrătorul e plătit dublu, atunci el munceşte doar pe jumătate faţă de cât ar putea munci.” (Petty 1662, 87).

Spre sfârştitul acestei lucrări, Petty insistă că mâncarea trebuie să fie ţinută la un nivel care abia să se apropie de strictul necesar; surplusul de grâu trebuia ţinut în grânare, şi să nu fie lăsat „să fie risipit pentru brutele de rând, în dauna ţării.” (Petty 1690, 275).

Mulţi alţi scriitori din acea vreme au observat câtă profit puteau aduce preţurile ridicate ale mâncării (vezi Furniss 1965; Wermel 1939, 1–14, 17, 24), deşi evitau să exprime acest lucru la fel de brutal cum o făcea Petty.

Cu impertinenţa sa caracteristică, Petty (1690, 287) a susţinut insistent că era imminent ca „vasta insulă muntoasă [a Irlandei] să se scufunde”, pentru ca Anglia să le poată expropria pământurile irlandezilor şi să-i forţeze să migreze în Anglia, unde puteau fi exploataţi la maximum, „împlinirea unui vis profitabil şi într-adevăr eficient.”

Pragmatic din fire, Petty (1687, 560; vezi şi 1927, 58–61) a cerut guvernului să grăbească dezvoltarea proletariatului, transferând un milion de irlandezi în Anglia, şi lăsând în Irlanda numai o parte mică a populaţiei care să fie însărcinată să crească vaci, în cuvintele sale, ca „într-un Fel de Fabrică”.

Poate singurul comentariu decent în privinţa viziunii sociale a lui Petty a venit din peniţa caustică a lui Jonathan Swift (1729), al cărui eseu „Modesta Propunere” le sugera englezilor să se apuce să mănânce carnea copiilor. Georgy Wittkowsky (1943) găseşte numeroase paralele stilistice pentru a-şi susţine argumentul că satira lui Swift a fost o replică la propunerea lui Petty. Descrierea lui Gulliver, făcută „unei aritmetici bizare” în numărarea oamenilor prin atragerea unora dintre sectele noastre în religie şi politică, a părut de asemenea să fie şi ea o aluzie la Petty (Swift 1726, 131). În plus, Swift (1731, 175) a parodiat propunerea lui Petty pentru fabrica de vaci din Irlanda, alcătuind o listă de munci productive pe care ar fi putut să le facă vacile lui Petty.

Date fiind informaţiile obţinute la întâmplare în acea vreme, metodele lui Petty au părut să ceară să fie parodiate şi satirizate. De exemplu, Guy Routh (1977, 45) satirizează astfel atmosfera creată de metodele lui Petty:

Comparând avuţia Olandei şi a Zeelandei cu cea a Franţei, Petty se apucă de ghicit prin intermediul altor doi oameni, nu-i plac rezultatele şi sfârşeşte prin a ghici el singur. Face estimări asupra populaţiei Franţei dintr-o carte care spune că acolo sunt 27.000 de parohii şi dintr-o altă carte care spune că ar fi extraordinar dacă o parohie ar avea 600 de oameni. Aşa că, presupune că media ar trebui să fie de 500 de oameni pe parohie şi ajunge la un total al populaţiei undeva în jur la 13 milioane. Şi dă-i şi luptă.

În ciuda predicţiilor sale hazardate şi a ghicitului în palmă, Sir William Petty tot a putut să bată în cuie cursul economiei politice pentru următoarele 300 de ani, deşi scandalurile de corupţie legate de obţinerea ilegală a unui teren în Irlanda l-au făcut fără îndoială să consume multă energie intelectuală.

Richard Cantillon

Richard Cantillon, al doilea personaj important din panteonul economiei politice clasice, a fost o prezenţă obscură. În termenii sofisticării economice, Cantillon a reprezentat un progress semnificativ faţă de Petty (Brewer 1992). Într-adevăr, Cantillon (1755, 43, 83) era dezgustat pe faţă de lucrările lui Petty, pe care le-a a aruncat cât colo din două motive: primul pentru că erau „fanteziste şi n-aveau nici o legătură cu legile naturale”; şi al doilea pentru că erau „doar rodul imaginaţiei sale şi nu se bazau pe nimic concret”.

Spre deosebire de mulţi economişti din faza acumulării primitive pe care i-am studiat, Cantillon a mers mult mai departe de la simpla cerere de intervenţie în favoarea intensificării acestui proces. Adevărat, el s-a alăturat celor care deplângeau numărul excesiv de sărbători de care se bucurau oamenii de la sate – 130 (ibid., 95), dar la fel făceau şi ceilalţi economişti politici din acea vreme. Cantillon (ibid., 43) a scris şi că: „Indivizii nu se întreţin doar din roadele Pământului pe care-l cultivă pentru beneficiul Proprietarilor lor, dar şi pe Cheltuiala aceloraşi Proprietari din a căror proprietate ei obţin tot ce au.”

Mult din ceea ce ştim despre viaţa lui Cantillon vine din documentele tribunalelor.

În timp ce Petty era frecvent târât prin tribunale pentru că şi-a atribuit ilegal terenul în Irlanda, Cantillon era foarte implicat în procese privind afacerile sale legate de credite. Cantillon le dădea oamenilor bani cu camătă pentru a cumpăra acţiuni într-o schemă piramidală a lui John Law.

Ca garanţie, le cerea ca acţiunile lor să fie lăsate în custodia sa.

Când presimţea că valoarea lor avea să scadă, le vindea. Cei cărora le împrumutase bani cu camătă l-au acuzat pe Cantillon că i-a înşelat. (vezi Fage 1952; Hyse 1971).

Într-adevăr, dacă preţul acţiunilor ar fi crescut, Cantillon ar fi putut să intre în faliment, pentru că n-ar mai fi avut de unde să obţină bani pentru a recumpăra acţiuni. Debitorii săi ar fi pierdut toţi banii pe care i-au investit în aceste acţiuni. Dacă acţiunile scădeau, Cantillon avea garantat un profit dublu, care consta din camăta plătită pentru împrumut, precum şi din profitul câştigat din recumpărarea acţiunilor la un preţ mai scăzut.

Clienţii furioşi ai lui Cantillon l-au dat în judecată, declanşând un scandal uriaş.

Antoin Murphy (1986) a reconstituit povestea vieţii bizare a lui Cantillon, inclusiv scandalurile de corupţie, scandalurile din viaţa sa de familie, probabila înscenare a propriei sale morţi, şi în cele din urmă dispariţia sa probabilă, incognito, într-o junglă din America Latină.

Oricât de palpitantă ar fi fost viaţa sa personală, importanţa lui Cantillon vine din contribuţia sa la teoria economică.

Cantillon a făcut câteva contribuţii cheie la teoria economică în faimosul său „Eseu”, deşi probabil intenţionase ca acesta să fie doar un material din care să se inspire propriul său avocet pentru a-l apăra prin tribunale. (ibid., 246)

Pentru început, el a indicat în mod clar că pământul generează un surplus, peste necesităţile oamenilor care-l lucrează.

Pentru Cantillon, acest surplus reprezenta sursa din care toate celelalte clase trăiau.

Această analiză a deschis ulterior drumul şcolii de gândire a Fiziocraţilor francezi, despre care vom vorbi pe îndelete mai târziu. (vezi Walsh şi Gram 1980, 19)

Chiar şi mai fundamental, Cantillon a mers dincolo de cerinţa măruntă a lui Petty pentru reorganizarea economiei. Cantillon şi-a construit această analiză pe parcursul „Eseului” său, pe care l-a împărţit în trei capitole. Primul pare să fie despre lumea feudală irlandeză în care s-a născut, iar următoarele două sunt despre lumea monetară în care a emigrat. (Murphy 1986, 17).

Potrivit lui Cantillon (1755, 63ff.; Walsh and Gram 1980, 298), sistemul preţurilor în economie, pe care l-a descris în ultima parte a „Eseului” său, ar putea oferi acelaşi rezultat ca sistem de comandă directă asupra muncii, tipic unei economii feudale.

De fapt, Cantillon a recunoscut pentru prima dată că relaţiile de piaţă ar putea fi un mijloc foarte eficient de control. Contribuţia sa la economia politică a acumulării primitive este astfel incalculabilă.

Economia franceză

Aproape toţi observatorii au ajuns la concluzia că economia franceză era disfuncţională în momentul în care economia politică clasică a ajuns în Franţa. Marx (1977, 239) a vorbit despre „mizeria imposibil de exprimat în cuvinte a populaţiei care trăia din agricultură în Franţa”. Alex de Tocqueville (1858, 120) a scris că, în ajunul Revoluţiei Franceze, ţăranii o duceau mult mai rău decât înaintaşii lor din secolul 13.

Un călător, care a vizitat sudul Franţei la mijlocul secolului 18, a relatat că nu a văzut acolo nici o pasăre, pentru că ţăranii le vânaseră şi le mâncaseră pe toate. (Kiernan 1991, 78). Deznădăjduitul Francois Fenelon a avertizat că „Franţa devenea o casă sărăcită şi lăsată în paragină.” (citat în Salvemini 1954, 53).

Pe măsură ce societatea franceză o cotea către Revoluţie, publicul educat a început să se arate interesat de chestiunile economice, mai ales în măsura în care aveau legătură cu agricultura.

Dupont de Nemours a observat: „Noi localizăm în acea perioadă [1750] originea discuţiilor despre economia politică.” (ibid.)

În acelaşi sens, Voltaire a scris: „În jurul anului 1750, naţiunea, sătulă de poezii, tragedii, comedii, opera, romane, poveşti de iubire, care reflectau morala unui stil mai romanţios, şi sătulă de disputele teologice asupra divinităţii şi apocalipsei, s-a apucat să se gândească la cereale.” (citat în Weulersse 1910, 1:25).

Comte de Mirabeau a mers până acolo încât a proclamat că „toată politica emană din bobul de grâu”. (ibid., 2:2; sursa citată de Weulersse pare să fie incorectă).

Am putea traduce metafora lui Mirabeau pentru a explica faptul că sursa „principalei contradicţii” (vezi Mao 1937, sec. 4) a societăţii franceze era criza din agricultură.

Cea mai mare parte a observatorilor clasei mijlocii sunt de accord asupra cauzelor situaţiei dificile a Franţei: un sistem de taxare opresiv, de la care era scutită o mare parte a aristocraţiei şi a nobilimii; o ţărănime atât de sărăcită pentru a-şi permite să investească ceva în îmbunătăţirea propriei sale situaţii; şi o biserică ce contribuia la lenevia ţăranilor, susţinând un număr excesiv de sărbători religioase.

Am menționat déjà propunerea lui Voltaire pentru comasarea sărbătorilor.

Arţăgosul romancier englez, Tobias Smollett (1766, 59, 38) se pare că a fost de acord cu asta, pentru că s-a plâns:

Numărul mare al sărbătorilor lor religioase nu doar că încurajează acest comportament leneș din partea lor, dar de fapt îi lipseşte de ceea ce ar putea produce altfel prin muncă… Aproape jumătate din timpul lor, pe care ar putea să-l folosească în mod productiv în producție e risipit și de ei și de comunitatea lor, atunci când trebuie să participe la tot felul de procesiuni religioase.

Nu toată lumea era de acord că economia Franței era într-o situație atât de dezastruoasă așa cum o portretizau acești comentatori, deși Say a fost singurul clasic al economiei politice care a părut sceptic în privința superiorității economiei britanice față de cea a Franței. (vezi mai sus)

Mai aproape de vremurile noastre, unii istorici și economiști au început să judece mai favorabil situaţia economică a Franței din acea vreme. Robert Aldrich (1987, 99; vezi și Kindleberger 1984) ajunge la această concluzie în unul din studiile sale: „E posibil să considerăm dezvoltarea pe termen lung a Franței ca o tranziție mai umană și poate nu mai puțin eficientă la societatea industrială.”

Cu alte cuvinte, dezvoltarea Franței poate a fost diferită de cea a Marii Britanii, dar nu a fost cu nimic inferioară acesteia. Deși țăranii erau sărăciți și trăiau în mizerie, parcela lor de pământ nu era mai prost cultivată decât cea a lucrătorului urban, necalificat din Anglia.

Am putea ajunge chiar la concluzia că tranziția Franței la capitalismul modern ar fi putut să fie chiar mai umană decât cea a Angliei. Din păcate, o tranziție umană îi interesa mult mai puțin pe cei care acumulau primitiv, decât îi interesau marile profituri pe care le obțineau din obligarea și coerciția exercitată asupra muncitorilor ca aceştia să se supună intereselor lor.

Interesele economice ale fiziocraților

În Franța, un grup de economiști, cunoscuți ca Fiziocrații, au încercat să se muleze pe și să impună sistemul britanic. Așa cum ar fi de așteptat, ei făceau parte dintre cei care profitau direct de pe urma schimbărilor pe care le cereau.

În cuvintele lui Norman Ware (1932, 608), „Fiziocraţii nu erau economişti profesionişti, ci funcţionari de tot felul care se iviseră din rândurile birocraţiei franceze, şi care au devenit mari proprietari de pământ, moşieri, şi au intrat chiar şi în clasa nobililor.”

Aceşti funcţionari nu puteau să nu se comporte ca nişte burghezi. Erau prea săraci să imite aristocraţia şi să îşi trateze proprietăţile ca terenuri de joacă, de experiemente.

Erau nevoiţi să câştige venituri. Deloc surprinzător, teoriile lor susţineau un sistem de producţie şi o reformare a sistemului financiar arhaic care îi împovăra.

Francois Quesnay, de exemplu, liderul Fiziocraților, a publicat primul său eseu economic în 1756, exact anul în care a cumpărat un mare domeniu și a intrat astfel în clasa nobililor (ibid., 614).

Potrivit propunerii sale economice, care era o analiză schematică a noii diviziuni sociale a muncii, profitul care ar fi putut fi obținut de pe urma investițiilor în agricultură era între 250 și 300 la sută. (Weulersse 1910, 1:354).

Nu e de mirare că Gabriel Bonnot de Mably avea să scrie: „Iată-l acum pe dl. Quesnay cu totul ocupat de noua sa moşie. Prima sa descoperire a fost că, dacă preţul pământului ar fi crescut, venitul de pe urma noii sale moşii ar fi crescut direct proporţional şi el ar fi putut să facă astfel un profit excelent.” (citat în Ware 1931, 614).

Fiziocraţii au construit pe fundaţia analitică a lui Cantillon, punând în centru, ca punct de plecare, chiriile.

Marchizul de Mirabeau, discipolul loial al lui Francois Quesnay, a susţinut că se afla în posesia Eseului lui Cantillon de 16 ani, pe care intenţiona să îl publice ca fiind scris de el. La un moment dat, a aflat că altcineva mai avea o copie a Eseului şi că acela era pe cale să-l publice sub numele celui care l-a scris, al lui Cantillon.

Prin urmare, în 1755, Mirabeau a publicat în cele din urmă Eseul în franceză, atribuindu-i-l lui Cantillon, cel care l-a şi scris. (Higgs 1931)

Identificarea Fiziocraţilor a surplusului cu chiria a reflectat opinia dominantă în rândurile clasei de mijloc franceze, precum şi teoria lui Cantillon.

În acea vreme, burghezia franceză era incapabilă să-și imagineze altă sursă de bogăție și de putere în afara pământului pe care-l avea în posesiune (Nallet și Servolin 1978).

De exemplu, cadrul legal al burgheziei nu a oferit nici un indiciu asupra unei conștientizări din partea acesteia a potențialului de expansiune al capitalului. (ibid.)

În ciuda susținerii lor fanatice pentru cultivarea marilor suprafețe de pământ, Fiziocrații au înțeles că agricultura intensivă, pe scară mică, prin cultivarea loturilor mici de pământ, ar putea produce venituri substanțial mai mari. (Weulersse 1910, 2:317).

Amintiți-vă succesul lui Ponce și al grădinarilor care își vindeau recolta la tarabe, pe care l-am discutat în capitolul 5. (vezi și Kropotkin 1898, 62ff.; 1906, 20; Ponce 1870, 32–49).

E adevărat că acești grădinari care-și vindeau recolta la tarabe dedicau un efort monstrous de mare muncii lor.

Mirabeau chiar a pretins că majoritatea grădinarilor din Paris dormeau cu o găleată de apă lângă ei pentru a uda imediat plantele, dacă în timpul nopţii auzeau anumite sunete, produse de pământ, care le indicau că plantele aveau nevoie de apă (Weulersse 1910, 2:317); în orice caz, chiar şi dacă ar fi redus la jumătate munca pe care o făceau în timpul zilei, ar fi obţinut tot o recoltă foarte mare.

Atitudinile în privinţa Muncii

Fiziocraţii au văzut Anglia ca pe cel mai de succes exemplu al ceea ce ei considerau că era o societate care funcţiona foarte bine. Cu toate acestea, ei s-au distanţat de modelul de bază englez al diviziunii sociale a muncii într-o singură privinţă: ei au cerut ca la început munca salariată să fie aplicată concentrat în agricultură, și nu în industrie.

Ei priveau cu suspiciune producția de textile, principalul front de luptă al Revoluției Industriale din Anglia, din moment ce textilele se puteau dovedi ca făcând o concurenţă nedorită muncii în agricultură.(Weulersse 1959, 28n)

Prin contrast, britanicii erau mai îngrjijoraţi de ideea că activităţile în agricultură puteau să fie o concurenţă pentru cele din industrie.

Mişcarea Fiziocraţilor a fost diferită de economia politică britanică şi într-un alt aspect crucial. Deşi aproape toată lumea din clasa conducătoare şi politică a Franţei credea că ţăranii erau nişte leneşi (Weulersse 1910, 1:321), Fiziocraţii s-au ferit să adopte pe faţă o atitudine ostilă faţă de aceştia.

Spre deosebire de britanici, care vorbeau despre oamenii obişnuiţi pe un ton dispreţuitor, în cel mai bun caz, francezii adesea se arătau îngrijoraţi de situaţia oamenilor care trăiau la sate.

În timp ce britanicii s-au opus violent să le permită celor din clasa săracilor să vâneze, francezii erau îngrijoraţi că, în lipsa vânatului, oamenii vor ajunge să se hrănească cu alune de pădure. (ibid., 1:488)

Parlamentul din Toulouse a deplâns soarta femeilor care torc lâna în timpul nopţii, după ce toată ziua muncesc la arat şi cultivat pământul. (ibid., 2:687 )

Odată cu o formă mai liberă a negoţului, acestor femei li s-a promis că munca în gospodărie ar putea să le fie uşurată.

Îngrădirea terenurilor a fost chiar recomandată ca o metodă de extindere a cererii pentru muncă (Weulersse 1959, 149).

În cele din urmă, aceste diferenţe se reduceau doar la stilul în care erau abordate chestiunile de fond, din moment ce Fiziocraţii puteau fi la fel de brutali ca oricare alţi economişti politici în atitudinea pe care o aveau faţă de clasele muncitoare.

Mirabeau (1763, 8) îi identifica pe lucrătorii agricoli cu vacile care erau folosite la aratul pământului. Cu siguranţă nici Quesnay(1757, 86) nu a arătat multă simpatie şi înţelegere faţă de muncitori când a scris următoarele: „Este foarte dăunător să permitem oamenilor să se obişnuiască să cumpere porumb la preţuri prea mici. Dacă facem asta, ei vor munci mai puţin; vor cheltui puţin pentru pâinea pe care trebuie să o mănânce şi vor deveni leneşi şi obraznici; moşierii au dificultăţi să găsească lucrători şi servitori în vremuri de bunăstare pentru ţărani, şi când găsesc aceştia îi servesc foarte prost şi sunt foarte obraznici faţă de ei. E important ca oamenii obişnuiţi să câştige mai mult, şi să fie împinşi de la spate de nevoia de a câştiga. În ultimul secol, când pâinea era mult mai scumpă, oamenii se obişnuiseră să se mulţumească doar cu pâine şi o câştigau în funcţie de nevoia lor, prin urmare ei erau mult mai muncitori şi o duceau mult mai bine.”

Produsul net şi produsul brut

Care a fost atunci avantajul noii tehnologii de cultivare a marilor suprafeţe de pământ?

Răspunsul din Anglia, unde francezii au auzit pentru prima dată de această invenţie, pare să fi fost clar. Un articol, publicat cu mai bine de jumătate de secol după era Fiziocraților, a expus perspectiva britanică:

Proprietarul de pământ, care își cultiva pământul după vechiul sistem, era obligat, presupunem, să țină 10 cai, 10 lucrători pentru arat, cultivat și recoltat, 10 femei pentru a țese. Sub sistemul actual, care oferă o serie de recolte diferite în succesiune, putem presupune că 5 cai și 5 lucrători sunt suficienți pentru a face munca la aceeași fermă, iar pentru țesut sunt destule 2 femei. Se va obține aceeași cantitate de produse, care anterior necesitau angajarea a 10 oameni. (Edwards 1827, 417)

Boyd Hilton (1977, 121) îi atribuie acest citat lui Edward Edwards, acelaşi scriitor pe care Joseph Dorfman (1966b) îl creditează ca fiind autorul a două cărţi scrise sub pseudonimul Piercy Ravenstone, şi care în general sunt considerate a fi cele mai respectate lucrări ale „Socialismului Ricardian”.

Ravenstone, însă, se opunea profiturilor, deşi autorul citatului de mai sus nu a pledat la fel de mult împotriva profiturilor cât a pledat în favoarea chiriei.

Divergenţa acordă susţinere afirmaţiei lui Piero Sraffa (1951, 11:64) că, de fapt, autorul lucrărilor lui Ravenstone ar fi fost Richard Puller.

Dincolo de controversa legată de autori, acest citat scoate la lumină un aspect important al noilor tehnologii agricole: deşi aceste tehnici în aparenţă ar fi redus munca, la o examinare mai atentă, aceste economisiri ale cantităţii de muncă devin foarte neclare.

Pentru început, o mare parte a îmbunătăţirii economisirii muncii nu se datora producerii unei cantităţi mai mari de produse cu o cantitate mai mică de muncă.

Dimpotrivă, nu a fost nimic altceva decât rezultatul intensificătii muncii.

Noul sistem nu doar că a mărit ritmul de muncă (vezi A. Smith 1976, V.I.a.15, 697); dar a şi redirecţionat-o pentru a îndeplini mai bine cerinţele capitalului. Sub vechiul sistem, cererea pentru lucrătorii agricoli era neuniformă.

Sarcini specifice, cum ar fi plantarea şi recoltarea, necesitau un efort considerabil de muncă.

În timpul perioadelor mai puţin solicitante în privinţa muncii la câmp, lucrătorii agricoli aveau mai mult timp la dispoziţia lor pentru a produce ce era necesar pentru propriile lor nevoi.

Autorul citatului de mai sus a considerat că această activitate ar fi de fapt o pierdere produsă capitalului.

El a recomandat ca „orice moşier trebuie să aibă pe domeniul său, sau cel puţin în apropierea domeniului său, un număr suficient de braţe de muncă nu doar pentru a lucra pământul, ci şi pentru a face toate articolele de îmbrăcăminte necesare pentru el, pentru familia lui şi pentru oamenii care muncesc pentru el.”(Edwards 1827, 416)

Astfel, deşi pe termen lung, o expansiune în perspectivă a puterii muncii productive a însoţit noua tehnologie agricolă, principala atracţie în acea vreme a părut să fie legată de reducerea costului menţinerii muncitorilor perioade de timp cât mai lungi, şi de a folosi acel timp pe care altfel lucrătorii agricoli l-ar fi folosit pentru producţia propriilor lor gospodării. Lucrătorilor, care anterior îşi împărţeau orele de muncă între producerea grâului şi producţia pentru asigurarea propriilor lor nevoi, acum li se cerea mai mult sau mai puţin să se specializeze exclusiv în cultivarea cerealelor.

Prin urmare, produsul net va creşte, din moment ce mai puţini lucrători vor fi necesari la fermă să îndeplinească sarcinile în mod specific legate de producerea cerealelor. (Weulersse 1910, 2:314–15)

Astfel, Mirabeau, auto-proclamatul „Prieten al Poporului”, a justificat agricultura capitalistă prin virtutea abilităţii acesteia de a forţa oamenii să nu mai trăiască pe cheltuiala moşierului lor care deţinea pământul. (ibid., 2:350; vezi şi Cantillon 1775, 47).

Sub programul Fiziocraţilor, aşa cum L. P. Abeille (1768, 95; citat în Weulersse 1910, 2:686) a recomandat în lucrarea sa „Principles sur le liberte du commerce des grains” (Principiile libertăţii comerţului cu cereale), lucrătorul era considerat o marfă ca oricare altă marfă. Pentru a oferi acestui program suport teoretic, Fiziocraţii au exclus grâul consumat de către cei care-l cultivau (şi la fel şi a tututor altor bunuri pe care ei le produceau pentru asigurarea propriilor lor nevoi) din calcularea avuţiei naţionale. (vezi Maitland 1804, 125–27).

Afirmaţia Fiziocraţilor că succesul agriculturii ar fi trebuit judecat după produsul net nu a scăpat necontestată. Alţii, cum ar fi Francois Forbonnais, au susţinut că asigurarea nevoilor oamenilor era de fapt un scop în sine (Weulersse 1910, 2:314–15). De fapt, Fiziocraţii au dorit să transforme producţia agriculturii tradiţionale într-o întreprindere de producere de mărfuri, direcţionată clar către crearea unei plusvalori; criticii lor au analizat agricultura din punctul de vedere al producerii de valori folositoare.

Pe scrut, mult lăudatul succes al agriculturii capitaliste recomandată de Fiziocraţi nu a fost decât o chestiune de îmbunătăţiri tehnice.

Reacţia faţă de fiziocraţi

Fiziocraţii au stârnit o antipatie generală. De exemplu, David Hume (1769, 216) i-a scris unui prieten din Franţa: „Sper să dai cu ei de pământ, şi să-i zdrobeşti, şi să-i loveşti până-i faci praf şi pulbere. Ei sunt, într-adevăr, cel mai aberant şi mai arogant tip de oameni cu putință, în vremurile noatre.”

Baronul Grimm, unul dintre cei mai caustici critici ai Fiziocraților, și-a bătut joc de pretențiile lor:

Încep cu o cină bună, apoi muncesc; taie, sapă și asanează, nu vor scăpa nici un centimetru din pământul Franței. Și după ce vor fi muncit toată ziua în saloanele lor fermecătoare, răcoroase în arșița verii, și bine încălzite în gerul iernii, pleacă seara acasă, încântați de gândul că au făcut un Regat și mai înfloritor.(citat în Hale and Hale 1887-1888, 1:8)

Într-o scrisoare datată 6 august 1770, Jean-Baptiste-Antoin Suard i-a spus lui Abbe Galliani: „Sunt atât de sătul și de dezgustat de jargonul și de repetițiile fără sfârșit ale acestor economiști, exportatori, etc! Dar, cum am trecut de primele patru pagini [ale Dialogurilor lui Platon] am fost prins de ele şi n-am mai putut să le las din mână până când nu le-am terminat de citit, fără să mai fiu în stare să fac altceva.”(citat în Kaplan 1976, 593).

Care e explicaţia pentru această ostilitate? Parţial, Fiziocraţii îi speriau pe conservatori, pentru că cereau schimbarea instituţiilor existente. De exemplu, Tocqueville (1858, 159, 162) s-a zburlit la ei:

Economiştii noştri au un mare dispreţ faţă de trecut… Plecând de la această premisă, ei se pun pe treabă şi nu există nici o instituţie a Franţei, oricât de respectabilă, venerabilă şi bine fondată, a cărei suprimare imediată ei nu ar cere-o pentru că îi încurcă chiar şi în cea mai mică măsură sau nu se potriveşte cu schema lor ordonată de guvernare… Potrivit Economiştilor, rolul Statului nu e acela doar de a fi conducătorul naţiunii, ei vor să schimbe statul pentru a-l face să modeleze mentalitatea întregii populaţii, conform unui model predeterminat şi să le inoculeze oamenilor o anumită gândire, anumite idei şi anumite sentimente pe care aceşti economişti cred că toţi ar trebui să le aibă şi să le simtă.

În cele din urmă, Tocqueville i-a acuzat pe Fiziocraţi că cer doar libertate economică, nu şi politică. (ibid., 159)

Desigur, ceilalţi clasici ai economiei politice se temeau şi ei de votul universal. Mult mai dăunător pentru Fiziocraţi, Tocqueville a interpretat faptul că ei se bazau pe Stat ca o formă de socialism (ibid., 164), şi totuşi vom vedea pe parcursul acestei cărţi că toţi clasicii economiei politice au cerut ca Statul să intervină pentru a îndepărta obstacolele tradiţionale din calea Capitalismului, deşi, de regulă, o făceau destul de discret.

Mai recent, atât Terrence Hutchison (1988) cât şi Friedrich von Hayek (1948, 1959, 189) au reiterat acuzaţia că Fiziocraţii ar fi fost părinţii spirituali ai comunismului modern, deşi primul susţine morocănos că erau poate „mai puţin dictatoriali decât marxiştii”. (Hutchison 1988, 285).

Poziţia lui Hutchison e în mod special bizară, din moment ce el a condamnat ceea ce a numit tendinţele lor „Colbertist-Staliniste”, chiar dacă Fiziocraţii se opuneau vehement sistemului lui Colbert. (ibid., 295)

Cu toate acestea, Adam Smith, sfântul spiritual al Laissez-Faire, şi-a însuşit o mare parte din gândirea Fiziocraţilor, cu excepţia accentului specific franţuzesc asupra exclusivei productivităţi a agriculturii.

Smith a elaborat o versiune mai puţin abstractă decât cea a Fiziocraţilor în procesul de ascundere a importanţei acumulării primitive.

Într-adevăr, transformarea de către Smith a doctrinei Fiziocraţilor l-a făcut pe Dugald Stewart, despre care am vorbit déjà în contextul categorisirii diferitelor teorii privind economia domestică, să concluzioneze că Fiziocraţii aveau o abordare mai ştiinţifică decât Smith.

În orice caz, Stewart (1855, 1:306) a considerat că doctrinele lui Smith erau „cu foarte puţine excepţii, de o utilitate extraordinară” pentru oamenii de stat şi pentru oamenii de afaceri.

Cu siguranţă, în privinţa acumulării primitive, verdictul lui Stewart e corect.

Fiziocraţii au pus subiectul pe o bază mult mai teoretică decât oricare alţi clasici ai economiei politice, dar claritatea analizei lor nu era binevenită.

În contrast, economiştii politici englezi au preferat să scrie ca şi cum toate greutăţile se datorau coerciţiei tăcute a pieţelor, şi nu rezultatului intenţionat al acţiunilor economice venite din afara pieţei.

În concluzie, odată cu Fiziocraţii, la fel şi cu Sir William Petty, ne facem o idée despre legătura dintre crearea unui nou sistem de diviziune socială a muncii și apariția și dezvoltarea capitalismului—o legătură care e în general exprimată în termeni de ostilitate față de producția care permite gospodăriilor oamenilor obișnuiți să se auto-susțină.